Rock Story ep. 60 - Rockstaruri care și-au pierdut vocea

Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts, Youtube sau Amazon Music

1 septembrie 2018.

30.000 de oameni cântă la unison pe arena Mercedes Benz din Berlin, împreună cu Bono, vocalistul U2. Concertul a început de puțin timp, e abia la a cincea piesă – Beautiful Day. Seara pare perfectă, însă deodată, Bono duce mâna la gât și se oprește din cântat.

În primele secunde, mulți spectatori cred că este o problemă tehnică. Poate s-a întrerupt microfonul. Poate monitorul din cască nu funcționează. Bono încearcă din nou, deschide gura, dar nu iese niciun sunet. Se întoarce către colegii din trupă, care nu știu nici ei ce se întâmplă, dar care mai continuă să cânte câteva momente, sperând că situația se va rezolva.

Nu se rezolvă. Bono și-a pierdut complet vocea.

Ceea ce cu câteva clipe înainte era un spectacol triumfal se transformă într-o situație de criză. Pe scenă, membrii trupei schimbă priviri îngrijorate. În culise, tehnicienii aleargă de colo-colo, iar managerii încep deja să se gândească la scenariul pe care niciun artist aflat în turneu nu vrea să-l audă: anulări, reprogramări, bilete returnate și costuri care cresc.

Și peste toți plutește întrebarea care îi sperie — este doar o problemă de moment sau începutul unei afecțiuni serioase? În fața a zeci de mii de oameni, unul dintre cei mai experimentați cântăreți din lume rămâne fără instrumentul de care depinde întreaga sa carieră. Vocea.

De-a lungul istoriei rockului, nenumărați vocaliști au trecut prin același coșmar. Unii și-au pierdut vocea cu câteva ore înainte de concert. Alții chiar în timpul spectacolului. Unii și-au revenit după câteva zile de odihnă. Alții au avut nevoie de luni de recuperare, iar câțiva nu și-au mai recăpătat niciodată pe deplin vocea care i-a făcut celebri.

Dar ce se întâmplă, de fapt, atunci când un rockstar rămâne fără voce? Este vorba despre oboseală, boală, tehnică greșită sau pur și simplu e prețul plătit pentru ani întregi de turnee și concerte explozive? Cum reacționează o trupă când, cu doar câteva minute înainte de a urca pe scenă, află că vocalistul nu mai poate cânta? Și cât de fragil este, în realitate, instrumentul care poate umple stadioane întregi?

Astăzi explorăm poveștile dramatice ale rockstarurilor care au rămas fără voce și descoperim ce se întâmplă atunci când tăcerea lovește exact acolo unde nimeni nu se așteaptă: în miezul spectacolului.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

Cazul lui Bono a fost spectaculos tocmai pentru că s-a petrecut în fața a mii de oameni.

O voce care funcționa perfect la începutul concertului a dispărut aproape instantaneu. Dar nu toate poveștile sunt atât de dramatice și atât de vizibile.

Uneori, problemele apar lent, în tăcere. Un vocalist observă că anumite note înalte nu mai ies la fel de ușor. Apoi apar răgușeala, oboseala vocală și concertele terminate cu greu. Alteori, totul începe cu o simplă răceală, o infecție respiratorie sau câteva săptămâni prea intense petrecute pe drum. Există însă și cazuri mult mai serioase: noduli, intervenții chirurgicale și luni întregi de recuperare.

Pentru un cântăreț, pierderea vocii nu înseamnă doar anularea unui concert. Înseamnă pierderea instrumentului de lucru, a identității artistice și, uneori, confruntarea cu întrebarea pe care niciun muzician nu vrea să și-o pună: voi mai putea cânta vreodată la fel?

Istoria rockului e plină de situații în care vocaliștii au rămas temporar, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, fără voce.

Paul Stanley de la KISS a suferit o operație la corzile vocale în 2011 pentru a corecta probleme acumulate după aproximativ 40 de ani de cântat rock la intensitate maximă.

Tom Keifer de la Cinderella - a rămas practic fără voce la începutul anilor '90 din cauza unei pareze a unei corzi vocale. A petrecut ani întregi reînvățând să cânte și multe concerte au fost afectate.

David Coverdale a trecut prin perioade în care a fost la limita pierderii carierei din cauza problemelor vocale și sinusale. În interviuri a descris teama de a nu mai putea cânta deloc.

Jacoby Shaddix de la Papa Roach - a avut nevoie de operație imediată la corzile vocale în 2017, ceea ce a dus la anularea unor concerte. Mai târziu a descris experiența ca fiind „terifiantă”, temându-se că nu își va mai recupera vocea complet.

Unii au reușit să revină spectaculos. După operații și ani de terapie vocală, și-au recăpătat vocea și s-au întors pe scenă. Alții au fost nevoiți să își schimbe tehnica de cântat, să coboare tonalitățile pieselor sau să renunțe la anumite registre care le-au definit cariera. Iar câțiva au descoperit că singura modalitate de a merge mai departe era să accepte că vocea de la 25 de ani nu mai poate exista la 65 sau 75.

În acest episod vorbim mai pe larg despre câteva dintre aceste povești. Unele au final fericit. Altele sunt mai puțin optimiste. Dar toate ne arată cât de fragil poate fi instrumentul care, pentru câteva ore, are puterea să facă un stadion întreg să cânte la unison.

Prima poveste începe cu un vocalist care a descoperit că succesul și zecile de ani petrecuți pe scenă nu oferă nicio protecție împotriva celui mai mare coșmar al unui cântăreț: momentul în care vocea începe să dispară.

Dacă există un om care părea imposibil de redus la tăcere, acela era Steven Tyler.

Timp de peste cincizeci de ani, vocea lui a fost una dintre cele mai reprezentative din istoria rockului. Țipetele imposibil de confundat, notele înalte care păreau să sfideze vârsta și energia inepuizabilă l-au transformat într-un simbol al excesului și al supraviețuirii. Steven Tyler nu era doar solistul Aerosmith. Pentru milioane de fani, el era însăși definiția vocalistului rock.

Iar în 2024, părea că povestea se apropie de un final perfect. Aerosmith anunțase ceea ce urma să fie marele turneu de adio: Peace Out – The Farewell Tour. După decenii de hituri, milioane de albume vândute și mii de concerte, trupa pornea într-o ultimă călătorie de 40 de concerte prin America de Nord. Era genul de eveniment pe care fanii îl așteptaseră ani întregi. O ultimă șansă de a vedea pe scenă una dintre cele mai importante formații din istoria rockului american.

Atmosfera era una de sărbătoare. Presa vorbea despre moștenirea Aerosmith. Fanii cumpărau bilete cu luni înainte. Pentru mulți, nu era doar un concert, ci o despărțire. Și apoi, aproape fără avertisment, totul s-a oprit.

După doar câteva concerte din turneu, Steven Tyler a început să simtă că ceva nu este în regulă. La început, putea părea una dintre acele probleme obișnuite pe care orice vocalist le întâlnește în turneu: oboseală, iritație a crozilor vocale, poate o suprasolicitare temporară. Nimic neobișnuit pentru cineva care își folosise vocea la maximum timp de mai bine de o jumătate de secol.

Dar medicii au descoperit că situația era mult mai gravă.

Tyler suferise o leziune serioasă a corzilor vocale, una care provocase inclusiv sângerare și care necesita o perioadă lungă de recuperare. Dintr-odată, ceea ce trebuia să fie un triumf s-a transformat într-o luptă pentru conservarea vocii.

Pentru Aerosmith, vestea a fost devastatoare. În lumea uneori haotică a rockului, apar multe probleme și majoritatea pot fi rezolvate. Se poate schimba un amplificator, se poate înlocui un instrument, se poate adapta un spectacol. Dar când frontmanul își pierde vocea, întreaga mașinărie se oprește. Nu există soluții rapide și nu există piese de schimb.

Au urmat luni întregi de incertitudine. Fanii sperau că este doar o pauză temporară. Managementul încerca să amâne spectacole, nu să le anuleze. Trupa aștepta vești de la medici.

Însă, pe măsură ce timpul trecea, devenea clar că problema nu era una obișnuită. Pentru prima dată după mai bine de cinci decenii, Steven Tyler se confrunta cu un adversar pe care nici experiența, și nici energia legendară de pe scenă nu îl puteau învinge. Era vocea însăși.

Oficial, Aerosmith a comunicat că Tyler a suferit o fractură a laringelui și o afectare a corzilor vocale. Nu au fost făcute publice multe detalii medicale despre mecanismul exact al accidentării. Ca să înțelegem mai bine, dar fără să intrăm prea mult în termeni de specialitate, am stat de vorbă cu un medic care e în același timp și iubitor de rock. Cristian Ioniță este medic primar ORL, supraspecializat în foniatrie, specialitate medico-chirurgicală care se ocupă de tratamentul afecțiunilor vocii vorbite și cântate. L-am întrebat ce este o fractură a laringelui și cum se produce?

”Fractura laringelui este, de fapt, o rupere a cartilajelor sau a unui cartilaj din care este format laringele în sine ca organ. Și atunci, în urma șocului respectiv, poate apărea, de exemplu, o fractură a mărului lui Adam, care practic adăpostește corzile vocale și poate duce la modificarea drastică a vocii și la afectarea respirației.”

A-ha! Deci acolo a fost mai mult decât o afecțiune a vocii, probabil Steven Tyler s-a lovit cumva, a avut un accident mecanic, ceva ce probabil trupa și managementul au preferat să nu dezvăluie complet.

Pentru un om obișnuit, o asemenea accidentare ar fi fost o problemă medicală importantă. Însă pentru Steven Tyler, era o amenințare directă la adresa întregii sale cariere. La peste 75 de ani, organismul nu mai răspunde la fel ca la 35 sau 45. Corzile vocale îmbătrânesc, elasticitatea țesuturilor scade, iar procesul de vindecare poate fi mult mai lent și mai imprevizibil.

"Este procesul de aging voice, adică de îmbătrânire a vocii, care apare la majoritatea oamenilor, chiar și la cei care sunt antrenați suficient. Sigur că pacientul respectiv poate să vorbească, poate să cânte, dar nu mai poate să cânte la fel la 75 de ani cum cânta la 25".

Au urmat luni de recuperare.

Fanii au așteptat vești. Trupa a rămas prudentă în declarații. Toată lumea spera că Tyler va putea reveni măcar pentru a încheia turneul de adio pe care îl începuse. Dar uneori nici tehnologia medicală modernă și nici ambiția artistului nu sunt suficiente.

În august 2024, Aerosmith a anunțat oficial că se retrage din activitatea de turneu. Mesajul a fost unul emoționant și sincer. Trupa a explicat că, în ciuda eforturilor depuse și a tratamentelor urmate, recuperarea completă a vocii lui Steven Tyler nu a fost posibilă. Medicii și artistul ajunseseră la concluzia că revenirea la nivelul necesar pentru un turneu internațional de mare amploare nu mai era realistă.

A fost un moment istoric pentru rock. Nu vorbim despre o formație aflată în declin sau despre o trupă care își pierduse publicul. Aerosmith se pregătea să încheie cariera în propriile condiții, cu stadioane pline și cu o bază de fani care abia aștepta să-I mai vadă. Și totuși, ceea ce nici excesele și dependențele anilor '70 nu reușiseră să facă, a făcut o accidentare a corzilor vocale.

Știu, o să spui ca Steven Tyler a apărut în 2025 pe scenă în Back To The Beginning, concertul omagial pentru Ozzy și Black Sabbath. Nu doar că a apărut, dar a cântat câteva piese. Și n-a cântat rău deloc. Dar a fost vorba de câteva piese, nu de un turneu. Cu toate astea, retragerea din activitatea de turnee e o încheiere de capitol, nu înseamnă finalul poveștii Aerosmith.

Într-un interviu, basistul Tom Hamilton spunea:

”Pe scara speranței, mă aflu undeva între 7 și 9. Nu vom mai face niciun turneu de acum înainte, dar voi avea mereu speranța că vor apărea și alte tipuri de oportunități. Nu este prima dată când nori negri au fost la orizontul nostru — și cumva soarele a reușit să iasă. Timpul și speranța sunt tot ce avem în acest moment.”

Dacă povestea lui Steven Tyler este despre un artist care s-a lovit de limitele fizice ale vocii, următorul caz este diferit. Nu vorbim despre o retragere forțată de pe scenă, ci despre transformarea permanentă a unei voci pe care milioane de oameni o credeau de neînlocuit.

La începutul anilor ’80, Elton John era deja unul dintre cei mai mari artiști din lume.

Avea în spate o serie impresionantă de albume de succes, turnee mondiale și o reputație construită pe combinația dintre talentul său de compozitor și o voce distinctă, capabilă să urce cu ușurință în registre înalte. Însă ani întregi de concerte, înregistrări și solicitare vocală își spuneau cuvântul.

De ceva vreme, cântatul devenise mai dificil. Vocea obosea mai repede, anumite note nu mai ieșeau cu aceeași ușurință, iar medicii i-au descoperit niște formațiuni benigne pe corzile vocale. Nu era ceva care să îi pună viața în pericol, dar era suficient încât să îi afecteze cariera. Pentru orice vocalist profesionist, decizia de a se opera este una dintre cele mai grele pe care le poate lua. Chirurgii pot îndepărta problema. Nimeni nu poate garanta însă că vocea va suna la fel după intervenție. Iar vocea nu este un pian pe care îl poți înlocui. Este o parte din identitatea artistului.

În cele din urmă, Elton a decis să își asume riscul.

Operația a decurs bine. Medicii și-au făcut treaba. A urmat apoi perioada de recuperare și de repaus vocal, poate cea mai frustrantă etapă pentru cineva care și-a petrecut viața cântând. Zile întregi în care n-a avut voie să-și folosească vocea. Apoi a venit momentul adevărului.

La început au fost doar câteva cuvinte. Apoi câteva fraze. În cele din urmă, a început să cânte din nou. Și aproape imediat și-a dat seama că ceva era diferit. Vocea era acolo. Dar nu mai era aceeași.

Sunetul era mai grav. Mai profund. O parte din strălucirea registrului înalt din piesele anilor '70 dispăruse. Unele note pe care înainte le aborda instinctiv deveniseră acum dificile sau chiar imposibile.

Pare dramatic și poate că pentru o vreme, chiar așa a fost. Însă nu era ceva neașteptat. În mod sigur Elton John a fost operat de niște medici care erau printre cei mai buni din domeniu la vremea respectivă. Și tocmai pentru că erau profesioniști, sunt sigur că l-au avertizat că există și riscuri. Unul din ele fiind schimbarea de ton.

"Operațiile de acest tip se fac cu mare minuțiozitate, se fac la microscop. Pacientul, și în special profesionistul vocal, este avertizat înainte de operație și trebuie să și semneze din punct de vedere medico-legal niște acte prin care să recunoască că a fost informat despre aceste riscuri, adică riscul de a i se modifica vocea după operație, de a se îmbunătăți, dar poate să sune altfel, respectiv de situații neprevăzute, negative, în care să fie mai rău decât la început."

Pentru mulți artiști, o astfel de schimbare ar fi fost devastatoare. Gândește-te la situație: publicul s-a îndrăgostit de o anumită voce, iar într-o zi acea voce se schimbă pentru totdeauna. Nu pentru câteva săptămâni. Nu pentru un turneu. Pentru tot restul vieții. Dar aici intervine unul dintre cele mai interesante aspecte ale poveștii.

Elton John nu a încercat să lupte împotriva noii sale voci.

Nu a încercat să recreeze artificial sunetul din anii ’70. În schimb, și-a adaptat modul în care cânta și a început să folosească avantajele noului său timbru. Vocea mai gravă a adus o anumită căldură și maturitate interpretărilor sale, iar în anii care au urmat a continuat să înregistreze hituri și să umple stadioane în întreaga lume.

De fapt, pentru generațiile mai tinere de fani, vocea „nouă” a lui Elton John a devenit vocea pe care au cunoscut-o dintotdeauna. Mulți nici nu realizează cât de diferit suna în perioada albumelor Goodbye Yellow Brick Road sau Madmad Across The Water. Povestea lui Elton John ne arată că pierderea unei părți din registrul vocal nu înseamnă neapărat sfârșitul unei cariere. Uneori, supraviețuirea artistică nu înseamnă să revii exact la ceea ce ai fost înainte, ci să accepți schimbarea și să găsești o nouă modalitate de a te exprima.

Dacă în cazul lui Elton John vorbim despre o voce care s-a schimbat, dar care a continuat să funcționeze,

povestea lui Jon Bon Jovi

este despre un rockstar care s-a aflat foarte aproape de posibilitatea de a nu mai putea cânta deloc la nivel profesionist.

Iar ceea ce face această poveste atât de interesantă este că problemele nu au apărut peste noapte. Ani la rând, fanii au observat că ceva se schimbă. Înregistrările live din anii 2000 și 2010 arătau un vocalist care încă avea carismă și domina scena, dar care începea să ducă o luptă tot mai dificilă cu propriul instrument. Unele note înalte dispăruseră. Alteori părea că forțează sunete care în anii '80 și '90 veneau natural. Mi-aduc aminte de concertul de la București din 2019, pe care evident că l-am comparat cu cel din 2011. Era departe – Jon Bon Jovi nu mai era la nivelul știut. Și asta au simțit nu doar specialiștii, ci publicul.

La început, mulți au pus totul pe seama vârstei.

Este un lucru normal în rock. Niciun vocalist nu cântă la 60 de ani exact cum cânta la 25. Dar în cazul lui Bon Jovi, problema era mai profundă. Medicii au descoperit că una dintre corzile sale vocale nu mai funcționa corect. Practic, una dintre ele se atrofia și nu mai participa eficient la procesul de producere a sunetului. La un om obișnuit, poate că așa ceva nu s-ar fi observat. Dar pentru un vocalist care trebuia să umple stadioane, era o amenințare existențială.

Imaginează-ți două mâini care trebuie să bată din palme. Dacă una dintre ele încetinește sau nu se mai mișcă la fel, rezultatul nu mai este același. Cam așa funcționează și corzile vocale. Ele trebuie să se întâlnească și să vibreze împreună cu o precizie extraordinară. L-am întrebat pe medicul foniatru Cristian Ioniță cât de mult poate rezista o voce după decenii de turnee?

De obicei, dacă vorbim de decenii de cântat, înseamnă că avem de-a face cu un profesionist vocal deosebit, care a rezistat decenii. Acești oameni au o pregătire aparte, în sensul că ei, poate nu neapărat când erau tineri, dar pe parcursul carierei au început să ia lecții de tehnică vocală de la oameni care se ocupă cu acest lucru, să respecte o igienă vocală strictă, în special când sunt în turnee, există niște rigori ale igienei vocale fantastice și, nu în al treilea rând, contactul cu un medic foniatru, adică un medic ORL specializat pe partea de voce, care, practic, așa cum am spus, se numește foniatrie. Ei bine, un asemenea solist, dacă ține în frâu toate aceste particularități, poate să aibă o carieră foarte lungă.

În 2022, Jon Bon Jovi a luat decizia pe care mulți artiști o amână cât de mult pot: operația.

Nu a fost o intervenție obișnuită. Medicii au efectuat o procedură de reconstrucție menită să redea funcționalitatea corzii vocale afectate. Era un teritoriu relativ nou, iar succesul nu putea fi garantat. Mai târziu, Bon Jovi avea să vorbească extrem de sincer despre acea perioadă.

A recunoscut că și-a pus problema retragerii. Nu ca strategie de marketing sau declarație dramatică pentru presă. Pe bune, ca posibilitate reală. Pentru el exista o linie clară. Dacă nu putea reveni la un nivel pe care îl considera potrivit publicul său, nu voia să urce pe scenă doar pentru a trăi din amintiri. Nu voia să fie artistul care își cere scuze în fiecare seară pentru ceea ce nu mai poate face.

Așa că și-a acordat timp. Mult timp. Într-o epocă în care publicul este obișnuit să vadă recuperări spectaculoase în câteva săptămâni, Jon Bon Jovi a descoperit că vocea nu respectă calendarele industriei muzicale. Un chirurg poate repara o structură. Dar nu poate reface automat coordonarea fină, rezistența și încrederea necesare pentru a susține două ore de concert în fața a zeci de mii de oameni.

Recuperarea a însemnat luni și luni de exerciții, reeducare vocală și răbdare. În interviuri, a comparat procesul cu învățarea unui instrument de la zero.

Și poate cea mai frumoasă parte a acestei povești este că, pentru o vreme, nimeni nu știa dacă va exista un capitol următor. Ani la rând, întrebarea a rămas aceeași: va mai putea Jon Bon Jovi să susțină un concert întreg? Nu o apariție de câteva minute sau două-trei piese la un eveniment special, ci un concert adevărat, de două ore, seară după seară, așa cum făcuse aproape toată viața. După ani de terapie vocală și răbdare, se pare că răspunsul a fost, în cele din urmă, unul pozitiv.

În iulie 2026, Bon Jovi pornește din nou la drum.

Trupa revine pe scenă cu un turneu de 14 concerte în Statele Unite și Europa, primul mare turneu după operația vocală care i-a pus cariera sub semnul întrebării. Seria de concerte începe cu 9 spectacole la Madison Square Garden în New York și continuă în Europa, încheind cu 3 concerte pe Wembley, la Londra. Nu știm dacă vocea lui Jon Bon Jovi va suna exact ca în 1986. Aproape sigur nu. Timpul nu funcționează așa. Dar poate că nu ăsta este scopul. Adevărata victorie nu este recuperarea unei voci din trecut. Este capacitatea de a-ți găsi o nouă voce și de a avea curajul să o duci din nou în fața publicului.

M-am întrebat cum e posibil ca vocea unui profesionist să cedeze la un moment dat. Mă gândesc că ar trebui să existe totuși niște semnale de avertizare pe care profesioniștii să le observe și să le ia în seamă. Nu vorbim neapărat despre durere, care e cea mai evidentă alarmă, ci despre semne mai subtile, pe care profesioniștii ar trebui să le recunoască.

”Deci un profesionist al vocii cântate își dă seama când vocea lui nu este în parametrii optimi, când nu poate să scoată... Există sunete cu care el este obișnuit să producă acel sunet. Și atunci există... Deci unii își dau seama de acest lucru și se duc imediat la medic. Alții, ca să compenseze această deficiență, forțează vocea. Și atunci forțează și mușchiul corzilor vocale. Și, practic, intră într-un cerc vicios. Dacă nu-și dau seama de treaba asta, pot ajunge la niște drame apropo de voce. Alt aspect este faptul că uneori se pot afla într-un turneu îndelungat sau să aibă multe evenimente programate la intervale scurte și atunci nu au timp să se refacă, fizic vorbind. Și sunt cumva obligați să respecte niște contracte. În această situație lucrurile sunt mai delicate, pentru că contractele acelea semnate implică niște sume, niște clauze juridice și așa mai departe. Și atunci e mai greu.”

Dacă până acum am vorbit despre artiști care au ajuns la operații, recuperări dificile sau chiar în pragul retragerii, următoarea poveste este importantă tocmai pentru că reprezintă opusul acestor situații. Este povestea unui vocalist care a observat pericolul înainte să fie prea târziu. Pentru că nu toate poveștile despre voce se termină în cabinetul unui chirurg. Unele se rezolvă în sala de repetiții.

La începutul carierei Metallica, James Hetfield cânta ca și cum fiecare concert ar fi fost ultimul.

Dacă asculți înregistrările din perioada Kill 'Em All, Ride the Lightning sau Master of Puppets, vei înțelege imediat despre ce vorbim. Vocea lui Hetfield nu era una educată în sensul clasic al cuvântului. Era agresivă, aspră, aproape permanent împinsă la limită. Sigur, era perfectă pentru thrash metal, dar mai puțin perfectă pentru supraviețuirea pe termen lung.

Ca să ai un pic de context, trebuie să știi că în anii '80, Metallica petrecea perioade foarte lungi pe drum. Turnee interminabile. Concerte aproape în fiecare seară. Săli din ce în ce mai mari. Public din ce în ce mai numeros. Basistul Cliff Burton a plătit prețul acelor turnee lungi, dar asta e altă poveste. Hetfield plătea și el un preț.

Există numeroase relatări despre seri în care vocea lui era vizibil afectată. Uneori notele înalte dispăreau. Alteori timbrul devenea extrem de răgușit. Fanii care compară înregistrările live din diferite etape ale anilor '80 observă ușor cât de mult varia starea vocii de la un concert la altul. Problema era simplă.

Metallica devenea una dintre cele mai mari trupe din lume, iar frontmanul ei cânta într-un mod care nu putea fi susținut la nesfârșit. Apoi a venit începutul anilor '90. Și odată cu el, un moment care avea să schimbe nu doar cariera lui James Hetfield, ci și sunetul Metallica. În perioada înregistrării albumului pe care aproape toată lumea îl știe drept The Black Album, Hetfield a început să lucreze serios la tehnica sa vocală. Nu pentru a deveni un cântăreț mai tehnic sau mai spectaculos.

Scopul era altul: Să poată cânta și peste zece ani. Și peste douăzeci. Poate și peste treizeci. Iar rezultatul s-a auzit imediat. Vocea de pe Enter Sandman, Nothing Else Matters sau Wherever I May Roam este diferită de cea de pe primele albume. Este mai controlată, și mai bogată în armonice. Dar cel mai important, mult mai sustenabilă.

Unii fani ai perioadei thrash preferă și astăzi agresivitatea brută din anii '80. Dar există un argument greu de combătut. În timp ce mulți dintre contemporanii săi au ajuns la operații, pauze forțate sau recuperări complicate, Hetfield a continuat să susțină turnee mondiale timp de încă trei decenii.

Gândește-te puțin la acest lucru. Mii de ore petrecute pe scenă. Sute de concerte. Zeci de ani de turnee. Și toate astea, fără operații majore la corzile vocale și fără povești dramatice despre o voce pierdută. Într-un episod despre vocaliști care și-au pierdut vocea, James Hetfield este, într-un fel, excepția care confirmă regula.

Povestea lui ne amintește că longevitatea nu este întotdeauna rezultatul norocului. Uneori este rezultatul unei decizii luate la momentul potrivit. Decizia de a accepta că talentul și energia nu sunt suficiente, și că vocea este un instrument care trebuie întreținut. Și apropo de întreținerea sa - profesioniștii din domeniul vocal - cântăreți, medici - folosesc expresia ”igienă vocală” și m-am întrebat ce înseamnă asta.

"Igiena vocală înseamnă să-ți protejezi nu numai corzile vocale, dar și celelalte structuri anatomice care participă la formarea vocii, în special înainte de performanța artistică de a cânta. Pentru că acum, sigur, nu poți să interzici unui om să nu facă una sau alta, să nu mănânce înghețată. Dar înainte de a cânta, trebuie să respecți niște lucruri, sau un regim, să zic, care să-ți permită să cânți optim, și anume să nu bei înainte cafea, să nu mănânci sau să bei lactate, pentru că se modifică secreția acelui lubrifiant din structura corzii vocale care asigură frecarea lor fără să se rănească. Alcoolul tare, la fel. Deci am întâlnit o serie de cântăreți care îmi spuneau: dom'le, eu înainte să încerc să cânt la nuntă sau la eveniment beau un pahar de whisky sau de votcă sau de țuică ca să prind curaj. Și am spus: dar nu e bine, că curaj tu ai, că deja câți de mult, adică nu mai e nevoie, știi? Rutinat, dar alcoolul ăla tare irită și faringele și gâtul și corzile vocale și, în timp, poți să ai probleme. Încearcă să eviți și să bei după ce s-a terminat spectacolul, fără probleme, dar înainte e bine să respecți treburile astea pentru tine, că ăsta, corzile vocale, de fapt e instrumentul tău ăla cu care cânți, altul nu mai ai."

Poate că cel mai potrivit mod de a încheia acest episod este să ne întoarcem exact acolo de unde am plecat: la Berlin.

La acea seară din 2018, în care Bono urcă pe scenă convins că va susține încă un concert dintr-un turneu de succes și descoperă, în fața a mii de oameni, că vocea sa nu mai este acolo.

Dacă vei căuta pe YouTube filmările făcute de fani în acea seară, vei găsi un moment care spune mai mult decât orice interviu sau declarație ulterioară. La un moment dat, Bono își scoate casca din ureche și lasă privirea în jos, spre podeaua scenei. Nu privește spre public sau spre colegii săi. Privește în jos.

Sunt câteva secunde în care se concentrează întreaga greutate a momentului. Acolo nu vezi o legendă a rockului sau liderul uneia dintre cele mai mari trupe din lume. Vezi un om care tocmai a fost trădat de superputerea pe care s-a bazat toată viața. De voce. Este imaginea rară a vulnerabilității absolute. Un artist care înțelege, în timp real, că nu mai poate face exact lucrul pentru care au venit zeci de mii de oameni să îl vadă. Și totuși, ceea ce urmează este poate partea cea mai importantă a poveștii.

În loc să dispară pur și simplu în culise, lăsând publicul să speculeze sau să se întrebe ce s-a întâmplat, Bono alege sinceritatea. Recunoaște că are o problemă și își cere scuze. Explică faptul că nu poate continua și promite că U2 se va întoarce pentru a termina concertul. În acel moment, nimeni nu știa dacă Bono își va reveni și promisiunea va putea fi respectată.

Dar a fost. Câteva luni mai târziu, pe 13 noiembrie 2018, U2 s-a întors la Berlin pentru ultimul concert al turneului Experience + Innocence. Pe aceeași scenă, în fața aceluiași public care nu uitase ce se întâmplase. Și de data aceasta, vocea a fost acolo.

Privind retrospectiv, este greu să nu vezi o anumită poezie în acest final. Concertul care trebuia să fie amintit pentru un eșec a devenit, în cele din urmă, o poveste despre revenire.

Și poate că acesta este și firul comun al tuturor poveștilor pe care le-am ascultat astăzi. Steven Tyler, Elton John, Jon Bon Jovi, James Hetfield și Bono au trecut prin situații diferite. Unii au avut nevoie de operații. Unii și-au schimbat tehnica vocală. Unii și-au schimbat pentru totdeauna felul în care cântă. Dar toți au descoperit același adevăr.

Vocea este unul dintre cele mai puternice instrumente din muzică. Și în același timp, unul dintre cele mai fragile. Poate că asta face ca marile concerte să fie atât de speciale. În spatele luminilor, al ecranelor gigantice și al stadioanelor pline se află întotdeauna ceva surprinzător de vulnerabil: câteva grame de țesut care vibrează de mii de ori pe minut și care pot transforma o persoană într-o legendă sau o pot reduce la tăcere.

Iar atunci când artiștii reușesc să se ridice după un astfel de moment, victoria lor nu este doar una muzicală. Este una profund umană.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

Muzici și voci adiționale – Petru Mărgineanu Transcript interviu – Octavian Segărceanu

Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com