Rock Story ep. 58 - Istoria ticketingului: De la 20 la 100 euro - ce s-a întâmplat cu biletele la concerte? (partea I)

Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts, Youtube sau Amazon Music

Hai să discutăm un scenariu prin care sigur ai trecut deja:

să zicem că biletele pentru un concert la care vrei să mergi neapărat se pun în vânzare miercuri, la ora 10. Ești pe site-ul unde se vând biletele, iar ceasul ticăie spre ora 10.

9:59:57, 9:59:58, 9:59:59, 10:00. Showtime!

Apeși enter, dar... nu se mișcă nimic. Refresh, refresh, refresh. Nimic.

F5 de câteva ori. Tot nimic. Dar apoi, deodată, intri. E 10:01:17, iar concertul la care ești disperat să prinzi bilete este... sold out?

Ai făcut tot ce trebuia, cum de s-au putut vinde atât de multe bilete așa repede? Dar stai așa, ia uite, sunt bilete de vânzare pe alte site-uri, de care n-ai auzit vreodată, și care se vând la preț ...dublu?

Ce s-a întâmplat? Cum naiba? Ești cel mai mare fan al trupei, ar trebui să ai dreptul măcar la un bilet, și totuși ai zburat din schemă în mai puțin de 90 de secunde? Nu ai senzația că ai fost tras pe sfoară?

Cumpărarea unui bilet online ar trebui să fie o chestie simplă. Dar nu e. Ba chiar dimopotrivă, este una din cele mai frustrante experiențe de retail. Și parte a problemei este că omul obișnuit nu înțelege cum funcționează. Hai să-ti zic o chestie: știi prea puțin sau chiar deloc despre businessul ăsta cu biletele. De aceea, o să-l desfacem în bucăți și o să-l analizăm. La final, n-o să-ți fie mai ușor să cumperi un bilet, dar poate vei înțelege de ce e al naibii de greu să o faci.

Sunt Geo Iordache, iar asta este povestea biletelor la concerte.

Aceasta este prima parte a unui episod dublu despre industria ticketingului.

O să ne remintim vremurile în care pentru un bilet la concert, la teatru sau la cinema trebuia să stai la coadă la un ghișeu. Vom povesti despre speculanți și bilete false, despre apariția sistemelor computerizate și despre cum a devenit Ticketmaster liderul global al vânzării de bilete la spectacole. Vom discuta și despre cum a început și cum s-a sfârșit războiul dus la jumătatea anilor 90 de Pearl Jam cu industria de ticketing.

Iar ca să înțelegem mai bine mecanismele acestei industrii, am stat de vorbă cu Emil Ionescu, CEO și fondator iabilet.ro, cea mai mare plaformă de ticketing din România. Pe parcursul celor două părți ale episodului, o să-l auzi de mai multe ori pe Emil cu scurte explicații și exemple concrete din piața românească de ticketing.

Dar hai să începem povestea biletelor de concerte.

Cumpărarea unui bilet poate fi una din cele mai frustrante, mai opace și mai consumatoare de timp acțiuni care pot exista pe lume. Dar de ce trebuie să fie complicat, când totul ar trebui să fie simplu?

Intrarea la un spectacol a fost o problemă de secole bune încoace. Grecii s-au întâlnit cu problema asta în anul 325 înainte de Hristos, când au construit primul amfiteatru în aer liber, pe dealurile Acropolei din Atena. Locul se numea Teatrul lui Dionysos și avea 17.000 de locuri. Nu aveau cum să meargă toți atenienii la toate spectacolele, așa că în curând a fost necesară o soluție de selectare a publicului. Era și modul în care locația putea să facă profit. Iar dacă unele spectacole erau sold out, în mod sigur se găsea un tip care să-ți vândă un bilet în plus, la un preț umflat, desigur. Și astfel s-au născut biletele de spectacol și speculanții.

Romanii au inaugurat și ei primul amfiteatru în Pompei, în anul 80 înainte de Hristos. Din câte a reținut istoria, Primul spectacol cu public plătitor pentru un muzician a fost al unui violonist englez pe nume John Bannister, în Londra anului 1672.

Dar să venim mai aproape de zilele noastre, așa că sărim acum până în anii 50, la primele spectacole rock. Primul concert major de rock n roll a fost pe 21 martie 1952, la Cleveland Arena. Era organizat de cunoscutul DJ Alan Freed. Biletele costau 1 dolar jumate dacă erau cumpărate în avans sau 1 dolar 75 la intrare. Asta ar însemna 17 sau 20 $ astăzi.

Concertul a avut așa un succes încât a adunat 20.000 de oameni într-un spațiu gândit pentru 10.000. Plus alți 6.000 care zbierau de afară că n-au mai găsit bilete la intrare. Asta pentru că nu mai erau. Oricum, se tipăriseră și se vânduseră mai multe bilete decât erau locuri. La scurt timp după ce a început spectacolul, cei de afară au spart ușile și au dat năvală înăuntru. A venit poliția, a oprit spectacolul și a dat lumea afară. Era primul mare spectacol rock, iar ticketingul era deja un dezastru!

De-a lungul anilor au apărut mai mulți organizatori, artiști și spectacole, însă referitor la modul în care biletele se pot împărți echitabil și etic, lucrurile mergeau din ce în ce mai prost. Trebuia să apară o idee mai bună. Cum ar fi folosirea computerelor.

În epoca dinaintea computerelor existau 2 moduri de a cumpăra un bilet de concert.

Primul: te duceai la casa bilete a sălii de spectacol și cumpărai de acolo bilete tipărite pe hârtie. Al doilea: prin agenții de bilete oficiale, care contra unei taxe, vindeau și ele bilete la spectacol.

Când biletele pentru un spectacol se puneau în vânzare, fanii se așezau la coadă și își așteptau rândul ca să cumpere bilete tipărite. Însă era o chestie care putea dura ore bune. Multe ore, atunci când era un concert important. Ai zice: foarte bine, așa trebuie să facă fanii adevărați, să stea la coadă pentru cele mai bune bilete. Dar hai să analizăm un pic situația.

În primul rând, câți oameni își permiteau să piardă ore întregi la coadă? Ce făceau cei care nu locuiau în oraș? Și pentru că era vorba de bilete pretipărite, distribuite în mai multe puncte de vânzare, de unde știai care din acele puncte are locurile alea bune, mai în față? Când îți venea rândul, cumpărai ce bilete erau disponibile.

Și acum țin minte anii 90, când după mult timp de stat la coadă, ajungeam în sfârșit la ghișeul cinematografului, și doamna de acolo îmi punea în față o foaie cu harta sălii, pe care erau marcate cu x locurile ocupate. În câteva secunde trebuia să mă hotărăsc și să-i spun unde vreau bilet. Uneori, nu erau prea multe opțiuni, așa că am văzut multe filme cu capul dat pe spate, în rândul întâi...

Iar dacă și tu ai prins vremurile alea, sigur îți aduci aminte de tipii ăia cu geacă de piele care se plimbau prin fața cinematografului (sau în general, al sălii de spectacol) și aveau întotdeauna "un bilet în plus". Sau mai multe...

L-am întrebat pe Emil Ionescu de la iabilet.ro despre specula cu bilete. Cum au evoluat speculanții în zona online și cum încearcă industria de ticketing să le limiteze opțiunile?

[Insert 6 Emil Ionescu]

Specula cu bilete e la fel de veche ca biletele însăși.

Charles Dickens s-a lovit de problema asta într-un turneu de susținere a cărților sale prin America, în 1868. Îți dai seama? Acum 150 de ani oamenii se plângeau că nu mai găsesc bilete la teatru sau la circ! Și totuși, chiar acolo, pe trotuar, era un tip cu un teanc întreg de bilete, care pentru un preț baban era gata să-ți vândă câte bilete voiai!

Casierii de la ghișee erau în mod constant șpăguiți de speculanți ca să le vândă cele mai bune locuri din sală. Se estimează că în anii 60, șpăgile pentru bilete totalizau în Statele Unite 10 milioane de dolari pe an.

În ziua de azi nu se mai pune problema șpăgilor pentru bilete, însă așa cum spuneam mai devreme, speculanții au metodele lor, care au evoluat. Conform estimărilor, la concertul Metallica de la București din mai 2026, aproximativ 10.000 de oameni au rămas pe afară – nu pentru că nu aveau bilete, ci pentru că biletele lor erau fake. Cumpăraseră bilete de pe viagogo sau de pe site-uri obscure, însă acele bilete nu erau altceva decât niște pdf-uri frumoase, cu qr code și tot ce trebuie pe ele, dar nu erau valide.

Fenomenul biletelor false (sau reale, dar vândute la preț de speculă) nu afectează doar punctual, cumpărătorul, ci are un efect negativ asupra întregii piețe de concerte.

[insert 7 Emil Ionescu]

Timp de zeci de ani, coada la bilete fizice era groaznică, inechitabilă și deschidea ușa corupției.

Soluția părea folosirea computerelor. La jumătatea anilor 70, în Statele Unite erau 3 companii care vindeau bilete cu ajutorul computerelor: Ticketron, Select-A-Seat și Bass.

Unul din cei mai cunoscuti organizatori de spectacole de la finalul anilor 60, și până în anii 80 a fost Bill Graham. Compania sa, Bill Graham Presents, a început cu trupe hippie în săli medii din zona San Francisco. Graham făcea o șmecherie cu biletele. Deseori, stătea la intrare chiar el și arunca biletele - fără să le rupă - într-un coș. Când se umplea coșul, îl ducea la casa de bilete și le vindea din nou.

Când rockul a devenit mare la jumătatea anilor 70, Bill a știut că trebuie să crească și el. Audienta concertelor de rock explodase. Radiourile FM difuzau continuu rock, iar ascultătorii nu se mai săturau. Agenții și impresarii și-au dat seama că rockul era viiitorul muzicii, așa că vânau artiștii. Din ce în ce mai multi organizatori voiau o felie din plăcintă.

Turneele devenau din ce în ce mai mari. Și mai profitabile. Așa că ocupau săli din ce în ce mai mari, chiar stadioane. Toate astea creau noi probleme cu - ai ghicit - vânzarea biletelor. Să fie cu acces pe teren sau cu scaune? Sau ambele? Sală de spectacole sau stadion?

Biletele pe hârtie erau o mare problemă logistică. Câte erau vândute într-un anumit moment? Unde erau disponibile în afară de casa de bilete a locației? Dacă se terminau la o agenție, cum aflai tu, ca organizator, ca să trimiți repede alte bilete de la alte agenții? Cum adunai rapid biletele nevândute, ca să fie disponibile în ziua concertului acolo, la casa de bilete?

Și - cel mai important - cum aveai la finalul serii o evidență exactă a biletelor vândute? Trupa trebuia plătită, iar uneori suma depindea de biletele vândute. Cât le dădeai?

Astea erau întrebări care îl apăsau pe Bill Graham și pe alti organizatori. Așa că Bill s-a aliat cu compania Bass pentru vânzarea electronică de bilete. Comisionul era de 50 de cenți. Nu pare mult, dar la jumătatea anilor 70, un bilet de concert rock era în jur de 6 dolari. Da, concertele erau atât de ieftine. 50 de cenți însemna 8%. Chiar și așa, mulți cumpărători strigau "Jecmăneală!".

Compania Bass a intrat oficial pe piața americană în decembrie 1974, cu aparate conectate prin cablu telefonic și modem, instalate în magazine de viniluri sau de scule muzicale. A rezistat până la finalul anilor 70, când a dat faliment. Select-A-Seat a dat și ea de greu în aceeași perioadă, în principal datorită încăpățânării de a păstra un comision de doar 25 de cenți pe bilet. Asta nu le ajungea pentru toate computerele pe care trebuiau să le cumpere ca să țină o rețea competitivă.

În timpul ăsta, o echipă de programatori și vânzători de computere au observat piața și problemele ei și s-au gândit că ar putea să vină cu ceva mai bun. Au înființat o companie numită Computer Ticket Service, însă confondatorul Albert Leffler nu era încântat de numele firmei. Trebuia să existe ceva mai bun de atât. Soția i-a venit în ajutor - și-a amintit că văzuse în El Paso, Texas, o spălătorie numită Master Cleaners, așa că l-a întrebat pe Albert:

Ce zici de Master Tickets? Nu - a zis Albert. Invers - Ticket Master.

Noua companie s-a înființat în Phoenix, Arizona, în 1976. Primul concert vândut prin ei a fost Electric Light Orchestra, în ianuarie 1977. Biletele au costat 6 dolari jumate, iar comisionul era de 25 de cenți.

La început, Ticketmaster făcea soft pe care îl licenția și altor companii, însă asta s-a schimbat în 1982, când Fred Rosen a devenit CEO. Compania s-a mutat din Phoenix în Los Angeles și a început să semneze contracte de exclusivitate cu locații de concerte din sudul Californiei. La vremea aceea, erau doar un vânzător de bilete regional. Însă asta urma să se schimbe.

În 1983 a avut loc un moment de cotitură în industria ticketingului. Ticketmaster a reușit să semneze un megacontract. A devenit singurul vânzător de bilete pentru a doua ediție a US Festival, un eveniment imens în San Bernadino, organizat de Steve Wozniak de la Apple. Ticketmaster nu avea terminaluri electronice, așa că toată treaba se rezuma la a vinde bilete tipărite.

Aveau chioșcuri în zonă, și în plus, puteai să suni la un număr de telefon, să spui numărul cardului de credit, iar operatorul accesa baza de date cu bilete și îți aloca un bilet. Cumva, Ticketmaster s-a descurcat și a reușit să vândă în jur de 670.000 de bilete. Toată experiența asta i-a arătat lui Fred Rosen că vânzarea electronică de bilete era viitorul.

Un alt mare contract a venit atunci când lanțul hotelier Hyatt a preluat exclusivitatea organizării de evenimente la Superdome, în New Orleans. Aveau nevoie de o companie de ticketing care să nu fie afectată de corupția locală. Au făcut un deal cu Ticketmaster, ba chiar mai mult, au investit în ea.

În timpul ăsta, Ticketron, cel mai mare vânzător de bilete pe cale electronică, avea probleme majore. Chiar dacă vindea zeci de milioane de bilete, aveau doar 1000 de terminale instalate în State, Canada și Europa. Aveau 40% din piață, dar nu făceau față volumului de cereri de bilete de pe aceste terminale. În loc de 15 secunde pentru procesarea unei vânzări, ceea ce acum ar părea o eternitate, le lua uneori 5 minute. Atât de greu le mergea softul și computerele.

Asta făcea ca la unele concerte mari, cum ar fi Rolling Stones, Ticketron să pună în vânzare și bilete clasice, pe hârtie. Era o întoarcere la vremurile vechi, când stăteai la coadă, negociai cu speculanții și nu știai de la ce casă de bilete poți cumpăra cele mai bune locuri.

O altă problemă era că Ticketron nu avea toate biletele de la un anumit spectacol. Li se alocau în general 50% din bilete. Fanii s-au prins de chestia asta și încercau să nu cumpere prin Ticketron. Mergeau la casa de bilete a locației, ca să prindă cele mai bune locuri. Costul computerelor și al trainingului operatorilor, care putea să dureze și 2 luni, tăiau din profitul companiei. Ticketron au avut ideea proastă de a vinde și bilete de loterie prin terminalele lor. De a procesa pariuri la curse de cai.

Până în 1990, Ticketron ajunseseră în așa hal, încât au trebuit să vândă compania. Cumpărătorul a fost Carlyle Group, un fond de investiții din Washington, care a păstrat Ticketron aproximativ un an, după care l-a vândut mai departe, lui … Ticketmaster. Și astfel, Ticketmaster a devenit lider de piață.

În 1991, Ticketmaster se profila ca principalul vânzător de bilete de concert în Statele Unite.

A rezistat mai bine și a cheltuit mai mult decât rivalii săi din businessul vânzării electronice de bilete. O parte a succesului a constat în faptul că era o companie de ticketing care folosea computere, nu o companie de computere care voia să vândă bilete (cum fusese de exemplu Ticketron, care a și dispărut de pe piață). Asta e o mare diferență.

Încă o diferență: Ticketmaster oferea gratuit software-ul și hardware-ul pentru clienții săi. Cum își putea permite așa ceva? Pentru că adăuga un comision peste costul biletelor. Așa se acoperă costurile de funcționare și se generează profit. Nu din discounturi oferite de organizator.

În anii 90, comisioanele astea au început să crească. Cu Ticketmaster în frunte, industria concertelor a devenit foarte agresivă în creșterea acestor taxe. De exemplu, biletele la un spectacol de circ aveau comisioane mai mici decât cele pentru un concert. Întotdeauna fusese așa. Însă lucrurile s-au schimbat în anii 90. Comisioanele au devenit uniforme pentru toate tipurile de spectacole. Iar o parte din bani se întorceau sub formă de comision la organizator sau la locație.

Și mai e o chestie super importantă: în loc să accepte împărțirea biletelor cu alți vânzători, Ticketmaster a semnat contracte de exclusivitate pentru spectacole. Poate sună ca o mișcare păguboasă, dar nu e așa. Pentru fani, era situația ideală: fiind un singur vânzător, nu mai trebuia să ghicești unde se găsesc cele mai bune locuri. Era o chestie bună pentru fani, fiindcă știau de unde pot cumpăra bilete pentru locația respectivă în următorii 5 ani, în loc ca vânzătorul să se schimbe pentru fiecare concert.

În general, Ticketmaster a simplificat vânzarea de bilete și a făcut-o mai ușoară pentru toate părțile implicate. Au existat plângeri legate de comisioane, dar în general, lumea n-a comentat. Cu câteva excepții.

Una din ele fiind Pearl Jam. Poate știi povestea, însă înainte să trecem prin ea, trebuie să știi că Pearl Jam nu a fost nici prima, nici singura trupă care a luptat împotriva comisioanelor la bilete. Grateful Dead au pus la punct încă din anii 70 un sistem de vânzare a biletelor direct către fani, prin poștă. Au vândut astfel mii și mii de bilete la spectacolele lor de-a lungul anilor. Unele trupe au băgat de seamă ce făceau Grateful Dead și au cerut sfaturi. Una din ele era U2. Cealaltă - Pearl Jam.

În mai 1992, Pearl Jam voia să facă un concert gratuit în Seattle.

Era un gest frumos față de orașul de unde porniseră. Doar că gratuit nu înseamnă și simplu. Municipalitatea le oferise parcul, dar cu o condiție clară: accesul trebuia controlat și limitat la 30.000 de oameni. Era nevoie de un sistem de distribuție și validare a biletelor, chiar dacă biletele nu costau nimic.

Așa că au apelat la Ticketmaster. Răspunsul companiei a fost rece: serviciul costă. Aproximativ 1,50 dolari per bilet, adică în jur de 45.000 de dolari pentru întregul eveniment. Pentru un concert gratuit, nota de plată nu era deloc gratuită.

Pearl Jam a refuzat colaborarea. Dar mai important decât suma a fost sentimentul rămas după discuție: trupa înțelesese câtă putere avea, de fapt, intermediarul dintre artist și public. Acolo a început conflictul.

Doi ani mai târziu, când pregăteau turneul din 1994, membrii trupei au anunțat toți organizatorii că vor să respecte un principiu care în epoca grunge conta enorm: concertele erau pentru toată lumea, așa că biletele trebuiau să coste cât mai puțin. Au fixat prețul biletului la 18 dolari și nu acceptau comisioane mai mari de 10%. Cu alte cuvinte, publicul nu trebuia să plătească mai mult de 20 de dolari. Doar că Ticketmaster avea alte calcule. Compania cerea aproximativ 4 dolari taxă pe bilet, adică dublu față de cât considera trupa acceptabil.

Și atunci a început jocul de gherilă. Pearl Jam a căutat o portiță contractuală. În anumite situații cum ar fi concerte promoționale, private sau caritabile, artiștii puteau controla direct prețul biletelor. Profitând de acea breșă, trupa a reușit să organizeze mai multe show-uri fără să treacă prin sistemul Ticketmaster, inclusiv în unele săli aflate sub contract.

Mesajul era limpede: războiul începuse. Miza nu era doar de 2 dolari. Era vorba despre cine controlează relația dintre artist și fan. Apoi totul a fost acoperit de o tragedie. În aprilie 1994, Kurt Cobain a murit. Întreaga scenă rock a fost zguduită, inclusiv Pearl Jam, pentru care bătălia tarifelor a trecut pe plan secund. Restul turneului a fost anulat. Însă în culise se pregătea altceva.

Departamentul de Justiție al Statelor Unite urmărea deja Ticketmaster încă din 1991, după fuziunea cu Ticketron. Oficialii au contactat Pearl Jam și au cerut detalii despre relația lor cu gigantul ticketingului. Se pare că Departamentul de Justiție a încurajat Pearl Jam să depună o plângere împotriva Ticketmaster. Nu era vorba de un proces, ci de o plângere formală care putea declanșa o investigație privind practici monopoliste.

Pearl Jam a depus plângerea, susținând că taxele mari și controlul asupra unor locații importante făceau dificilă, uneori aproape imposibilă, organizarea concertelor în condiții corecte. Pe 30 iunie 1995 a avut loc o audiere la Washington. Trupa a venit alături de avocați și de alți artiști care împărtășeau aceleași frustrări. Presa a transformat totul într-un spectacol. Rezultatul? Nimic.

Investigația guvernamentală a fost închisă în 1995 fără sancțiuni și fără vinovați. A rămas doar promisiunea că autoritățile vor continua să monitorizeze piața ticketingului „cu atenție și îngrijorare”. Sună cunoscut, nu?

Între timp, Pearl Jam a încercat să continue lupta organizând un nou turneu doar în săli fără contracte Ticketmaster. Pe hârtie suna eroic. În realitate, a fost un coșmar logistic.

Vânzările au mers slab, organizarea a fost dificilă, iar a doua parte a turneului a fost anulată. În final, trupa a înghițit broasca și s-a reîmprietenit cu Ticketmaster. De ce? Pentru că era decizia corectă de business. Și am să-ți explic de ce.

La începutul anilor ’90, albumele Pearl Jam se vindeau masiv, iar trupa câștiga anual 15-20 de milioane de dolari doar din casete și CD-uri. Dar spre finalul deceniului, vânzările de albume nu mai erau atât de mari. Apăruse filesharingul și începuse să erodeze vânzările. Îți mai aduci aminte de Napster? Ăia 15-20 de milioane făcuți din discuri trebuiau recuperați din concerte.

Iar dacă voiai să maximizezi veniturile din concerte, trebuia să cânți în cele mai bune arene, care – ghici ce? - aveau contracte cu Ticketmaster. Și uite așa, trupa care declarase război sistemului a fost nevoită, în cele din urmă, să se întoarcă în el.

Au existat câteva trupe care s-au luat de piept cu Ticketmaster și au câștigat.

Prima a fost Grateful Dead, care așa cum spuneam mai devreme, timp de ani de zile și-a construit propriul sistem de vânzare de bilete prin poștă, numit The Grateful Dead Ticket Service. Nu aveau de gând să cedeze controlul acestui sistem, însă nu puteai să ocolești complet Ticketmaster, așa că un moment dat, au reușit să ajungă la o întelegere echitabilă cu ei.

Asta se întâmpla în anii ’80. În anii ’90, însă, jocul s-a schimbat radical. Vânzarea de bilete la concerte nu mai era doar un serviciu administrativ. Devenise o mină de aur. Cererea creștea, concertele deveneau mai mari, iar fiecare bilet vândut însemna comisioane, date despre consumatori și control asupra accesului. Unii au văzut viitorul înaintea tuturor.

Paul Allen, cofondatorul Microsoft, a intuit potențialul uriaș al industriei și a investit masiv: 325 de milioane de dolari pentru 80% din Ticketmaster. Nu cumpăra doar o companie. Cumpăra poarta de acces către entertainmentul live. Până în anul 2000 au urmat noi fuziuni și achiziții, compania înghițind jucători mai mici și consolidându-și poziția. În același timp, o altă revoluție schimba totul: internetul începea să devină o forță reală.

Iar aici merită să ne oprim o secundă. Tindem să uităm cât de diferită era lumea înainte de online. Până la apariția internetului, biletele se vindeau aproape exclusiv fizic: la case de bilete, în magazine partenere, la ghișee unde stăteai la coadă și sperai să mai prinzi ceva. Dacă voiai să vezi un concert mare, nu dădeai refresh în browser. Te așezai la rând. În frig. La 6 dimineața. Și uneori, plecai acasă cu mâna goală.

Încheiem aici prima parte a episodului dublu despre industria de ticketing. În partea a doua vom povesti despre cele 9 motive care au dus la creșterea dramatică a prețului biletelor pe parcursul ultimilor 25 de ani.

Vom afla cât câștigă statul român din prețul fiecărui bilet de concert și ce anume sunt holdurile, biletele puse deoparte, și pentru cine. Vom discuta despre dynamic pricing, despre cum e posibil să ai un sold-out în câteva ore și de ce nu mai poți avea bilete pe carton, genul pe care să le păstrezi ca amintiri ale unor momente deosebite. Despre toate astea (și despre altele), data viitoare.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

spotify.com