Podcast

Rock Story ep. 52 - Legenda Clubului 27
Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts
Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului:
Vedetele rock mor la toate vârstele.
Richie Valens a murit la 17 ani, alături de Buddy Holly și Big Bopper, într-un celebru accident de avion. Sigur știi povestea - The day the music died.
Rockerul care a murit la cea mai înaintată vârstă? Încă nu s-a stabilit. Însă din motive necunoscute, publicul a dezvoltat o obsesie pentru rockstarurile care mor la o vârstă anume – 27 de ani. În jurul acestei vârste s-a creat o întreagă mitologie. Așa că se naște întrebarea – e justificată această mitologie? Și ce e atât de special la rockerii care mor la 27 de ani?
Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story și povestea Clubului 27.
Numărul 27 ocupă un loc ciudat în istoria rockului.
E vârsta la care mor starurile. Cel puțin, așa se spune. S-au scris cărți pe acest subiect și s-au făcut documentare, pentru că ideea exercită o fascinație stranie asupra publicului. Chiar și cei care nu acordă mare atenție subiectului sunt convinși că foarte mulți artiști au murit la 27 de ani. Judecând după celebritatea clubului 27, ai putea crede că e vorba de zeci și zeci de cazuri. E o chestie morbidă, dar se pare că oamenilor le plac poveștile care au legătură cu moartea.
John Craigie a scris în 2009 un cântec numit 28, ale cărui versuri prezintă perspectiva lui Jim Morrison, Janis Joplin și Kurt Cobain – toți fiind muzicieni care au murit la 27 de ani. În 2013, Eric Burdon de la Animals a scos un cântec numit 27 Forever. O trupă numită Magenta a scos în același an un album numit Club 27, iar lista de piese și albume similare ar putea continua.
Conceptul apare și în jocul video Hitman, unde una din misiuni este să omori un muzician care își sărbătorește cea de-a – da, a 27-a aniversare. Și astea sunt doar câteva din referințele culturale, însă există mult mai multe.
Dar oare e real tot mitul, toată legenda asta, sau e doar o construcție media?
Hai să vedem. Pe parcursul anilor 60 au fost câțiva muzicieni care au murit la 27 de ani, însă printre ei nu se află niciun nume notabil. Povestea clubului 27 începe cu adevărat pe 3 iulie 1969, când Brian Jones, unul din fondatorii Rolling Stones, este găsit mort în piscină.
Și în ziua de azi sunt încă multe întrebări despre modul în care a murit, există chiar zvonuri că ar fi fost asasinat. La vremea respectivă, Rolling Stones erau una din cele mai mari trupe din lume, iar Jones, care tocmai fusese dat afară de colegii lui, era un subiect de mare interes pentru fani și pentru presă. Titlurile ziarelor anunțau cu litere mari: Rockstar mort la 27 de ani!
Un an mai târziu, Alan Wilson, vocalistul de la Canned Heat moare după o supradoză la aceeași vârstă – 27 de ani. Câteva săptămâni mai târziu, Jimi Hendrix ia prea multe barbiturice, își pierde cunoștința și moare înecat în propria vomă. Și el avea tot 27 de ani.
Trec alte două săptămâni și Janis Joplin moare la Los Angeles într-un context neclar în care erau implicate și niște droguri. Tot la 27 de ani.
Iar pe 3 iulie 1971, Jim Morrison este găsit mort în cada de baie a apartamentului său din Paris. Oficial a fost declarat atac de cord. Și el avea aceeași vârstă – 27 de ani.
Astea patru decese – Brian, Jimi, Janis și Jim - au făcut lumea să se scarpine după ceafă. Patru rockstaruri care mor la aceeași vârstă? – 27 de ani? Un pic ciudat, nu?
În anii 70, lista se lungește cu Pigpen McKernan, clăparul de la Grateful Dead, care moare în 1972 datorită problemelor cu alcoolul. Avea 27 de ani.
În 1975, Dave Alexander, basistul din The Stooges, moare în urma unui edem pulmonar, după ani de zile de alcoolism scăpat din frâu. Câteva luni mai târziu, Pete Hamm de la Badfinger se spânzură la vârsta de 27 de ani. În decembrie 75, Gary Thain, basist la Uriah Heep face niște complicații respiratorii după o supradoză de heroină. Tot 27 de ani. Până să înceapă anii 80, unii oameni observaseră fenomenul morții unor rockstaruri la vârsta de 27 de ani. Dar încă nu devenise o legendă. Era poate doar o curiozitate statistică.
Iar apoi, trec mai mult de 10 ani fără ca vreun muzician notabil să dea colțul la 27 de ani.
În anii 80, dintre toți rockerii care au murit – și nu sunt puțini - doar câțiva au închis ochii la vârsta asta. Iar dintre ei, nimic notabil, niciun nume celebru.
Lumea încă mai vorbea de Morrison, Joplin și Hendrix, dar nicăieri nu era menționată ideea de Club 27. Trece 1991, trece și 1992. Cuvintele Club 27 nu sunt spuse nicăieri. În 1993, publicul află despre moartea Miei Zapata, vocalistă într-o trupă punk din Seattle – The Gits. A fost violată și omorâtă în iulie 1993, la vârsta de 27 de ani. Aia a fost însă o crimă oribilă, Mia n-a avut nicio vină, faptul că avea 27 de ani a fost absolut întâmplător.
Povestea Clubului 27 începe cu adevărat pe 8 aprilie 1994.
Și pentru asta trebuie să-i mulțumim mamei lui Kurt Cobain, care a spus ca ultima oară când a vorbit cu el, l-a rugat să nu intre în (citez) ”acel club tâmpit al rockstarurilor care mor înainte de vreme”. Asta este. Wendy OConnor, fostă Cobain a făcut remarca ”clubul tâmpit” (Stupid Club). Și de aici începe cu adevărat legenda Clubului 27.
Înainte de moartea lui Kurt Cobain la vârsta de 27 de ani nu a existat nicăieri în mod oficial denumirea ”Clubul 27”. De-a lungul anilor muriseră o grămadă de rockstaruri și doar câțiva încheiaseră socotelile cu viața la 27 de ani.
Ce a făcut ca acele 5 decese să fie atât de speciale? Pentru că doar de ele e vorba – Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison și Kurt Cobain. Probabil pentru că erau foarte celebri și au influențat generații întregi. Dar orice statistician sau agent de asigurări poate să-ți confirme că un eșantion de 5 persoane pe o perioadă de 25 de ani nu este un eșantion. E o coincidență nerelevantă și nu poate fi luată în seamă.
Cu toate aste, câteva stele s-au aliniat când a murit Kurt. În primul rând, remarca mamei sale despre clubul tâmpit a fost preluată de toată mass media. Sigur, Wendy știa că mulți rockeri mor de tineri. Până la urmă, Brian, Jimi, Janis și Jim erau din generația ei, nu?
Mass media a interpretat (în mod greșit, desigur) că se referea la cei care au murit la 27 de ani. Jurnaliștii, scriitorii, toți s-au întrebat la ce club se referă, iar răspunsul părea evident. Așa că ușor-ușor, ceva întunecat și-a făcut loc în narațiune. Ideea că într-un fel, Kurt a plănuit să moară atunci, la vârsta aia.
Dar oare când vorbea de club, Wendy se referea chiar la rockerii care muriseră cu 25 de ani în urmă? Probabil că nu. Mai repede era vorba de niște membri din propria familie, doi unchi și un cumnat al bunicului, care își puseseră capăt zilelor. E foarte posibil ca acela să fi fost clubul tâmpit la care se gândea.
Dar odată ce a scos porumbelul pe gură, vorbele au fost tălmăcite și răstălmăcite, iar Brian, Jimi, Janis și Jim au ieșit la iveală, alături de mulți alții. Unii, chiar mai repede de 27 de ani. Andrew Wood, vocalist la Mother Love Bone murise după o supradoză de heroină în 1990. Stephanie Sargent de la Seven Year Bitch a murit în 1992 tot după o supradoză. Amândoi opriseră ceasul la 24 de ani.
O altă chestie pe care trebuie să o luăm în calcul este că în 1994, lumea începuse să prindă gustul știrilor despre celebrități. Internetul era încă în fașă, dar bârfele despre celebrități umpleau paginile revistelor. Moartea lui Kurt fusese spectaculos de tragică.
Iar apoi începuseră teoriile conspirației. Odată cu ele, lumea începuse să facă diverse legături, unele fără niciun sens, dar care ofereau diverse explicații pentru o moarte inexplicabilă. Iar pe măsură ce internetul a început să prindă avânt, din ce în ce mai multe teorii au ieșit la iveală. Noțiunea de Club 27 a început să prindă contur.
Lumea a început să cerceteze resursele online, iar lista a început să se lungească. S-a ajuns până în 1892, la un compozitor clasic din Brazilia, pe nume Alexander Levy, care a murit la vârsta de - da, 27 de ani. Pe listă au apărut nume cum ar fi Robert Johnson, legendarul chitarist de blues, care a murit în niște condiții misterioase în 1938, Ghazi I, rege al Irakului sau Pamela Courson, prietena lui Jim Morrison. Au intrat în club de-a valma scriitori, actori și sportivi. Cu toate astea, în centrul atenției au rămas muzicienii.
La șase săptămâni după Kurt, Kirsten Pfaff, colega de trupă a lui Courtney Love, a murit după o supradoză. Și ea avea 27 de ani. În februarie 1995, Richie Edwards de la Manic Street Preachers a dispărut și n-a mai fost găsit niciodată. Ce să vezi, și el avea 27 de ani.
Însă apoi a urmat iar o pauză foarte lungă în care niciun rockstar celebru n-a mai murit la acea vârstă nefastă.
Numele care a urmat pe lista Clubului 27 a apărut pe 23 iulie 2011, la mai mult de 17 ani după Kurt. E vorba de Amy Winehouse.
Circumstanțele morții sale se potriveau perfect cu legenda clubului. Povestea lui Amy avea tot dramatisemul necesar: o cântăreață excepțională, cu un succes imens, iubită de public și de critici, cu un look care apare o dată la o generație.
Era cunoscută în întreaga lume, lucrase cu branduri de modă ca Fred Perry, și adunase o avere de peste 10 milioane de lire, ceea ce o pusese ăn topul celor mai bogați britanici sub 30 de ani. Era de asemeni implicată în acțiuni de caritate, era activistă, militând pentru conștientizarea ancerului de sân și susținând diverse organizații implicate în lupta împotriva schimbărilor climatice.
Dar Amy avea și o latură negativă – băutură, droguri, iubiți violenți și toxici, plus niște relații de familie tumultuoase. Mai punem peste și problemele cu bulimia și cu tulburările de comportament și avem un tablou complet cu o vedetă pe care media o iubea, pentru că știa că de la ea îi vin povești suculente.
Amy a intrat într-o spirală descendentă, în care își făcea rău ei și carierei artistice, însă nu se mai putea împotrivi. Uneori apărea câte o licărire de speranță, o posibilitate de revenire: poate că Amy reușește să-și rezolve problemele și se îndepărtează de pe buza prăpastiei unde făcea echilibristică. Tabloidele britanice o hăituiau permanent.
Totul s-a încheiat undeva în zorii zilei de 23 iulie 2011, când Amy Winehouse a fost descoperită moartă în patul ei, aparent de la intoxicare cu alcool. Nivelul de alcool din sânge era 4,16 la mie, ceea ce în România de exemplu este de vreo 10 ori mai mult decât limita peste care ți se ia permisul.
Câți ani avea Amy Winehouse când a murit? 27.
Moartea ei a fost imeediat comparata cu cea a lui Kurt, Jim, Janis, Jimi și Brian. Șase vedete rock care au murit la vârsta de 27 de ani, în vârful carierei sunt suficiente să alcătuiască un club. Unul mic, dar destul cât să-i spui club.
După moartea lui Amy, narațiunea mass mediei despre clubul 27 a prins aripi.
Jurnaliștii și bloggerii au început din nou să caute celebrități care au murit la acea vârstă. Pictorul Jean Michel Basquiat, actorul Anton Yelchin, câteva starlete porno, câțiva sportivi, nepotul lui Elvis. Peste tot unde te întorceai, ți se spunea că muzicienii și celebritățile în general au o chestie cu muritul la 27 de ani.
Totuși, exista ceva care să susțină ideea asta? Dacă da, care sunt dovezile? Iată care e marea întrebare a acestui episod: Există cu adevărat un club 27?
Ca să răspundem la întrebarea asta, trebuie să ne ocupăm de alte câteva întrebări mai înainte. De exemplu: ce e atât de special cu vârsta asta de 27? O fi o coincidență? Există câteva explicații. În primul rând, multe rockstaruri ajung în vârful carierei atunci când au peste 25, aproape 30 de ani. Iar pentru unii, bputura și drogurile sunt și ele la apogeu. Și atunci, evident că se pot întâmpla acidente.
O altă teorie: pentru că rockstarurile ajung în vârf când au aproape 30 de ani, e posibil să simtă că nimic nu le poate sta în cale. Că sunt invincibili. Că indiferent de ce fac, pot păcăli moartea. Și atunci se întâmplă accidente. Unii ajung la burnout și își iau viața.
Dar hai să ne uităm la niște cifre.
Un studiu făcut de niște australieni în 2011, la puțin timp după ce Amy Winehouse murise, a cuprins 1046 de muzicieni britanici, atât artiști solo, cât și membri ai unor trupe. Toți avuseseră măcar o piesă number 1 între 1956 și 2007. Dintre acești 1046 muzicieni, 71 au murit. 522 din ei erau considerați ca fiind în situații de risc din cauza comportamentului și a stilului de viață. Iar din acei 522, doar 3 au murit la vârsta de 27 de ani. În graficul celor care au murit existau niște vârfuri la 25 și la 32 de ani.
Dacă am face un club 32 ar avea mai mulți membri decât club 27. Și cu membri la fel de celebri: John Bonham de la Led Zep, Keith Moon de la The Who, Karen Carpenter, Mama Cass de la Mamas & Papas, Ricky Wilson de la B52s, Doug Hopkins de la Gin Blossoms sau Keith Godshaw de la Grateful Dead. Bniletul de intrare în club variază de la alcool și droguri la anorexie, SIDA sau sinucidere.
Concluzia studiului a fost că așa numitul club 27 e puțin probabil să fie un fenomen real. Legenda sa se datorează atenției selective. Ne uităm acolo unde ne interesează sau acolo unde ni se spune să ne uităm.
Iată încă un studiu: cineva a alcătuit o listă cu 3.463 muzicieni care au murit între 1908 și 2012. Graficul are un salt dramatic la vârsta de 26 de ani (unde sunt 29 de cazuri) și 27 (50 de cazuri). Dar cifre asemănătoare sunt la 37 și 39 de ani. Deci nu e nimic special la vârsta de 27.
Și iată rezultatele unui alt studiu - 11.054 muzicieni care au murit între 1950 și 2010. Doar 1,5% aveau 27 de ani. Vârsta de care trebuie să ne fie cel mai teamă este 56. Atunci au murit cel mai mulți – 2,3% din cei intrați în studiu. Și la 28 sau 30 de ani sunt mai multe cazuri decât la 27.
O chestie pe care trebuie să o luăm în seamă este că totuși, e periculos în general să fii muzician. În medie, muzicienii mor mai repede decât retul populației. Dacă e să ne uităm la speranța de viață a unui muzicien din Statele Unite, vârsta medie este de 56. Cifra asta apare peste tot, în toate studiile făcute.
A auzit cineva despre clubul 56? În el se află Linda McCartney, soția lui Paul, Sinead OConnor, Billy Powell de la Lynyrd Skynyrd, Denise Johnson de la Primal Scream sau... Beethoven, care și el a murit la 56 de ani. Și asta e doar o bucățică din lista inexistentului Club 56. Am putea să continuăm cu numele, dar cred că ați prins ideea.
Hai să ne uităm la Clubul 27 dintr-un unghi diferit.
Din perspectiva punkului. Speranța de viață pentru un punk rocker american este puțin peste 40 de ani. Muzicienii din zona metal rezistă până la 35. Iar în rap și hip hop ești norocos dacă treci de 30.
Dacă vrei o viață lungă ca muzicien, apucă-te de blues sau jazz. Conform studiilor, ajungi la 65 de ani lejer. Genul muzical și stilul de viață au mai mult de-a face cu moartea muzicienilor decât orice număr magic, fie el 27 sau altul. Hai să recapitulăm un pic: Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Kurt Cobain și Amy Winehouse. A mai intrat cineva în club din 2011, după Amy?
Sigur, au mai murit muzicieni între timp, dar niciunul nu e de nivelul acestor big 6. Îmi pare rău să o spun, dar Clubul 27 este doar un mit. Nu există. Nu e nimic special cu această vârstă în afară de faptul că 6 rockstaruri celebre au murit după ce au împlinit-o, între 1969 și 2011.
Asta nu înseamnă că decesele celor 6 nu merită un pic de atenție. Oare Brian Jones a fost omorât? Care au fost circumstanțele morții accidentale a lui Jimi Hendrix? Cândva, el însuși a prezis că nu va ajunge la 28 de ani. Ciudat, nu?
Janis Joplin – unde ar fi ajuns dacă ar fi trăit? S-ar fi bucurat de statutul de cea mai influentă voce feminină a rockului? Jim Morrison era într-o stare destul de instabilă atunci când a murit, în 1971. Cum a ajuns acolo? Povestea lui Kurt Cobain încă exercită o fascinație asupra fanilor. Iar moartea lui Amy Winehouse a fost pe atât de tragică pe cât era ea de talentată.
E doar o coincidentă faptul că toți au murit la aceeași vârstă. Cu toate astea, moartea lor are o putere și o influență culturală. Spune ceva despre artiștii tineri, cu vieți zbuciumate. Spune ceva despre cei aflați în prima tinerețe și care încheie brusc socotelile cu viața. Despre stilul de viață cu pedala la maxim. Și mai spune ceva despre cum e să încremenești, să îngheți pentru totdeauna la o anume vârstă. Niciunul din cei 6 nu va îmbătrâni vreodată. Ne vom aduce aminte de ei așa cum arătau și așa cum cântau la vremea aceea.
Vârsta înaintată și dezamăgirea carierelor care își pierd din avânt nu îi vor atinge. Iar pentru noi, Brian, Jimi, Janis, Jim, Kurt și Amy vor fi superstaruri pentru totdeauna. Înghețați în timp la vârsta de 27 de ani.
Și încă o idee, la final – nu pare nedrept ca Ozzy Osbourne, Keith Richards sau Eric Clapton, muzicieni care au umblat zeci de ani pe marginea prăpastiei și s-au jucat cu moartea, să fie încă printre noi? Nu e o plângere, e doar o observație.
Clubul 27 e mai mult decât o listă tristă de nume celebre — este o oglindă a fragilității umane, a viselor prea mari, a talentului consumat prea devreme. Pentru noi, cei care am continuat să trăim după dispariția lor, el devine un memento nostalgic.
Pentru că noi n-am stat pe loc. Între timp, am mers înainte. Am îmbătrânit. Am evoluat și ne-am schimbat. Avem alte stiluri de viață și alte priorități față de cele pe care le aveam când eram mai tineri.
Clubul 27 ne atinge un punct sensibil pentru că vorbește despre pierderi, dar și despre ceea ce rămâne. Despre oameni care s-au stins devreme, dar care — paradoxal — n-au murit niciodată pentru cultura noastră.
Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro
S-a întâmplat în ziua asta
19 mai 1978
În 2008 am fost la Sofia să-l văd pe Mark Knopfler în concert. Ca de altfel toată lumea din sală, așteptam să cânte și piese Dire Straits. Și el știa că noi ne așteptăm la asta.
A trecut prin piesele din cariera solo, inclusiv de pe cel mai nou album de atunci, Kill To Get Crimson. Iar la final, a cântat vreo 3 piese din vremurile de glorie comercială ale trupei. Evident, una din ele a fost Sultans of Swing. Sala s-a ridicat în picioare, lumea s-a însuflețit brusc pe celebrul solo de chitară. Era mai mult decât o piesă rock, era un imn.
Cred că dacă nu cânta piesa aia, pleca bătut de acolo. Însă lui Knopfler nu-i mai face nicio plăcere să o cânte. A spus în mai multe rânduri că s-a săturat de ea. Sultans of Swing e blestemul și binecuvântarea Dire Straits.
E binecuvântare pentru că e piesa care a scos trupa din anonimat. A fost primul lor single, produs cu un buget de 120 lire și lansat pe 19 mai 1978. Însă a deschis pentru ei o cale care i-a dus spre celebritate. Spre stadioane pline și spre o viață de star pe care Knopfler nu o agrea. A renunțat la ea și la Dire Straits în 1995.
Însă celebritatea i-a rămas agățată de picior ca o ghiulea. La fel și Sultans of Swing, pe care nu vrea s-o mai cânte live.
Ca o paranteză, asta îmi aduce aminte de Bobby McFerrin, care în concertul de la București din 19 mai 2018 (ha, ha, coincidență cu 19 mai) a anunțat că nu o să cânte Dont Worry, Be Happy. Că nu-i mai place și că nu-l mai reprezintă.
Revenind la Sultans Of Swing, dacă ai chef de o doză bună de Dire Straits, vezi pe Youtube o variantă de peste 10 minute a Sultans la Live Aid 1985. Mult saxofon, mult guitar picking, multă nostalgie.