Rock Story #59 - Istoria ticketingului: De la 20 la 100 euro - Ce s-a întâmplat cu biletele la concerte? (partea II) 01 iunie 2026

Podcast

Despre reacțiile negative

După lansarea primei părți a episodului despre industria ticketingului, am observat și câteva reacții negative pe social media. Unele comentarii s-au referit la faptul că l-am avut ca invitat pe Emil Ionescu, considerând că nu ar fi persoana potrivită pentru a vorbi despre acest subiect. Au existat chiar și acuzații că episodul ar fi fost realizat contra cost.

Cred că o parte dintre aceste reacții vin de la oameni care nu au ascultat episodul sau nu au înțeles intenția lui. Scopul meu nu a fost să caut pe cineva care să confirme opinii deja existente, ci să discut cu o persoană care lucrează efectiv în industrie, care îi cunoaște mecanismele și poate explica aspectele tehnice din spatele vânzării de bilete.

Din această perspectivă, cine ar fi fost mai potrivit decât fondatorul celei mai mari platforme de ticketing din România? Faptul că cineva este un actor important într-o industrie nu înseamnă că trebuie să fim automat de acord cu toate deciziile sau practicile acelei industrii. Înseamnă doar că are informații și experiență relevante pentru discuție.

În ceea ce privește acuzațiile că m-aș fi „vândut” sau că aș fi primit bani pentru realizarea episodului, ele sunt complet nefondate. Dacă ați ascultat materialul, ați observat că nu este un exercițiu de promovare și nici o pledoarie în favoarea platformelor de ticketing. Scopul episodului este să explice cum funcționează această industrie, de ce există anumite costuri și care sunt mecanismele din spatele unui bilet de concert.

Rock Story a fost întotdeauna despre context, istorie și poveștile din spatele fenomenelor care ne pasionează. Acesta este și spiritul în care a fost realizat episodul despre ticketing.

Dacă ești abonat la acest newsletter, probabil că apreciezi exact acest tip de abordare: analize documentate, explicații și povești care încearcă să meargă dincolo de reacțiile de moment. Îți mulțumesc că ești aici și te invit să asculți partea a doua a episodului.

Rock Story #59 - Istoria ticketingului: De la 20 la 100 euro - ce s-a întâmplat cu biletele la concerte? (partea II)

Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts, Youtube sau Amazon Music

Aceasta este partea a doua a episodului dublu despre industria ticketingului. Dacă nu ai ascultat prima parte, ar fi bine să începi audiția de acolo. Toată povestea capătă mai mult sens.

În acest al doilea segment al episodului, o să vorbim despre cele 9 motive majore care au dus la creșterea dramatică a prețului biletelor pe parcursul ultimilor 25 de ani.

Vom afla cât câștigă statul român din prețul fiecărui bilet de concert și ce anume sunt holdurile, biletele puse deoparte, și pentru cine. Vom discuta despre dynamic pricing, despre cum e posibil să ai un sold-out în câteva ore și de ce nu mai poți avea bilete pe carton, genul pe care să le păstrezi ca amintiri ale unor momente deosebite.

Pe lângă vocea mea, pe parcursul podcastului o să mai auzi o voce. Este a lui Emil Ionescu, CEO și fondator iabilet.ro, cea mai mare platformă românească de ticketing.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

Dacă ai o anumită vârstă, probabil ai acasă o cutie plină cu bilete de la concertele la care ai fost de-a lungul vieții.

Și eu am una. Rolling Stones, Chris Rea, Guns n Roses, Gary Moore… Cum să arunci așa ceva? Sunt niște cartoane îngălbenite, dar pentru mine au valoare. Da, sentimentală, dar ce contează? Amintirile și experiențele de atunci au valoare.

Dar de prin 2015 încoace, nu mai am bilete. Nu că n-aș mai fi fost la concerte, dar deși am plătit din ce în ce mai mult, n-am mai primit bilete fizice, ci doar niște pdf-uri. Ok, ne modernizăm, suntem în era digitală, dar parcă mi-ar plăcea să rămân cu ceva după concert.

M-am întrebat (și probabil te-ai întrebat și tu), de ce nu se mai tipăresc bilete fizice. Așa, pentru colecție. Eu aș da 5, poate 10 lei ca să primesc un bilet fizic, cu logo-ul și datele spectacolului. Asta înseamnă că la 1 sau 2 euro pentru un astfel de bilet, dacă la un concert de stadion se găsesc câteva mii de oameni care plătesc, se adună câteva mii de euro. Și atunci, de ce nu se pot cumpăra astfel de bilete? (insert 4 Emil Ionescu)

Apropo de biletele fizice, e interesant să te uiți la ele, mai ales la prețuri. Un bilet la concertul Eric Clapton din 2010 a costat 136 lei. Altul, la Mark Knopfler în 2013 – 195 lei. AC/DC în 2010 – 127 lei. Astăzi, sumele astea nu ar acoperi nici măcar taxa de procesare a unui bilet. Însă cum am ajus să plătim 500 de lei, 700 sau chiar mai mult pe un bilet? Ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani cu prețul biletelor la concerte? (insert 1 Emil Ionescu)

Îmi aduc aminte că în 1999 am văzut Metallica pe fostul stadion Lia Manoliu. Eram un angajat pe nivel de junior, cu un salariu de junior, însă nu-mi aduc aminte ca prețul biletului să fi fost o problemă. De atunci au trecut peste 25 de ani, Metallica a devenit mai mare și odată cu ea, și costul biletelor.

Dar hai să vorbim la modul general, despre fenomenul larg al scumpirii, așa că am să încerc să

sintetizez în 9 puncte motivele pentru care un bilet de concert la o trupă mare a crescut dramatic în ultimele decenii.

Primul motiv e cât se poate de simplu: inflația. Totul costă mai mult, de la transport și producție până la salarii, iar concertele nu fac excepție.

Al doilea motiv ține de schimbarea profundă a modelului din industria muzicală. În trecut, artiștii plecau în turneu ca să promoveze un album, iar dacă turneul ieșea pe minus, nu era o tragedie — vânzările de CD-uri compensau pierderile. Astăzi, lucrurile s-au inversat: albumul a devenit adesea doar un pretext pentru turneu, pentru că banii adevărați vin din concerte.

Al treilea motiv este unul aproape cinic, dar real: industria a realizat că publicul este dispus să plătească mai mult. Artiștii, managerii, promoterii și sălile au testat limitele și au descoperit că pot crește prețurile fără să piardă cererea. Iar dacă ne uităm înapoi, poate că aveau dreptate — în anii ’70, puteai vedea Led Zeppelin pentru doar câțiva dolari, un preț ridicol de mic raportat la experiență.

Al patrulea motiv vine dintr-o schimbare de putere în industrie, datorată în mare parte managerului trupei Led Zeppelin, Peter Grant. El a refuzat modelul clasic de împărțire 50/50 a veniturilor din bilete și a negociat un raport de 90% pentru trupă și 10% pentru promoter — un standard care, în multe cazuri, se aplică și astăzi. În unele situații, artiștii pot câștiga chiar mai mult de 100%, mai ales dacă negociază procente din vânzările de băuturi.

Al cincilea motiv ține de sofisticarea strategiilor de preț. Odată cu scăderea veniturilor din muzică înregistrată, artiștii și organizatorii au devenit mai inventivi: au apărut prețurile diferențiate în funcție de loc, zonele VIP, experiențele exclusive precum meet & greet sau accesul la probele de sunet. În plus, taxele de procesare au trecut de la sume fixe la procente din prețul biletului, ceea ce a dus la creșteri spectaculoase — la turneul Beyoncé din 2023, unele taxe ajungeau la sute de dolari.

Al șaselea motiv este legat de testarea limitelor publicului. Artiștii au început să experimenteze cu prețuri din ce în ce mai mari pentru a vedea cât sunt dispuși fanii să plătească. Un moment de cotitură a venit în 1994, când Eagles au devenit prima trupă care a cerut peste 100 de dolari pe un bilet, în turneul „Hell Freezes Over”. A fost un mic scandal la vremea respectivă, pentru că multă lume s-a plâns de prețuri. Dar, în final, biletele s-au vândut. Iar mesajul pentru industrie a fost clar: dacă publicul acceptă, plafonul poate fi împins și mai sus.

Al șaptelea motiv este paradoxal: competiția. În mod normal, competiția scade prețurile, dar în industria concertelor face exact opusul. Organizatorii licitează pentru a obține un turneu și oferă garanții financiare tot mai mari artiștilor. Artistul își primește banii indiferent de câte bilete se vând, iar organizatorul trebuie să-și recupereze investiția — evident, prin prețul biletelor.

Al optulea motiv ține de întreg ecosistemul financiar al unui concert. Veniturile nu vin doar din bilete, ci și din parcare, consumație și merchandise. Locațiile își iau partea din vânzările de produse, uneori chiar jumătate, ceea ce îi determină pe artiști să crească prețurile tricourilor și altor obiecte pentru a compensa.

În fine, al nouălea motiv este poate cel mai conceptual: artiștii și managerii au ajuns la concluzia că, ani de zile, și-au subevaluat munca. Comparativ cu evenimentele sportive sau spectacolele de teatru, concertele erau prea ieftine. Așa că au început să ajusteze prețurile spre ceea ce ei consideră a fi „valoarea reală de piață”.

Peste toate aceste schimbări s-a suprapus și revoluția internetului. Dacă înainte cumpărai bilete de la casierii sau din magazine, interacționând de fiecare dată cu oameni reali, începutul anilor 2000 au mutat totul în online. Din perspectiva companiilor de ticketing, a fost un salt uriaș în eficiență: vânzări mai rapide, volume mai mari și costuri mai mici cu personalul.

Dar această transformare nu a fost ieftină. A presupus investiții masive în tehnologie — infrastructură, software, sisteme capabile să gestioneze simultan milioane de utilizatori. Iar asta a ridicat o barieră uriașă pentru orice competitor nou.

Aici intră în scenă Ticketmaster, compania care a condus această tranziție.

Un avantaj esențial a venit din faptul că printre acționarii săi se află Paul Allen, cofondatorul Microsoft, ceea ce i-a oferit acces la unele dintre cele mai avansate tehnologii ale momentului. Practic, Ticketmaster era cu câțiva pași înaintea tuturor.

În iunie 1995, Ticketmaster a lansat primul său website. Privit azi, este aproape comic: nu puteai cumpăra nimic. Site-ul era doar o bază de date unde căutai evenimente pentru care existau bilete. Dacă voiai să cumperi, trebuia să mergi la ghișeu sau să suni la telefon. Internetul era încă vitrină, nu magazin.

Dar pe 11 septembrie 1996, ceva s-a schimbat definitiv.

În acea zi, site-ul a început să permită cumpărăturile online. Astăzi pare banal, dar atunci era revoluționar. Să cumperi bilet fără coadă, fără casierie, fără operator telefonic? Pentru mulți părea science-fiction.

Ticketmaster era înaintea vremurilor, și un motiv important era Paul Allen, cofondator Microsoft și acționar major, care înțelegea perfect unde se mută lumea: online. Primul bilet cumpărat pe internet prin Ticketmaster a fost pentru un meci al Seattle Mariners. Compania, curioasă, l-a sunat pe cumpărător și l-a întrebat de ce a folosit site-ul.

Răspunsul a intrat în legendă. Tipul a spus morocănos: „Nu-mi plac oamenii. Nu-mi place să vorbesc cu oamenii și nu vreau să vorbesc nici cu voi.” Apoi a închis. În câteva cuvinte, omul descrisese viitorul comerțului digital.

Odată intrat pe internet, Ticketmaster n-a mai mers pas cu pas.

A accelerat. A cumpărat competitori, servicii conexe, platforme de resale, orice îi putea întări poziția. Strategia era simplă: dacă nu poți fi iubit, atunci devino imposibil de ocolit.

Dar adevărata miză nu era doar să vinzi bilete. Era integrarea verticală, adică să controlezi cât mai multe verigi din întregul ecosistem. Dacă poți influența artistul, organizatorul, locația și punctul final de vânzare, atunci nu mai ești o companie de ticketing. Devii infrastructură și controlezi complet drumul dintre scenă și fan. În 2008, Ticketmaster a cumpărat Front Line Management, companie care reprezenta artiști precum Aerosmith sau Jimmy Buffett. A fost o mutare uriașă. Nu mai era vorba doar despre a vinde bilete la concerte, ci despre a avea legături directe cu oamenii care urcau pe scenă. Iar în februarie 2009 a venit mutarea care a schimbat definitiv industria: fuziunea dintre Ticketmaster, cel mai mare vânzător de bilete, și Live Nation, cel mai mare organizator de concerte. Noua entitate s-a numit Live Nation Entertainment.

Aici s-a rescris industria.

Noua structură putea promova turnee local, național și global. Deținea sau controla direct săli, arene și stadioane care trebuiau umplute în fiecare vară. Avea relații cu artiști, management, locații și ticketing.

Pe scurt: aceeași umbrelă organiza spectacolul, găzduia spectacolul și vindea biletul la spectacol. Gândește-te ce înseamnă asta. În loc să existe mai multe forțe independente care negociază între ele, multe piese importante ale jocului au ajuns în același mecanism. De aici și furia publică, investigațiile antitrust, apelurile repetate ca această structură să fie spartă în bucăți. Totuși, Ticketmaster a rezistat în ciuda numeroaselor verificări prin prisma legilor antitrust și a regulilor privind comportamentul de tip monopolist.

În Statele Unite și în multe alte țări din lume, dacă vrei bilet la un concert mare, la un festival major sau la foarte multe din show-urile importante ale artiștilor de top, există șanse mari ca tranzacția să treacă prin Ticketmaster. Nu mereu, dar foarte des. Ticketmaster vinde probabil aproximativ 70% din toate biletele la concerte din lume.

Hai să discutăm și de o altă problemă, o întrebare pe care și-o pune foarte multă lume:

Cum se poate ca un concert să fie sold-out în câteva minute?

Hai, poate nu câteva minute – câteva ore, cum a fost cazul concertului Metallica la București.

Aici apare una dintre cele mai mari iluzii. Oamenii cred că atunci când un concert se pune în vânzare, toate biletele ajung direct la public. În realitate, înainte de momentul oficial de vânzare, multe locuri sunt deja repartizate. Unele merg către fan cluburi. Altele către pachete VIP. Unele sunt rezervate pentru promoții bancare, pentru sponsori, pentru invitați ai artistului, pentru familie și prieteni, pentru concursuri radio, pentru casa de discuri, pentru echipa locației sau pentru parteneri comerciali. Dintr-un stadion de 50.000 de locuri, mii de bilete pot dispărea înainte ca publicul general să vadă măcar butonul „Cumpără”.

Emil Ionescu explică de unde apar aceste așa-numite ”holduri” și spune că este falsă impresia că organizatorul ar pune deoparte bilete ca să le vândă mai scump mai târziu. (insert 8 Emil Ionescu)

Aceste holduri sunt însă oficiale, se știe de ele, se pot estima. Ceea ce e mai greu de estimat este câte bilete intră pe mâna speculanților. Ideea este că atunci când publicul larg intră pe site la ora 10 fix, nu se bate pentru 55.000 de locuri la Metallica. Poate se bate pentru 40.000. Sau 35.000. Sau chiar mai puține. În secunda în care sute de mii de oameni apasă refresh simultan, serverele procesează cereri într-un ritm amețitor și biletele dispar în câteva minute. Publicul vede „sold out”. Industria vede distribuție completă.

Mai există și capitolul taxelor, poate cel mai detestat dintre toate.

Fanii văd un bilet listat la un preț, dar pe lângă el mai apar service fee, processing fee, facility fee, taxe locale, TVA și alte surprize. Suma finală crește rapid, iar reacția e firească: furie.

Compania de ticketing își ia partea prin aceste taxe suplimentare. Și aici apare un joc convenabil pentru ceilalți: platforma de vânzare încasează hate-ul publicului, iar vina este deviată de la artist, care își păstrează imaginea bună. Dar ce e cu taxele astea, de unde vin și de ce sunt atât de mari? (insert 2 Emil Ionescu) Ok, am înțeles, există niște cheltuieli care trebuie acoperite. Dar de ce un bilet la același artist, în cadrul aceluiași turneu, dar în altă țară, costă mai puțin decât la noi? Suntem o țară scumpă, suprataxăm spectacolele? (insert 3 Emil Ionescu) Ok, măcar acum știm că pe lângă artist, organizator și compania de ticketing, la împărțeala banilor un loc important îl ocupă și statul. Să nu ne întrebăm ce face statul cu banii ăia, de ce nu avem săli de concerte și de ce sunt turnee mari care ocolesc România. Poate în alt episod…

Ziceam mai devreme că nu toate biletele ajung la vânzare către public. Unele se scurg spre piața secundară, la revânzători. Acești vânzători aplică apoi un adaos până la ceea ce cred ei că este prețul corect al pieții. Dacă biletul se vinde, revânzătorul păstrează diferența. Artistul nu primește nimic. Nu pare prea corect, nu?

Nu doar că fanilor le este mai greu să cumpere, dar artistul nu beneficiază de propria popularitate, de talentul său și de riscul asumat.

Așa că cineva a inventat dynamic pricing.

Exact cum camerele de hotel, biletele de avion sau cursele Uber urcă și coboară în funcție de cerere, algoritmii caută punctul optim dintre popularitatea artistului și disponibilitatea fanilor de a plăti. Cu alte cuvinte, prețul corect al biletului. Și cine primește diferența de data aceasta? Nu speculantul, ci artistul. Dacă cererea e mare, prețul urcă. Asta provoacă scandal în primele zile de vânzare, mai ales la artiști foarte populari.

Serverele sunt lovite de valuri de cereri, prețul urcă și apar poveștile cu locuri proaste vândute cu mii de euro sau dolari. Toată lumea se revoltă pe moment, dar dacă aștepți, cererea se temperează. Algoritmul se ajustează, iar prețul scade. Despre asta nu mai vorbește nimeni.

De exemplu, când Bruce Springsteen a pus în vânzare turneul din 2023, presa a publicat povești de groază despre dynamic pricing. Totuși, cererea s-a temperat rapid. Pentru o perioadă, unii revânzători de pe piața secundară au fost forțați să scape rapid de bilete. Pentru anumite showuri, unii au vândut cu doar 5 dolari bilete care fuseseră inițial puse în vânzare cu 59 de dolari.

Da, 5 dolari pentru un concert Springsteen. Aceasta este și cealaltă față a dynamic pricing-ului. Nu auzim despre ea pentru că nimeni din tabăra artistului nu vrea să admită că un turneu merge slab.

Și încă ceva. La final, majoritatea biletelor din acel turneu Springsteen s-au vândut sub 100 de dolari. Destul de bine pentru 2023, de fapt. Cum stau însă lucrurile în România? Pe platformele de ticketing apar prețuri fixe. Avem oare dynamic pricing? (insert 5 Emil Ionescu)

Ok, deci deocamdată stăm liniștiți. Am însă un sfat pentru cei care merg în afară la concerte. Studiile din țările unde se practică dynamic pricing arată că prețul corect al unui bilet de concert este atins de obicei cu 24 până la 48 de ore înainte de spectacol, indiferent cine vinde biletul. Însă îți trebuie nervi de oțel ca să aștepți până atunci, plus că n-ai de unde să știi dacă nu cumva se ajunge la sold out.

Un exemplu personal: în 2023, am cumpărat bilete la concertul din București al Depeche Mode cu 99 de lei. Se întâmpla cu fix o săptămână înainte de concert când pe site au apărut bilete cu 99 de lei. În fine, până la urmă n-a fost fix 99 de lei, pentru că evident s-au adăugat niște taxe care au crescut prețul până la 120 și ceva de lei, dar totuși, o ofertă de nerefuzat. Și la concertul Iron Maiden au apărut la un moment dat pe site bilete sub denumirea Lucky Trooper, tot la 99 de lei plus taxe. Care e explicația cu aceste bilete ieftine? (insert 9 Emil Ionescu)

Ca să concluzionăm cu dynamic pricing, este urât de toată lumea pentru că este sincer. Arată fără menajamente cât de mult e dispusă piața să plătească în acel moment. Dynamic pricing mută o parte din profit de la reseller către artist și organizatori. De aceea e atât de controversat. Nu pentru că inventează lăcomia, ci pentru că o mută dintr-un buzunar în altul.

Adevărul brutal este că mulți oameni cred că biletele la concerte ar trebui să funcționeze după alte reguli decât restul economiei. Că dragostea pentru muzică ar trebui să garanteze acces ieftin. Că pasiunea ar trebui să învingă cererea.

Îmi pare rău să spun asta, dar așa stau lucrurile. Indiferent cât de mare fan ești, nu meriți automat un loc în rândul întâi cu 50 de euro. La fel cum nu poți cumpăra un bilet la clasa întâi spre Maldive sau Bali cu 100 de euro. Plătești prețul pieței.

Un bilet bun la un concert mare este o raritate. Iar bunurile rare se vând la prețul pe care cineva e dispus să-l plătească, nu la prețul pe care și l-ar dori fanii. Și exact aici se ciocnesc două lumi: muzica, care vorbește inimii, și piața, care vorbește doar limba numerelor.