Episodul 8

Ascultă acum pe Soundcloud, Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Iată mai jos transcriptul episodului.

Astăzi am să-ți povestesc despre ce s-a întâmplat de-a lungul anilor în muzica rock între 18 și 24 aprilie.

O să afli cum și-au concediat Oasis bateristul, am să-ți povestesc despre ultimele zile ale lui Layne Staley de la Alice in Chains și vei afla ce semnificație are expresia Mr. Mojo Risin din versurile piesei LA Woman a trupei The Doors.

Imaginează-ți că ești în 1970, în seara zilei de 18 aprilie.

Te afli în sala de sport a colegiului Ocean County din New Jersey, unde alături de alte sute de tineri, aștepți să înceapă un concert de rock. Ai plătit 2 dolari biletul de intrare, iar trupa formată din băieți locali, din New Jersey, se numește Steel Mill. Nimic interesant până aici, doar că vocalistul și liderul trupei are ceva deosebit, parcă iese cumva în evidență. Întrebi în stânga și în dreapta și până la urmă, afli cum îl cheamă – Bruce Springsteen. Desigur, e departe de a fi artistul pe care îl știm astăzi, The Boss, cel care în decembrie 2021 a primit de la Sony o sumă record de 500 de milioane de dolari pentru drepturile pe tot catalogul său muzical...

Este tot 18 aprilie, dar anul este 1995. Tony McCarroll, bateristul trupei britanice Oasis, este la el acasă, în bucătărie, și aude sunând telefonul din living.

La vremea aceea, Oasis era pe val – albumul lor de debut, Definitely Maybe, fusese un mare succes, fiind bine primit de public. Însă întotdeauna un prim album de succes creează așteptări mari pentru cel de-al doilea album. Casa de discuri punea presiune pe trupă, care în vară trebuia să lanseze un nou album. De parcă asta nu ar fi fost îndeajuns, frații Liam și Noel Gallagher, cele două vedete ale Oasis, erau într-o continuă neînțelegere unul cu altul – referitor la muzică, la versuri, la orice.
Cu doar câteva luni înainte, în septembrie 1994, în timpul unui concert din turneul american, în Los Angeles, vocalistul Liam Gallagher se luase la harță cu publicul, făcând remarci jignitoare asupra americanilor, iar apoi îl pocnise cu o tamburină pe Noel, fratele său. Lui Noel nu i-a căzut bine gestul, așa că a doua zi a plecat și a anunțat că părăsește trupa.

A durat mai bine de o săptămână până când managerul a dat de urma lui și a reușit să-l convingă să se reîntoarcă. Oasis și-a reluat atunci turneul în Statele Unite, iar Liam și Noel s-au împăcat, însă chiar dacă la suprafață lucrurile păreau rezolvate, dedesubt, resentimentele mocneau. În contextul ăsta, Oasis se apucă de treabă la noul album și chiar înregistrează o primă piesă. Însă lucrurile nu mergeau, iar tensiunile acumulate nu făceau decât să înrăutățească situația.

Tony McCarroll, bateristul, nu era nici el într-o poziție mai fericită și avea propriile frecușuri cu frații Gallagher, care se îndoiau de capabilitățile sale muzicale. La un moment dat, Noel ar fi spus: Tony e un băiat extraordinar, dar nu se descurcă la tobe. Și iată-ne din nou pe 18 aprilie 1995, în livingul lui Tony McCarroll. Acesta ridică receptorul și află de la managerul trupei că e concediat și că nu mai face parte din Oasis.

Locul lui fusese luat de Alan White, care avea să rămână în trupă până în 2004. În mai 1995, Oasis a reluat lucrul la noul album, pe care avea să-l lanseze în toamnă. Urma să fie unul din cele mai bine vândute albume ale tuturor timpurilor – Whats The Story Morning Glory, iar de le el, două single-uri aveau să facă istorie – Wonderwall și Dont Look Back in Anger.

Suntem cu 20 de ani în urmă, pe 19 aprilie 2002. Susan Silver, fostul manager al lui Layne Staley, vocalistul trupei Alice in Chains, este sunată de cineva de la firma de contabilitate a artistului, care îi spune că de două săptămâni nu s-a mai făcut nicio operațiune de retragere de bani din contul lui Staley.

Era un pic neobișnuit, așa că Silver o sună pe Nancy, mama lui Staley, care recunoaște că nici ea n-a mai vorbit cu Layne de vreo 2 săptămâni. Nancy pune mâna pe telefon, dar fără vreun rezultat, așa că se duce la el acasă. Sună la ușă îndelung, dar degeaba. La vremea respectivă, Layne avea o pisică, foarte cuminte și liniștită de obicei. Nancy o aude de după ușă cum miaună disperată și își dă seama că ceva e în neregulă. Așa că sună la 911 și așteaptă echipajul de poliție.

Pe toți cei prezenți îi așteaptă o priveliște dramatică – Layne Staley era mort, într-un stadiu destul de avansat de decompunere. Legiștii au estimat data morții ca fiind cu 2 săptămâni în urmă, adică pe 5 aprilie. Exact cu 8 ani după Kurt Cobain, și în împrejurări asemnănătoare. Cauza morții lui Staley a fost declarată ca fiind o supradoză de speedball, o combinație de heroină cu cocaină.

Layne Staley avusese probleme cu drogurile timp de mulți ani și pentru o vreme chiar s-a luptat cu dependența. La începutul anilor 90 a trecut prin mai multe programe de dezintoxicare, iar cei din trupă au încercat să-l ajute și să-l susțină în eforturile sale. În timpul turneului Dirt, din 1993, Susan Silver, managerul trupei, angajase niște bodyguarzi care să țină la distanță orice dealer de droguri care ar fi încercat să-i procure ceva lui Staley. Moartea lui Kurt Cobain în aprilie 1994 l-a șocat pe Staley, care s-a lăsat complet de droguri pentru o vreme. Însă el avea o problemă mai adâncă, de fapt adevărata cauză a dependenței de drog: depresia. Oricâte cure de dezintoxicare ar fi făcut, demonii din mintea lui erau cei care preluau în cele din urmă controlul. Într-un interviu acordat revistei Rolling Stone în 1996, Staley spunea:

Drogurile m-au chinuit multă vreme, iar acum s-au întors împotriva mea. Trec printr-un iad și asta e nasol de tot. Nu vreau ca fanii mei să creadă că heroina e cool.

Dependența lui Layne Staley a creat tensiuni în trupă, restul membrilor fiind frustrați de faptul că nu puteau face turnee de promovare și de multe ori trebuiau să refuze oferte de spectacole, pentru că totul depindea de starea în care era Staley. Una din ultimele sale apariții cu trupa a fost concertul MTV Unplugged din aprilie 1996.

Începând din 1997, Layne Staley s-a retras aproape complet la el în casă, fiind foarte rar văzut în public. Se știu puține despre viața sa în acea perioadă. Aspectul său fizic s-a înrăutățit: și-a pierdut câțiva dinți, era de o paloare bolnăvicioasă și era foarte slab. Devenise din ce în ce mai deconectat de colegii de trupă și prietenii săi, care au încercat în mod repetat să-l aducă în dezintoxicare. Însă Staley era în punctul fără întoarcere. Iar potrivit prietenilor săi, era ceva neobișnuit pentru el să nu ia legătura cu nimeni timp de câteva săptămâni. De aceea, nimeni nu era alarmat la jumătatea lui aprilie 2002 – mai puțin firma sa de contabilitate. Alături de Kurt Cobain, cu care a împărțit un parcurs și un destin asemănător, Layne Staley rămâne unul din cei mai influenți și reprezentativi artiști ai muzicii grunge.

19 aprilie 1971 – este lansat LA Woman, ultimul album realizat de Doors cu Jim Morrison, care avea să moară 3 luni mai târziu, în iulie.

LA Woman e un album în care The Doors au revenit către filonul de blues, un album de pe care se remarcă Riders On The Storm și piesa titlu, LA Woman. Albumul venea pe fondul unor probleme, în special cele ale lui Jim Morrison, care tocmai încheiase un proces în care fusese acuzat de indecență în public. Pentru același motiv, The Doors fusese boicotată de mai multe posturi de radio, iar organizatorii de concerte evitau contractele cu trupa.

În ultimul concert live, ținut pe 12 decembrie 70 în New Orleans, Jim Morrison venise amețit și continuase să bea între piese, așa că la jumătatea concertului ajunsese să bolborosească versurile. Pe parcursul piesei Light My Fire se oprise de câteva ori ca să facă glume cu publicul și să povestească diverse chestii. La momentul respectiv, nimeni nu știa asta, însă avea să fie ultimul concert al lui Jim Morrison cu The Doors.

Totuși, înregistrările pentru albumul LA Woman au decurs nesperat de bine, poate și pentru faptul că membrii trupei se certaseră cu producătorul Paul Rothchild, care n-a vrut să mai vină la sesiunile de înregistrare. Asta i-a făcut fericiți pe cei 4 artiști, care s-au simțit mai liberi și mai relaxați. Într-un interviu din 1994, chitaristul Robbie Krieger spunea – Plecarea lui Rothchild a fost motivul pentru care ne-am distrat atât de bine. Gardianul plecase.

În mod surprinzător, Morrison a băut foarte puțin alcool în timpul înregistrărilor și a fost foarte cooperant. Asta a adus un plus de energie trupei, mai ales că intraseră în studio fără prea multe materiale deja compuse, așa că mare parte din album a fost rezultatul unor jam session-uri și discuții între artiști.

Câteva vorbe despre cele 2 piese clasice ale albumului – LA Woman, piesa titlu, e considerată mesajul de adio al lui Morrison către Los Angeles, city of night, cum îi spune în versuri, oraș față de care simțea atât pasiune, cât și dispreț. Tot în versurile din LA Woman întâlnim o expresie care se tot repetă: Mr. Mojo Risin. Sună cunoscut, nu? Este anagrama numelui Jim Morrison.

Cealaltă piesă memorabilă, Riders On The Storm, este o compoziție colectivă The Doors, inspirată de delicate riders of the storm, un vers al poetului Hart Crane. Piesa a fost ultima în sesiunile de înregistrare, e ultima de pe album și de asemeni, e ultima piesă înregistrată de Morrison ca membru al trupei The Doors...

Acest episod din Rock Story se încheie aici. În câteva momente am să-ți spun care sunt subiectele din episodul de săptămâna viitoare, însă până atunci am să te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți podcastul, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări zilnice despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

Sunt Geo Iordache și ne auzim săptămâna viitoare, când o să-ți povestesc despre trupa care și-a luat o vacanță de 14 ani, povestea primei căsătorii a lui Axl Rose, cum a compus Dee Snider piesa We’re Not Gonna Take It și despre averea pe care i-a dat-o John Lennon unei adolescente de 16 ani.

facebook.com