Podcast

Rock Story ep. 48 - Jerry Lee Lewis
Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts
Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului.
JERRY LEE LEWIS a fost fiul risipitor al rock & roll-ului.
A fost un superstar de la mijlocul și până la sfârșitul anilor 50. La fel de mare ca Elvis, cu a cărui carieră și viață s-a intersectat. Apoi a căzut din grațiile publicului, s-a dus spre country, a avut succes în teatru, iar în viața personală a făcut toate prostiile imaginabile.
S-a întors către rock & roll, pentru că Jerry Lee era un artist încăpățânat. A continuat să înregistreze muzică și a traversat America dintr-o parte în alta și înapoi cu mașina, cântând pentru cei care îl iubeau. Aceștia au văzut în el un artist fără egal. Iar cei care nu îl iubeau aveau motive întemeiate pentru asta.
Lewis a murit pe 28 octombrie 2022 în casa sa din comitatul DeSoto, Mississippi, în vârstă de 87 de ani.
A făcut lucruri groaznice, în mod repetat, de-a lungul deceniilor. S-a căsătorit cu o fată de 13 ani, Myra Gale Brown, care mai târziu a spus că a fost „supusă tuturor tipurilor de abuz fizic și mental imaginabil”. Și-a împușcat basistul, a fost un soț adulter în serie, a abuzat de droguri, de alcool și de câteva dintre cele șapte soții ale sale - și asta este doar o listă parțială cu faptele lui Jerry Lee.
Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.
”Rock & roll-ul este o muzică rea și corupătoare”, spunea cândva Jerry Lee Lewis,
care a fost crescut într-o familie profund religioasă din Louisiana. Pentru a cânta acea muzică, el a abandonat multe speranțe și convingeri, trăind și vorbind ca un om care și-a pierdut sufletul. În 1957, Lewis a înregistrat două hituri imense ale rock & rollului - „Whole Lot of Shakin’ Going On” și „Great Balls of Fire”. La sesiunea pentru aceasta din urmă, Lewis i-a spus lui Sam Phillips – proprietarul Memphis’ Sun Records, unde înregistra – că datorită muzicii pe care o cânta, „muzică lumească... rock & roll”, s-a rupt de Dumnezeu. „Am diavolul în mine!” a strigat el.
Lewis se simțea oarecum vinovat, însă nu plănuia să renunțe la rock & roll. Atitudinea lui era: „Dacă mă duc în iad, iau și publicul cu mine”. Pentru spiritul ăsta, unii l-ar fi numit rebel pe Jerry Lee Lewis, însă admiratorii lui l-au numit pur și simplu The Killer.
Lewis a trăit în mod extrem îndrăzneala sexuală și impulsivă a rock & roll-ului. Pentru asta – precum și pentru profunzimea uimitoare a talentului său – unii cronicari rock & roll l-au considerat probabil artistul simbolic al epocii sale: mai nereprimat decât Elvis Presley, mai exagerat decât Chuck Berry, mai insolent decât Little Richard. Și mult mai predispus la încurcături decât toți ceilalți.
La finalul anilor 50, Jerry Lee e pe cai mari
– cântecele lui se aud pe toate radiourile și numele îi apare cu litere mari pe toate afișele. E cel mai mare rockstar din Statele Unite. Elvis e în armată, Johnny Cash nu știe pe unde să mai iasă din labirintul amfetaminelor, iar Chuck Berry și Little Richard n-au în mână cărți cu care să-l bată pe Jerry.
E plătit cu 10.000 de dolari pe seară – o sumă imensă la acea vreme. Nu contează că n-are o chitară agățată de gât și nu-și mișcă șoldurile ca Elvis – Jerry scoate foc din pian atunci când urcă pe scenă. Toată lumea vrea să-l vadă și să-l asculte, iar managementul îi aranjează o serie de spectacole în afara Statelor Unite.
Este o seară de mai a anului 1958. Dintr-un avion care tocmai a aterizat pe aeroportul Heathrow din Londra, Jerry Lee coboară alături de trupa sa. Au venit în Marea Britanie pentru un turneu de 37 de concerte. Vestea venirii unui rock star de peste ocean nu scăpase presei britanice, așa că un grup de jurnaliști și fotografi întâmpină muzicienii. În timp ce majoritatea obiectivelor și microfoanelor se îndreaptă spre Jerry Lee, un reporter de la Daily Mail observă că în grupul lui Lewis se află o fată tânără, aproape un copil.
"Tu cine eşti?" o întreabă reporterul. „Sunt Myra”, răspunde fata, bucuroasă că este băgată în seamă. „Soția lui Jerry.” Reporterul tresare, simțind că a găsit un subiect. Se duce direct la Lewis și îi pune microfonul sub nas: „Câți ani are Myra, mister Lewis?” ”Cincisprezece”, răspunde acesta, zâmbind inocent. Știa că e un subiect sensibil, dar credea că e o vârstă suficient de matură pentru a înlătura orice îngrijorare pe care ar fi putut să o aibă publicul.
Însă nu a fost așa. La 15 ani, Myra era mai tânără decât vârsta de consimțământ în UK. Presa britanică a reacționat cu indignare. L-a numit pe Lewis un „prădător de copii”. Lucrurile s-au înrăutățit și mai mult când au apărut noi informații din Statele Unite: Myra avea de fapt 13, nu 15 ani. Lewis, care avea 22 de ani la acea vreme, mințise în legătură cu vârsta ei pentru ca nunta să aibă loc și, mai mult - nu divorțase încă de a doua lui soție în momentul s-a căsătorit cu Myra. Pentru ca lucrurile să fie și mai nasoale, presa a mai aflat că Myra era verișoara lui Jerry Lee.
Soclul pe care se înălțase statuia lui se crăpa din toate părțile.
Ziarele au cerut boicotarea concertelor sale. În Anglia, Lewis s-a trezit cântând în cluburi și teatre pentru un public mai mic decât se aștepta, iar dintre cei prezenți, unii îl huiduiau și îl făceau cum le venea la gură.
Turneul a fost anulat la doar câteva zile după începerea sa. Jerry Lee și Myra au zburat înapoi în Statele Unite, unde se așteptau la un tratament mai prietenos. Dar când au aterizat la New York, primirea a fost la fel de proastă. Jerry Lee părea să nu înțeleagă gravitatea acțiunilor sale. „Hei, m-am căsătorit cu ea, care-i problema?” a spus el unui reporter.
Potrivit unui interviu dat niște ani mai târziu, spunea: „Eram un puștan de 23 de ani și nu știam de capul meu. Eram doar niște copii îndrăgostiți la acea vreme. Începusem să vând mai multe discuri decât Elvis. El fusese luat în armată și eu eram pe val, dar erau mulți oameni cu minte îngustă, care credeau că eu corup tineretul.”
După acest scandal, totul s-a schimbat pentru Jerry Lee. Cei 10.000 de dolari pe care îi lua pentru un spectacol au devenit o amintire, ajungând să se bucure când era plătit cu 250 de dolari pe seară.
Ziarele au încetat să-l mai promoveze, radiourile au încetat să-i mai cânte piesele. A încercat să se căsătorească cu Myra a doua oară pentru a îndrepta lucrurile în ochii publicului și a scris o scrisoare deschisă în revista Billboard. Toate fără niciun rezultat. Myra i s-a alăturat în turneele sale din SUA, călătorind cu el în mașină, ajungând adesea în săli aproape goale, în locuri unde nu se făcuse nicio promovare. Nimeni nu știa că Jerry Lee Lewis va veni în oraș și poate că puțini erau interesați.
La începutul anilor 1960, a mers la Smash Records, o subsidiară a Mercury. Casa de discuri spera, în 1964, că are un hit sigur care să-l pună din nou pe primul loc - „I’m on Fire”. Din păcate, piesa a fost prost primită de public, fiind considerată o parodie a pieselor mai vechi ale lui Jerry Lee, însă o parodie care nu era deloc amuzantă. Abia a intrat în Top 100.
Nici contextul din lumea muzicală nu era cel mai propice.
În acea perioadă în care Lewis încerca să-și refacă numele în rock & rollul din America, Beatles începuseră să exploreze cu succes muzica în care Jerry Lee, Chuck Berry, Elvis și Little Richard fuseseră pionieri. Însă cei 4 fabuloși veneau cu un suflu nou, creând noi stiluri, deschizând noi dimensiuni și zguduind rock &rollul într-un mod fără precedent.
Lewis nu prea se potrivea în acea lume nouă, dar putea fi totuși un interpret uimitor de rock & roll în spectacole live; și a dovedit-o pe un album live înregistrat la Star-Club, locul din Hamburg, Germania, unde Beatles făcuseră câteva spectacole legendare în 1962.
Într-unul dintre cele mai proaste momente ale carierei, Jerry Lee Lewis a făcut cele mai uluitoare spectacole ale vieții sale. Striga, mârâia, chiuia, bătea cu pantoful în pian; el și trupa erau un vulcan care exploda prin cântece precum „Great Balls of Fire”, „Long Tall Sally”, „Whole Lotta Shakin’ Going On” sau „Good Golly, Miss Molly”.
Viața personală a lui Jerry Lee era la fel de încurcată precum cariera.
În 1959, el și Myra avuseseră primul lor copil, Steven Lewis. Myra avea 14 ani atunci când l-a născut. Un copil care avea un copil. În 1962, în Duminica Paștelui, Jerry Lee plecase în Minnesota pentru un spectacol. Myra îl dusese pe Steven la biserică pentru prima dată. Când s-au întors acasă, Steven era fericit, mâncând bomboane și jeleu. Myra l-a scăpat din vedere pentru câteva momente și deodată nu l-a mai văzut prin casă. A fugit afară, strigându-l îngrijorată.
L-a găsit pe Steven cu fața în jos, înecat în piscină. Jerry Lee a primit vestea și s-a întors acasă. A spus mai târziu: „Moartea lui Steven m-a pus în genunchi, dar nu sunt genul care să se plângă, merg înainte. Am acceptat-o. Ce poți face decât să accepți? Să trăiești cu ideea. Nu i-am cerut socoteală lui Dumnezeu.”
Trebuia să plece în Anglia peste câteva zile - prima sa călătorie acolo de când cu scandalul căsătoriei. A anulat concertele. În biografia sa din 2014, scrisă de Rick Bragg, acesta spunea: „Stând lângă acel mormânt mic, Jerry știa că muzica era singurul lucru care îl putea salva.”
Până la sfârșitul anilor 1960, a trăit o viață ca o pedeapsă: pe drum, între concerte.
Bea și lua pastile în mod constant, și călătorea în permanență, dormind doar câteva ore pe noapte. Era pur și simplu un mod de a fi alături de muzicieni cu care putea petrece. Femeilor cu care se întâlnea le dădea senzația că e un tip rănit, vulnerabil și uneori, se culcau cu el din simpatie pentru drama sa.
În căsnicie, lucrurile mergeau prost. Myra știa că o înșeală și i-a spus că îl va părăsi. La rândul său, el a acuzat-o că ea este cea infidelă. Putea fi nemilos și abuziv. În cartea ei din 1982 despre căsătoria sa cu Lewis, Great Balls of Fire, a scris despre soțul ei că o chinuia, spunându-i: „Dumnezeu te-a pedepsit. Ți-a luat fiul de lângă tine.”
Potrivit cărții Great Balls of Fire, într-o zi când trebuia să fie plecat din oraș, Jerry Lee a apărut pe neașteptate acasă la 3 dimineața, și s-a plâns că nu-l așteaptă mâncarea caldă pe aragaz. Și-a făcut un sandviș, apoi a venit în dormitor și, a susținut Myra, a lovit-o în cap. Când ea a încercat să scape, a apucat-o de antebrațe și a bătut-o cu propriile ei mâini. I-a spus fiicei lor de șapte ani, Phoebe, care era martoră la toate acestea: „Uite, Phoebe, mama ta a înnebunit. Se lovește singură în față.”
În 1970, Myra a cerut divorțul pe motiv de adulter și abuz.
În cartea Great Balls of Fire, Myra a povestit despre o noapte spre sfârșitul căsniciei, când Jerry a venit acasă și a trezit-o, vrând să facă sex. Ea a refuzat și văzând că el insistă, a fugit din casă. S-a urcat în mașina ei, dar Jerry fugit imediat după ea, aruncând cu pietre. A urmărit-o cu mașina lui și a forțat-o să iasă de pe șosea. Întorși acasă, i-a spus Myrei: „Dacă mai încerci vreodată să mă părăsești, o să-ți arunc acid în față”, apoi a sărutat-o.
În altă noapte, când ea îi aruncase pastilele în toaletă de teamă că se va sinucide, el s-a înfuriat și a trântit-o la podea. A plecat la un club de noapte, apoi a sunat acasă la 3 dimineața. Myra a spus că a scos un pistol din noptieră, și l-a pus la tâmplă și i-a spus lui Jerry Lee că se omoară. El i-a răspuns: „Ține receptorul aproape, să aud împușcătura”.
În cele din urmă, când ea a înaintat actele de divorț, el a implorat-o să mai aibă răbdare, dar ea a refuzat. În 2016, Myra Lewis a scris o a doua carte, The Spark That Survived (Scânteia care a supraviețuit).
„După divorțul meu”, spunea ea pentru L.A. Times, „a trebuit să merg la un psihiatru pentru că mă gândeam că am luat-o razna. Nu poți trece printr-o viață ca asta și să fii normal. Credeam că sunt nebună.’ Niciunul dintre psihiatri nu mi-a spus că sunt nebună. Mi-au spus: „Ești bine. Ești bine.” Dar nu m-am simțit niciodată bine... Vedeți, Myra nu a supraviețuit acelei căsnicii. Fetița aceea care eram cândva, a murit. Partea bună, spune ea, este că nu l-am mai văzut pe Jerry Lee de atunci. El nu mai face parte din viața mea, care acum este plăcută și liniștită.”
Totuși, cumva, viața i-a dat a doua șansă lui Jerry Lee, deși în niște moduri neașteptate.
Un muzician country l-a întrebat dacă l-a interesa să vină la Nashvillle pentru a înregistra o melodie. Nu era ușor să-i convingi compozitorii country să scrie pentru cineva pe care îl considerau un pianist nebun din rock & roll, dar în cele din urmă Jerry primit o piesă, „Another Place Another Time”, și a simțit de la început că e aproape de sufletul lui. A cântat-o, iar apoi a așteptat să vadă ce iese din asta.
O a doua șansă care i-a ieșit în cale a fost una foarte improbabilă. Jack Goodproducătorul emisiunii de televiziune Shindig!, a vrut să facă o operă rock cu Othello al lui Shakespeare și avea o singură persoană în minte ca să-l interpreteze pe Iago: Jerry Lee Lewis. „Ești singurul pe care îl cunosc la fel de rău ca el”, a spus Good.
A fost o idee inspirată, un rol potrivit pentru Lewis. Iago este unul dintre cele mai formidabile personaje din teatru: viața i-a făcut rău și vrea să le facă și el rău altora. Lewis urma să joace replicile lui Iago așezat la pian, combinând ritmurile blues cu lirismul lui Shakespeare.
A acceptat oferta. A mers la Los Angeles, unde avea să fie montat muzicalul, intitulat Catch My Soul. Lui Jerry Lee i-a plăcut să îl joace pe Iago și a știut cum să interpreteze acel rol. Recenziile au fost neșteptat de bune, iar Catch My Soul a fost un succes. Jack Good avea de gând să-l ducă pe Broadway, dar Lewis nu a vrut. Voia să redevină Jerry Lee Lewis.
Cu piesa „Another Place, Another Time”, a revenit în partea superioară a topurilor. Albumul cu același nume s-a dovedit nu doar printre cele mai bune albume ale sale, ci și printre cele mai bune albume country ale perioadei.
Alături de muzica sa, uneori strălucitoare, moartea, violența și boala au devenit laitmotive ale vieții lui Lewis.
Fiul său din a doua căsnicie, Jerry Lee Lewis Jr. voia să cânte în trupa tatălui său și să trăiască ca el, dar nu avea structura mentală cu care să reziste la ritmul de turneu și la consumul de droguri asociat cu viața de artist. Jerry Lee încerca să-l facă să se răzgândească, și asta ducea la scandal între cei doi.
Junior a murit pe 13 noiembrie 1973. Pe când remorca o mașină cu Jeep-ul său, cârligul s-a desprins, făcând jeep-ul să se răstoarne, și fracturându-i gâtul lui Jr. „Părea că sunt mereu în drum spre cimitir”, spunea Jerry Lee. „La un moment dat, părea că îngrop pe cineva în fiecare săptămână.”
Este seara de 28 septembrie 1976, cu o zi înainte ca Jerry Lee să împlinească 41 de ani.
E acasă, cu câțiva prieteni și muzicieni din trupă care au venit să bea un pahar în avans. Se fumează mult, se ciocnesc pahare, atmosfera e relaxată și toți vorbesc unii peste alții cu însuflețire. Discuția trece cu ușurință de la mașini la femei și la pistoale.
Unul din cei prezenți, un prieten al basistului Butch Owens, se dă mare cu un pistol magnum de 9 mm, pe care îl arată celor prezenți. Jerry Lee vrea să-l vadă mai bine, să pună mâna pe el, să-l simtă în palmă.
Tipul îi întinde pistolul lui Jerry Lee și îl avertizează: „Ai grijă. Are un trăgaci sensibil ca un fir de păr.” Ce s-a întâmplat în continuare e oarecum tulbure și nu există un consens despre cum au decurs lucrurile. Depinde pe cine întrebi. Unii zic că Jerry Lee a luat pistolul și ar fi încercat să nimerească niște sticle de Cola, alții spun că doar a pus mâna pe patul pistolului și se uita la el, fără să știe că e încărcat - cert este că s-a auzit o bubuitură, iar prin fumul și confuzia creată, Jerry Lee a spus candid: „‘S-a descărcat’…
Pe cămașa lui Butch Owens a apărut o pată de sânge, iar acesta a țipat: ‘M-ai împușcat’ „‘Se pare că așa e’, a spus Jerry Lee, prea beat ca să fie îngrijorat. "'De ce m-ai împușcat?" a întrebat Owens. „Probabil că stăteai în locul nepotrivit”, a spus Jerry Lee. A fost acuzat de o singură infracțiune: că a tras cu arma în limitele orașului. Owens a supraviețuit – și l-a dat în judecată cu succes pe Jerry Lee pentru 50.000 de dolari.
Jerry Lee lovește cu botul Lincolnului porțile grele de fier forjat.
Este la intrarea în Graceland, reședința lui Elvis. Încercase să tragă mașina cât mai aproape, ca să i se audă vocea în interfonul de la intrare. I se părea că botul acelui Lincoln era lung de o milă și aproximase prost distanța. A lovit poarta cu zgomot, undeva s-au aprins niște reflectoare și un agent de pază buimac de somn a ieșit dintr-o gheretă.
Era ora 3 dimineața, două luni mai târziu după noaptea în care Jerry Lee își împușcase basistul. Ce căuta Lewis la ora aia la Graceland? Nici el nu știa exact. Era beat, dar parcă își aducea aminte că Elvis îl sunase și îl chemase să stea de vorbă.
Cândva, în tinerețe, Elvis și Jerry Lee fuseseră apropiați. Stăteau uneori până târziu la Graceland, discutând, ascultând muzică și golind o sticlă. Dar zvonurile spuneau că Elvis devenise un pic invidios când a văzut că Jerry Lee a început să aibă mai multe hituri. Au existat și niște acuzații directe. Lewis îl numise pe Presley o marionetă a managerului său, colonelul Tom Parker. Așa că prietenia s-a dus, iar cei doi s-au îndepărtat.
În noaptea aia de noiembrie, Jerry Lee venea dintr-un club, unde se îmbătase cu șampanie și se lăudase unor prieteni cu un revolver de calibru 38. Și le mai spusese ceva celor care voiau să-l asculte: zicea că Elvis îl sunase și îl invitase la Graceland.
Ieșind din club, se urcase la volanul unui Lincoln Continental alb nou-nouț. Și-l cumpărase cu o zi în urmă, după ce se rostogolise cu Rolls-Royce-ul în care se afla cu a patra soție, Jaren Pate. Niciunul nu fusese grav rănit în accident, dar Rolls-ul nu mai putea fi folosit, așa că Jerry Lee se dusese la reprezentanța Lincoln și cumpărase Continentalul.
Conducea pe bulevardul Elvis Presley din Memphis, în drum spre Graceland, reședința Regelui. Rege pe naiba! - se gândea Jerry. Un umflat scârbit de viață, cu vocea dogită de spectacolele din Vegas.
Mașina mirosea a nou, iar prin geamul deschis intra aerul rece al nopții, care mai alunga un pic din aburii alcoolului.
Care era legătura dintre revolver și Elvis nu știa nici Jerry Lee.
La ora aia, în mintea lui era haos. Un fel de Great Balls of Fire care se rostogoleau bezmetice de colo-colo. Știa că trebuie să ajungă la Graceland, unde avea ceva important să-i spună lui Elvis. Da, o să-i spună câte ceva. Elvis trebuia să audă și altceva în afară de otrava pe care i-o picura în ureche Colonelul.
Adâncit în gânduri, Jerry Lee s-a apropiat cu mașina de porțile de la Graceland. I se părea că e prea departe, așa că s-a mai apropiat un pic. Mașina era nouă, încă n-o stăpânea cum trebuie. Iar șampania pe care o băuse nu-l ajuta deloc. A mai dat un pic înainte, până a auzit un scrâșnet metalic, iar porțile s-au zguduit.
Jerry Lee a coborât nesigur din mașină. S-a uitat să vadă paguba de pe botul mașinii și a strigat spre agentul de pază care venea îngrijorat spre poartă: „Am venit să-l văd pe Elvis”. Conform agentului, Jerry Lee avea pistolul în mână. Lewis a spus mai târziu că revolverul alunecase pur și simplu de pe bord pe podeaua mașinii. A susținut că nu ieșise din mașină cu arma și în mod sigur nu intenționa să-l împuște pe Elvis.
În acest timp, Presley se uita la toate astea pe ecranele circuitului video. Le-a spus bodyguarzilor să cheme poliția. Ofițerii de poliție l-au găsit pe Lewis țipând și amenințând pe toată lumea. L-au întrebat pe Presley ce vrea să facă. — ”La pârnaie cu el”, a spus Elvis. „A fost un laș”, a declarat Jerry Lee. „Mi-a făcut rău. Asta a făcut.”
Când Lewis nu s-a prezentat la audiere a doua zi, un judecător din Memphis a ordonat să fie arestat din nou, dar s-a răzgândit când a aflat că pianistul era în spital cu un ulcer peptic. Elvis nu a vorbit niciodată despre incident, iar Jerry Lee nu s-a mai văzut niciodată cu el. Elvis avea să moară 9 luni mai târziu.
Ulcerul peptic a fost semnul unei probleme mai mari, una recurentă. În 1981, Lewis s-a internat extrem de slăbit într-un spital din Memphis - rezultatul anilor de consum constant de alcool și droguri. A fost internat timp de 93 de zile. În 1984, medicii l-au diagnosticat cu ulcer perforat și i-au tăiat o treime din stomac. I-au spus că are 50% șanse de supraviețuire. A supraviețuit. Jerry Lee Lewis n-avea cum să moară atât de ușor. Însă alții din jurul său mureau.
Pe 8 iunie 1982, căsătoria cu Jaren Pate a luat sfârșit.
Cuplul trebuia să ajungă în instanță în aceeași lună pentru a pune capăt căsniciei. Cu toate că prietenii lui Jerry Lee ar spune că oricum, mariajul existase doar pe hârtie, cei doi aveau împreună o fiică de 10 ani, dar Jerry Lee se înstrăinase atât de mamă, cât și de copil. Nu și-a acceptat niciodată copilul ca fiind al lui și nici el, nici Jaren nu au inițiat vreo procedură legală pentru a-i stabili paternitatea.
În acea zi de iunie, Jaren era în vizită la o prietenă. Era în curtea din spate, unde făcea plajă. La un moment dat, prietena ei n-a mai văzut-o pe șezlong, așa că s-a dus să o caute. A găsit-o plutind în piscină, moartă. Legistul a decis că moartea ei a fost un accident.
Ca să ai un pic de context despre relația lui Jerry Lee cu legea,
trebuie să știi că lumea lui era comitatul DeSoto, Mississippi. Elvis era rege în Memphis, câteva zeci de kilometri mai la nord. Însă în DeSoto, Jerry Lee era împărat. Iar polițiștii din DeSoto ocupau un loc special în buzunarul lui. Atunci când era momentul potrivit, Jerry Lee făcea donații consistente către oamenii potriviți, asigurându-se că DeSoto rămâne un loc în care să să-ți vezi de viață în liniște.
Când Jerry Lee o dădea în bară, acei oameni aveau grijă de el să nu ajungă după gratii, ba mai mult, să treacă cu vederea sau chiar să înlăture orice urmă care l-ar fi incriminat. În ziua în care s-a rostogolit cu Rollsul, poliția i-a remorcat mașina, iar pe el l-a dus acasă, fără să-l testeze de alcoolemie. Incidentul nici măcar n-a fost înregistrat în scriptele poliției. Dispecera din acea zi, Joan Crawford, avea să declare mai târziu – ”Știam că dacă e vorba de el, nu trebuie să scriu nimic în registru”.
Asta era atitudinea din comitatul DeSoto față de Jerry Lee.
În anii optzeci, legenda lui Jerry Lee Lewis a suferit o altă lovitură serioasă
– deși nu a rezonat prea mult în conștiința publicului. Au apărut niște detalii într-un articol Rolling Stone din martie 1984, „The Strange and Mysterious Death of Mrs. Jerry Lee Lewis”. Scrisă de Ben Cramer, câștigător de premiu Pulitzer, a fost o relatare minuțioasă a căsătoriei de două luni și jumătate a lui Lewis cu cea de-a cincea soție, Shawn Stephens, care a murit la vârsta de 25 de ani, în 1983, și a ciudatelor semne legate de moartea ei: vânătăi și sânge pe corp, zgârieturi pe antebrațul lui Lewis, mici pete de sânge proaspete în jurul casei lui Lewis din Mississippi și investigațiile superficiale ale poliției și rapoartele legiștilor care au urmat.
Au fost probleme de la începutul căsătoriei lui Shawn cu legenda rock & roll, scria Cramer. ‘Ți-e frică de mine?’ a întrebat-o el odată pe sora ei. 'Ar trebui să-ți fie. De ce crezi că mi se spune The Killer? ' Două luni mai târziu, Shawn era moartă.
Deși în cele din urmă s-a ajuns la concluzia că Shawn a murit din cauza unei supradoze de metadonă și că nu exista „niciun indiciu de crimă”, Cramer a descoperit multe dovezi trecute cu vederea (sau ascunse), inclusiv indicii clare că a existat un fel de luptă în casa lui Lewis în noaptea în care fata a murit. Cramer nu l-a acuzat de crimă, dar a susținut cu convingere că toată chestiunea ar fi meritat o anchetă mai atentă.
Jerry Lee s-a bucurat multă vreme de reputația sa de haiduc modern,
trăind tragedia, violența și scandalul ca pe niște roade ale decăderii sale. Era o imagine destul de romantică, dar din spatele ei se ridică o întrebare tulburătoare: oare fanilor lui Lewis le pasă că s-a căsătorit cu un copil de 13 ani, că și-a brutalizat soțiile sau se întreabă vreun moment dacă el a avut vreun rol în moartea lui Shawn Stephens?
Sau toate astea i-au sporit cumva statutul de anti-erou? Într-o oarecare măsură, Lewis – și cei care l-au venerat – au transformat cele mai rele trăsături ale sale într-un fel de legendă întunecată. Într-un brand, chiar: The Killer.
Cu toate scandalurile, cu toate greșelile lui îngrozitoare, publicul i-a arătat bunăvoință, poate și pentru că era neobosit. A continuat să facă turnee și spectacole, din 1956 până în 2020. A continuat să înregistreze, lansând peste 40 de albume din 1958 până în 2014. A continuat să se căsătorească: în 1984, un an după moartea lui Shawn Stephens, s-a căsătorit cu Kerrie McCarver; au divorțat în 2005. Ultima sa căsătorie a fost în 2012 cu Judith Lewis, care i-a stat alături până la moartea artistului.
Rock & rollul, mereu dispus să treacă anumite excese cu vederea, l-a acceptat. A fost în prima serie inclusă în Rock and Roll Hall of Fame, în 1986, alături de Elvis Presley, Chuck Berry, Buddy Holly, Little Richard, Ray Charles și James Brown. Revista Rolling Stone l-a inclus în 2005 pe lista sa de Nemuritori (mai târziu redenumită Cei mai mari 100 de artiști).
Cu toate astea, în viața sa Jerry Lee Lewis n-a fost doar un tip complicat; a fost un om imposibil. Unii artiști nu pot ieși din pielea personajului pe care îl arată când sunt pe scenă sau în fața camerei. Și, cu toate că uneori se depășesc prin ceea ce creează, s-ar putea să nu depășească durerea, furia sau depresia care le-au alimentat energia creativă.
Jerry Lee Lewis știa ce fel de om e atunci când nu făcea muzică, dar asta nu l-a salvat pe el sau pe cei din jur de cele mai rele impulsuri ale sale. În 1977, spunea:
„Știu ce fel de om sunt. Sunt un ticălos care cântă la pian. Dar un ticălos grozav. Și n-am treabă cu nimeni decât dacă îmi iese în cale. Am o latură negativă... și trebuie să o las uneori să iasă la iveală.”
Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Story se încheie aici. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro
S-a întâmplat în ziua asta

2 februarie 1979
Numele real al basistului din Sex Pistols era John Beverley, însă avea să primească un nou nume într-o zi când se afla acasă la prietenul său (și viitor coleg de trupă) John Lydon. Acesta avea un hamster pe nume Sid, pe care Beverley l-a luat în palmă, să se joace.
Hamsterul l-a mușcat pe Beverley, care a strigat: ”Sid is really vicious!”. În scurta sa carieră cu Sex Pistols, Sid Vicious a devenit un simbol al culturii punk, deși unii ar spune că era un junkie fără limite și un basist execrabil.
Sid a murit pe 2 februarie 79, după o supradoză cu heroină. N-a apucat nici măcar să intre în clubul 27 – avea doar 21 de ani.

23 ianuarie 1978
”Uite, nu e încărcat!” a spus Terry, apoi a apăsat pe trăgaci.
Terry Kath era chitarist și membru fondator al trupei Chicago, iar în seara de 23 ianuarie 1978 era în Los Angeles, acasă la Don Johnson, roadie și tehnician al trupei. Kath era pasionat de arme, iar în acea seară își făcea de lucru cu un pistol semiautomat de 9 mm.
Lăsându-se pe spate într-un scaun, i-a spus lui Johnson: "Nu-ți face griji... uite, încărcătorul nici măcar nu este în el". Ca să-și liniștească prietenul, Kath i-a arătat încărcătorul gol. A râs și i-a spus acestuia: "Ce crezi că o să fac? O să-mi zbor creierii?"
A băgat încărcătorul înapoi în armă, a pus arma la tâmplă și a apăsat pe trăgaci. Credea că se pricepe la arme, însă nu și-a dat seama că deși încărcătorul era gol, era încă un cartuș în cameră, iar el a murit pe loc din cauza împușcăturii.

22 ianuarie 1989
Sătui să tot plătească drepturi pentru secvențele din filmul Johnny Got His Gun (secvențe folosite în video-ul piesei One), cei de la Metallica au cumpărat complet filmul și toate drepturile de utilizare.
Video-ul One a fost lansat pe 22 ianuarie 1989 pe MTV. Filmat în Long Beach, California, videoclipul este aproape în întregime alb-negru și prezintă trupa interpretând melodia într-un depozit.
Montajul conține dialoguri și câteva scene din filmul anti-război din 1971 Johnny Got His Gun și înfățișează un soldat din Primul Război Mondial grav rănit - brațe, picioare și maxilar smulse de o mină, orb, surd și incapabil să vorbească sau să se miște. Încercând să comunice cu personalul spitalului, soldatul se zvârcolește în pat, scriind SOS în codul Morse.
One este prima piesă Metallica pentru care s-a filmat un video. În 1990, când în cadrul premiilor Grammy s-a înființat Cea mai bună interpretare a unei piese metal, Metallica a câștigat cu One.

21 ianuarie 1983
La finalul lui 1982, Dave Stewart se simțea optimist pentru că supraviețuise unei operații la un plămân perforat și simțea că a primit o nouă șansă la viață.
Deși cariera muzicală mergea prost, primul album Eurythmics fiind un eșec, iar el și Annie Lennox nemaifiind un cuplu, și-au mai dat o șansă din punct de vedere muzical. Au luat un împrumut de 5.000 de lire și și-au cumpărat niște sintetizatoare noi.
Annie nu era într-o stare prea bună, pentru că simțea presiunea acelei ultime încercări muzicale cu Dave. A scris niște versuri care reflectau acea perioadă nefericită, când simțea că se aflau "într-o lume de vis" și că ceea ce își propuseseră nu se va întâmpla niciodată. Piesa se numea Sweet Dreams.
A descris cântecul ca spunând: "Uită-te la noi. Ce poate fi mai rău?", adăugând: "Mă simțeam foarte vulnerabilă. Cântecul a fost o expresie a ceea ce simțeam: fără speranță și nihilistă". Stewart a considerat versurile prea deprimante și a adăugat versul "keep your head up (movin' on) " pentru a le face mai înălțătoare.
Potrivit lui Stewart, el a compus ritmul și riff-ul cântecului pe unul dintre noile lor sintetizatoare, iar Lennox, la auzul acestuia, s-a înviorat brusc și a spus: "Ce naiba e asta?" și a început să cânte pe un alt sintetizator, iar structura de bază a piesei a reieșit din cele două sintetizatoare care se duelau.
Deși casa de discuri RCA Records n-a avut inițial încredere în Sweet Dreams, considerând că o piesă fără refren nu poate avea succes, single-ul a fost lansat pe 21 ianuarie 1983 și a ajuns pe 2 în UK și #1 în State, transformând Eurythmics într-o revelație internațională.

14 ianuarie 1991
Pe parcursul înregistrărilor pentru piesa Innuendo, Brian May știa că vrea un solo de chitară în stil flamenco, însă și-a dat seama nu poate să-l interpreteze așa cum ar fi vrut să sune.
Când chitaristul Steve Howe de la Yes a trecut într-o zi pe la studio, Freddie l-a rugat să asculte piesa și să improvizeze ceva.
Într-un interviu, Howe spunea: În studio erau Freddie, Brian și Roger. Toți au sărit pe mine: "Vrem un solo de flamenco, ceva care să rupă. Ajută-ne!”
Am început să improvizez la chitară și a fost destul de greu. După câteva ore, m-am gândit: "M-am băgat într-o chestie complicată". A trebuit să învăț un pic din structură, să-mi dau seama care erau sursele acordurilor, unde trebuia să se așeze melodia; trebuie să știi unde te duci cu ea.
După o zi de muncă am ieșit seara, am luat o cină minunată cu băieții, apoi ne-am întors la studio și au ascultat ce înregistrasem. Au spus: "E grozav. Asta e ceea ce ne-am dorit"
Single-ul Innuendo a fost lansat pe 14 ianuarie 1991 și a luat locul 1 în UK Singles Chart, la 10 ani de la ultima piesă Queen care reușise această performanță - Under Pressure.

11 ianuarie 1978
Lumea muzicală se întreba în 1978 ce naiba înseamnă Outlandos D’Amour? Era albumul de debut al unei trupe cu un nume la fel de ciudat – The Police.
Însă albumul era bun. Iar primul single – Roxanne – era genial. Altceva.
The Police intrase în studio pe 11 ianuarie 1978, fără niciun ban în buzunar – cele 1.500 lire date în avans fuseseră împrumutate de la Miles, fratele toboșarului Stewart Copeland. Era o sumă minusculă, pentru care aveau voie să înregistreze doar atunci când studioul nu avea alte angajamente sau când vreo altă trupă renunța la orele rezervate.
Miles Copeland, care era și managerul trupei, intenționase să numească albumul Police Brutality, însă ascultând piesa Roxanne, a avut o viziune mai romantică despre trupă, așa că a propus Outlandos D’Amour. O combinație între ”outlaws” și ”commandos”.
O combinație care e considerată și azi unul din cele mai bune albume de debut al tuturor timpurilor, și care a mai dat două single-uri: "Can't Stand Losing You" și ”So Lonely”.

11 ianuarie 1999
Care erau șansele ca o trupă new wave din anii 80, cu o vocalistă în vârstă de 53 de ani, să scoată o piesă care să meargă direct pe #1 în topuri?
La prima vedere, nicio șansă. Pe 11 ianuarie 1999, când au lansat single-ul Maria, cei de la Blondie nu știau dacă piesa va avea succes. Trupa se dezmembrase în 1982 și fiecare își văzuse de viața lui. Trecuseră 17 ani de atunci și 20 de ani de la primul lor #1, Heart of Glass.
Iar blonda cu vocea avea 53 de ani – o babă, în termenii puștimii. Și totuși, Maria a rupt topurile, cel puțin în Europa (succesul a fost moderat în Statele Unite). Blondie a ajuns în atenția unei întregi generații de fani care tocmai descopereau Blondie și ascultau pentru prima dată hiturile lor anterioare.
În încheiere, o veste interesantă – Blondie va scoate album nou în primăvara lui 2025. Într-o postare pe rețelele de socializare oficiale ale trupei, care o arată pe Debbie Harry în studioul de înregistrări, se anunță "Fie ce-o fi. Album Blondie anul viitor"

9 ianuarie 1984
Van Halen a lansat al șaselea album de studio, intitulat MCMLXXXIV (adică 1984).
A fost ultimul album de studio cu David Lee Roth, care a părăsit trupa în 1985 în urma unor neînțelegeri creative. Albumul s-a vândut în peste 10 milioane de copii în Statele Unite și a fost bine primit de criticii muzicali.
🎵 A ajuns pe locul doi în Billboard 200 și a rămas acolo timp de cinci săptămâni, fiind oprit să ajungă primul loc de albumul Thriller al lui Michael Jackson, pe care Eddie Van Halen apărea ca invitat. Coperta albumului a fost realizată de graficiana Margo Nahas, care fusese rugată inițial să creeze o imagine cu patru femei cromate dansând, dar a refuzat din cauza dificultăților de creație. Trupa i-a revizuit din nou lucrările, iar din materialele pe care le crease deja anterior au ales pictura unui îngeraș care fumează. Coperta a fost cenzurată în Marea Britanie la momentul lansării albumului. Aceasta conținea un abțibild care ascundea țigara din mâna îngerașului, precum și pachetele de țigări.
🎧 Dacă ți s-a făcut chef să asculți ceva de pe acest album, poți să dai play la Hot For Teacher, Panama sau – de ce nu, la cel mai cunoscut hit de pe 1984, adică Jump.