Podcast
Episodul 7 - săptămâna 11-17 aprilie
Ascultă acum episodul pe Soundcloud, Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify
Iată mai jos transcriptul episodului.
Bun găsit la Rock Story. Un podcast cu povești știute sau neștiute despre artiști, despre albume sau evenimente care au marcat lumea muzicală. O dată pe săptămână avem aici cele mai mari superstaruri rock, iar tu ai bilet VIP în rândul din față!
Sunt Geo Iordache și am să fiu gazda ta la Rock Story.
Astăzi am să-ți povestesc despre ce s-a întâmplat de-a lungul anilor în muzica rock între 11 și 17 aprilie. O să afli detalii despre războiul dintre Metallica și Napster, motivul pentru care a fost compusă piesa Sweet Home Alabama și povestea dramatică a luptei cu drogurile pe care a dus-o John Frusciante, chitaristul de la Red Hot Chili Peppers.
13 aprilie 1975 – data la care Rolling Stones anunță că Ron Wood se va alătura trupei pentru turneul din anul respectiv. Wood va fi primit ca membru permanent al trupei un an mai târziu, însă vor trece 10 ani până când va deveni membru cu drepturi depline, adică parte din profit. Să nu mai spunem că Darryl Jones, actualul basist de la Stones face imediat 30 de ani de când e în trupă, dar tot angajat a rămas.
Puțină lume păstrează în memorie data de 13 aprilie 2000. Și totuși, în acea zi de primăvară a avut loc un eveniment major în lumea muzicală, iar efectele sale sunt simțite și astăzi.
În acea zi, într-un tribunal din California a fost deschis procesul Metallica vs Napster. Era însă mai mult decât un război între o trupă de rock și un serviciu online. Era lupta dintre doi coloși: industria muzicală și internetul.
Hai să ne întoarcem un pic în timp să vedem de unde a pornit totul. În 1999, un puștan pe numne Shawn Fanning creează o aplicație de sharing pentru fișiere muzicale, pe care o numește Napster, după porecla sa din copilărie. Era de fapt un browser care îți arăta fișierele mp3 de pe alte computere conectate la sistem și îți permitea să le downloadezi. În mod automat, și alții puteau să downloadeze mp3-uri de la tine.
Evident, toată povestea era ilegală. N-ai voie să distribui înregistrări sub copyright, chiar dacă puștimea și iubitorii de muzică dintotdeauna copiau casete și făceau schimburi cu prietenii. Dar aici era vorba de o altă amplitudine: Napster-ul era o amenințare existențială pentru industria muzicală – dacă oricine putea să facă rost de muzică și să o distribuie gratis, nimeni n-ar mai fi dat bani pe ea.
Și totuși, de ce tocmai Metallica a ridicat steagul de luptă? Era începutul anului 2000, când cei de la Metallica primesc un telefon de la managerul lor, care le spune că una din variantele de lucru ale piesei lor I Disappear este difuzată de mai multe posturi de radio americane. Piesa urma să facă parte din coloana sonoră a filmului Mission Impossible 2 și din câte știau membrii trupei, era sub cheie până la lansarea filmului, care urma să aibă loc în vară. Pe lândă piesa I Disappear, cei de la Metallica au aflat că toată discografia lor era la liber pentru download, iar asta chiar nu suna bine deloc...
Iată ce spunea Lars Ulrich într-un interviu din 2013:
Piesa a apărut pe mai multe posturi radio și ne-am întrebat – cum de s-a întâmplat așa ceva? Și am primit un telefon de la cineva de la birourile noastre, care ne-a spus că sursa e o chestie numită Napster. Așa că ne-am spus: S-au luat de noi, o să ne luăm și noi de ei.
Așa a început procesul împotriva Napster și ceea ce Lars Ulrich a numit furtuna cu rahat. Deși câteva săptămâni mai târziu față de Metallica, rapperul Dr Dre a deschis și el un proces împotriva site-ului de sharing, în general industria muzicală a lăsat lucrurile să se desfășoare, pe principiul Hai să vedem ce se întâmplă. Până la urmă, de partea Napster erau milioanele de consumatori de muzică și niciunui artist sau trupe nu-i era ușor să se lupte cu opinia lor.
De aceea, o serie de artiști s-au declarat de partea fanilor (și implicit a Napster) – printre ei, The Offspring, Smashing Pumpkins sau Limp Bizkit. Mai mult, Nikki Sixx de la Motley Crue a acuzat Metallica de lăcomie, spunând că fac destui bani din vânzările de bilete sau tricouri... Deși Metallica întreptase procesul către Napster, multă lume vedea asta ca pe o declarație de război către cei 335.000 de oameni care downloadaseră muzica lor (majoritatea studenți), și în general, către fanii muzicii rock.
Procesul cu Napster n-a durat mult – rețeaua de sharing a fost închisă în iulie 2001, iar compania Napster și-a declarat falimentul în 2002. În ziua de azi, downloadul (popular pe vremea Napster) s-a transformat în streaming. Conform statisticilor, 76% din venituri sunt pentru streaming și doar 24% pentru muzica deținută pe înregistrări fizice (CD-uri, casete), sau download pe hard.
Azi, sursa principală de venituri pentru artiști este reprezentată de concertele live și vânzarea de tricouri și merchandising. Deși pandemia a arătat că și sursa asta de venituri e nesigură. Însă scânteia aprinsă acum 22 de ani de procesul Metallica-Napster a declanșat un foc care arde și acum. E vorba de lupta dintre industria muzicală și internet pentru controlul asupra muzicii și mai ales a veniturilor din muzică.
Este 1974. Anul în care Gerald Ford devine al 38-lea președinte al Statelor Unite, ca urmare a demisiei lui Richard Nixon. Anul în care Republica Federală Germania devine campioană mondială la fotbal iar un arhitect maghiar pe nume Erno Rubik inventează cel mai bine vândut joc al tuturor timpurilor, cubul Rubik.
Este 15 aprilie 1974 și trupa Lynyrd Skynyrd își lansează cel de al doilea album, Second Helping. Acesta conține cea mai celebră piesă a trupei, piesa care a devenit un adevărat imn al muzicii rock: Sweet Home Alabama.
Datorită riff-ului obsedant și ușurinței de a fi fredonată, Sweet Home Alabama a fost preluată de nenumărate trupe și artiști, și a fost folosită în zeci de reclame, De la KFC până la Chevrolet, și de la Xbox până la Oficiul de turism al Statului Alabama, care a proclamat-o în 2007 ca fiind sloganul oficial pentru promovarea statului. Chitaristul și coautorul piesei, Ed King a spus la vremea respectică că e o piesă care îți ridică instantaneu moralul, iar statul Alabama ar fi trebuit să o folosească de multă vreme.
Povestea piesei începe în 1973, când membrii trupei Lynyrd Skynyrd ascultă niște înregistrări ale lui Neil Young – Alabama și Southern Man. În textele pieselor, Young dă voce unor sterotipuri despre statele sudiste, conform cărora cei de acolo sunt bigoți și rednecși puși pe harță. Orezul se umflă în cei din Lynyrd Skynyrd, ei înșiși provenind din Florida, deci sudiști. Așa că Ronnie Van Zandt, liderul trupei și omul cu versurile scrie un text de răspuns către Neil Young. Chitaristul Gary Rossington adaugă rifful, iar Ed King vine cu solo-urile de chitară după o noapte de inspirație. În doar câteva zile, trupa avea o piesă care urma să devină un mega hit.
Neil Young a spus într-un interviu că e o piesă extraordinară și a recunoscut că a cântat-o și el de câteva ori prin concerte. Lynyrd Skynyrd a suferit o lovitură grea 3 ani mai târziu, în 1977 când câțiva din membrii trupei, inclusiv liderul și vocalistul Ronnie Van Zant au murit prăbușindu-se cu avionul. Nu știm ce traiectorie ar fi avut trupa dacă nu ar fi fost acel accident. Putem doar să ne uităm în urmă și să ne imaginăm ce ar fi putut să fie...
17 aprilie 2004 – piesa Reason a rockerilor californieni Hoobastank ajunge în vârful clasamentului american Billboard Alternative Airplay. Piesa avea să fie nominalizată și la Grammy, la categoria cea mai bună piesă a anului.
Suntem în 1998, în aprilie, când Red Hot Chili Peppers anunță că se desparte de Dave Navarro, chitaristul trupei.
Oficial sunt declarate diferențe de viziune creativă. Neoficial, Navarro venise drogat de mai multe ori la repetiții. Atât vocalistul Anthony Kiedis cât și basistul Flea avuseseră și ei probleme cu drogurile pe parcursul anilor 90, însă asta era de domeniul trecutului. În fine, fără Navarro, trupa era un pic în derivă, și chiar se discutase despre o posibilă despărțire.
Ar fi existat o soluție, însă șansele de reușită erau mici. Basistul Flea pune mâna pe telefon poartă o discuție care va schimba soarta trupei. Câteva ore mai târziu, Flea este la Centrul de Reabilitare Las Encinas unde îl vizitează pe John Frusciante, fostul chitarist, care plecase din trupă în 1992.
Frusciante cedase sub presiunea adusa de viața de vedetă rock și devenise dependent de heroină. Așa că după plecarea din trupă se izolase de lume, de prietenii lui, de foștii colegi și umblase bezmetic prin labirintul creat de droguri în capul său. Casa în care locuia devenise o ruină, cu pereții acoperiți de graffiti și mizerie adunată peste tot.
Din cauza drogurilor avea septul distrus complet și o infecție îl lăsase fără dinții din față. Ajutat de un bun prieten, Frusciante se lasă brusc de heroină în 1996 și se internează într-o clinică de recuperare. Își face implanturi la dinți, medicii îi refac septul și îi grefează piele pe antebrațe, acolo unde era găurit de ace. Se luptă să iasă de sub influența drogurilor, însă ceea ce îi lipsea era un motiv serios, un scop în viață. Și scopul a venit pentru el în aprilie 1998, când Flea îl vizitează la Centrul de Recuperare și îi propune să vină din nou alături de Red Hot Chili Peppers.
Frusciante avea să spună câțiva ani mai târziu că atunci când a primit propunerea să vină din nou în trupă, a izbucnit în plâns și a spus: Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere pe lumea asta!
Ceea ce a urmat a fost Californication, cel mai de succes album al trupei. Frusciante a rămas alături de Red Hot Chili Peppers până în vara lui 2009, când – din alte motive decât drogurile - a plecat din nou. Și din nou s-a întors în 2019. Pe 1 aprilie 2022 trupa a lansat albumul Unlimited Love. Dacă este sau nu un album de succes ne va arăta doar timpul...
Acest episod din Rock Story se încheie aici. În câteva momente am să-ți spun care sunt subiectele din episodul de săptămâna viitoare, însă până atunci am să te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți podcastul, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări zilnice despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro
Sunt Geo Iordache și ne auzim săptămâna viitoare, când o să-ți povestesc despre cum și-au concediat Oasis bateristul, am să-ți povestesc despre ultimele zile ale lui Layne Staley de la Alice in Chains și vei afla ce semnificație are expresia Mr. Mojo Risin din versurile piesei LA Woman a trupei The Doors.
S-a întâmplat în ziua asta
5 aprilie 1994
Kurt Cobain de la Nirvana s-a sinucis în casa sa din Seattle.
Cadavrul a fost descoperit trei zile mai târziu de un muncitor care venise pentru a instala un sistem de securitate. În urma analizelor, în corpul său au fost găsite cantități mari de heroină.
6 aprilie 1983
Secretarul de interne al Statelor Unite, James Watt, anunță că nicio trupă rock nu va cânta la petrecerea de 4 iulie organizată la Washington. Era al doilea an de președinție al lui Ronald Reagan, republican și conservator (deși decizia legată de programul muzical nu a fost a lui).
Motivul invocat era acela că muzica rock atrage “elemente nepotrivite“ și “încurajează consumul de alcool și droguri” și că s-a optat pentru un program muzical mai sănătos. Anunțul a picat greu fanilor Beach Boys, trupă care era cap de afiș pentru eveniment.
Decizia secretarului James Watt a fost întâmpinată cu reproșuri din partea publicului și a atras și intervenții din partea Primei Doamne, Nancy Reagan, care era o admiratoare a trupei. Cineva din stafful de la Casa Albă i-a făcut cadou lui Watts un picior de ghips cu o gaură în el, sugerându-i că tocmai s-a împușcat singur în picior.
Decizia de a renunța la Beach Boys a fost în final anulată, însă datorită publicității cazului, trupa fusese invitată la alte concerte pe 4 iulie, așa că nu mai era disponibilă. În urma incidentului, Watt s-a scuzat, spunând că nu știa ce cântă Beach Boys. Și-a dat demisia câteva luni mai târziu, în urma unor remarci rasiste și sexiste care au ridicat presa și opinia publică împotriva sa.
}n imagine vedem trupa Beach Boys alături de președintele Reagan și soția sa Nancy, la câteva luni după incidentul din aprilie.
7 aprilie 1988
Alice Cooper se spânzură accidental pentru câteva secunde, după ce un cablu metalic de siguranță cedează.
Artistul era într-un turneu european și în fiecare din spectacole avea un moment în care simula spânzurarea. De fapt, trucul fusese pus la punct cu un magician, iar Alice avea pe sub haine un ham atașat de o coardă de pian, care îl oprea cu gâtul la câțiva centimetri de funie. Din public nu se vedea asta, așa că momentul era spectaculos.
Însă nimeni nu s-a gândit că după multe reprezentații, coarda de pian o să cedeze. Și exact asta s-a întâmplat pe stadionul Wembley în acea seară. Un tehnician cu prezență de spirit l-a salvat pe Alice Cooper, care spunea că a fost în blackout pentru câteva minute.
Însă și-a revenit și a continuat spectacolul, ca un mare artist. Într-un interviu, Cooper trăgea concluzia acestui eveniment: pericolul este parte a oricărui show bun.
8 aprilie 1995
The Recording Industry Association of America (RIAA) anunță că albumul Dark Side Of The Moon a trecut pe locul 4 în topul celor mai bine vândute albume ale tuturor timpurilor, cu 13 milioane de exemplare vândute în Statele Unite.
Astăzi, Dark Side Of The Moon este pe locul 6, cu 44 milioane de exemplare vândute în toată lumea.
Pink Floyd - Hey Hey Rise Up (feat. Andriy Khlyvnyuk of Boombox)
Dincolo de comentariile haterilor care nu văd mai departe de line-up-ul trupei, Pink Floyd a făcut astăzi un gest extraordinar: și-a pus numele în slujba unei cauze umanitare.
Single-ul acesta e primul material nou lansat de Pink Floyd din 2014 încoace (de la albumul Endless River), și ăsta însuși e un subiect wow. Desigur, mulți au comentat că fără Waters, nu e Floyd, otrăvind inițiativa în stilul “da, dar…”.
Oameni buni, nu de asta e vorba! E vorba de forța numelui Pink Floyd. Lansând piesa Hey Hey Rise Up sub numele Pink Floyd, o transformă într-o poveste mult mai puternică decât dacă era lansată de David Gilmour & Friends. Și asta e ideea atunci când aduni bani pentru o cauză umanitară. Nu comentez calitatea artistică a piesei. Nici despre asta nu e vorba.
Ceea ce a făcut Pink Floyd lansând acest single este să atragă atenția și simpatia lumii față de o dramă care se întâmplă lângă noi. Single-ul acesta s-ar putea să însemne pentru mulți ucrainieni mai mult decât înseamnă Dark Side Of The Moon sau The Wall.
Iar gestul trupei ar putea fi urmat de alți artiști care să își afirme poziția față de război. Lupta nu se duce doar cu arme sau cu bani, ci și cu muzică. Și cultură în general.