Episodul 53 - Billy Idol  15 septembrie 2025

Rock Story ep. 53 - Billy Idol: simbol al generației MTV

Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts

Aceasta este prima parte a unui episod dublu despre Billy Idol. Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului:

Este o dimineață de februarie în 1990, iar Los Angelesul e încă amorțit.

Petrecăreții pleacă încet spre casă, iar cei care au serviciu încă își beau cafeaua în bucătărie.

Călare pe Harley Davidsonul său, Billy Idol se duce acasă, după o noapte de distracție. Vine de la o petrecere care a marcat încheierea înregistrărilor pentru albumul Charmed Life.

E ușurat că a încheiat înregistrările, dar liniștea nu durează. Alte probleme îl așteaptă, mai complicate decât orice vers sau riff de chitară. De curând s-a despărțit de Perri Lister, femeia alături de care are un copil de doi ani.

În ciuda tuturor lucrurilor pe care viața de rockstar i le oferă cu generozitate — faimă, petreceri, sex, aplauze — Billy resimte un gol pe care nici banii, nici aplauzele nu-l pot umple. Are nevoie de o familie. De un punct fix într-o lume care se rotește mereu prea repede. Relația cu Perri nu mai are viitor, dar el nu vrea să rămână un simplu vizitator în viața fiului său.

Asta e o problemă mai complicată decât toate albumele, iar Billy știe că nu mai poate s-o amâne și că va trebui să se ocupe de ea. Gândurile îi fug. Inima îi bate în ritmul motorului care vibrează sub el, iar orașul pare să alunece pe lângă el ca într-un vis.

Dar visul se rupe brusc, cu un zgomot sec, tăios, ca o ușă trântită de soartă. O mașină îl lovește din lateral, cu forța unui pumn venit din întuneric. Harley-ul se frânge ]n zgomot metalic, Billy e azvârlit ca o păpușă de cârpe, iar trupul i se rostogolește pe asfaltul rece.

În clipa aceea suspendată între viață și moarte, un singur gând îi străbate mintea: vechea zicală a motocicliștilor americani — ”Dacă ai auzit zgomotul impactului, înseamnă că încă mai ești aici.”

Billy Idol a intrat în lumea rockului pentru sex și pentru droguri.

A avut parte de amândouă, și de niște piese memorabile. Însă pe lângă piese bune, a mai avut ceva fără de care nu ajungi nicăieri în showbiz: carismă.

Spre deosebire de alte vedete rock ale vremii, Billy n-a fost un băiat bun cu chitara, însă era un animal de scenă cu priză la public, păr platinat, zâmbet sfidător și pumnii mereu strânși, gata să lovească în orice convenție. A venit din punk-ul britanic, dar a cucerit America cu o combinație de riffuri tăioase și atitudine de superstar.

A fost simbolul unei generații care dansa pe marginea prăpastiei și s-a distrat fără gândul la ziua de mâine. Dar dincolo de videoclipuri cu motociclete, geci de piele neagră și priviri aruncate prin fum, Billy Idol avea să descopere că nici carisma, nici celebritatea nu te scapă de consecințele unei vieți trăite la limită. Iar uneori, asfaltul e mai sincer decât orice oglindă.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story și povestea lui Billy Idol.

Billy deschide ochii: lumina îl orbește, iar bordura trotuarului e la câțiva centimetri de fruntea lui.

Zace însângerat pe asfalt, cu Harley-ul azvârlit câțiva metri mai încolo. Corpul îi e strâmb, cu brațul stâng prins sub el.

Când reușește să-l elibereze, vede cu groază că încheietura e ruptă, iar degetele i s-au contorsionat ca niște gheare. Încearcă să se ridice, dar durerea îl cuprinde din toate părțile – brutală, paralizantă. Fiecare nerv din trup urlă. Știe că viața lui tocmai s-a schimbat pentru totdeauna.

Oare acesta să fie finalul drumului glorios? Billy închide ochii și revede începutul.

În anii 70, a fost o piesă importantă în mișcarea punk, care a revitalizat rockul britanic al acelor vremuri. A format Generation X în 1976, într-o perioadă în care rockul progresiv era în creștere de popularitate. Pink Floyd, Genesis, Alan Parsons Project sau Rush lansau albume care erau adevărate opere de artă.

Însă pentru Billy și colegii săi de trupă, prog rockul era plin de muzicieni virtuoși, care cântau bine, dar a căror muzică nu spunea nimic. Nu avea niciun mesaj clar și direct. Totul era prea artistic, prea abstract. În timpul ăsta, punkul câștiga adepți și se făcea remarcat tocmai pentru că avea ceva de spus. Nu era doar muzică de dragul sunetului.

Explozia punk din UK a fost declanșată de Sex Pistols. Instrumentiști mediocri, dar plini de atitudine, care se simțea în îmbrăcăminte – piele, blugi rupți, bijuterii din oțel - dar în primul rând în versurile anti-sistem.

Punkul era pentru muzicienii fără experiență, care însă aveau ceva de spus și voiau să spună prin cântec. Noul stil muzical a atras o grămadă de puștani care se simțeau neînțeleși, neascultați, nebăgați în seamă de părinți și de autorități.

Punkul era un strigăt de rebeliune, de luptă, de împotrivire. Împotriva a ce? A tot. Însă după câțiva ani, în 1981, Billy Idol rupe legătura cu trecutul. Spune adio trupei Generation X și se mută singur la New York, un oraș străin și devorator, unde visele se vând la colț de stradă și unde supraviețuirea e o formă de artă.

Mulți dintre fanii lui sunt dezamăgiți: îl acuză că s-a vândut caselor de discuri, că a trădat idealurile punk. Dar Billy nu vede lucrurile așa. Spune într-un interviu - „Trăiam într-o industrie în care, dacă nu ești o vedetă, cinci ani cu o trupă e deja o eternitate.” Iar el nu vrea să piară în uitare — vrea să meargă mai departe.

Punkul e considerat la începutul anilor 80 ceea ce rockul alternativ avea să fie la începutul anilor 90.

Un stil muzical rebel, împotriva curentului, cu succes la puștime. Însă la fel ca în Anglia, nici în State radiourile nu sunt interesate să promoveze punk. Difuzează ici-colo câte o piesă, dar nu mai mult.

Însă Billy nu e un conservator. Iubește punkul și crede în el, dar e gata să facă și niște schimbări sau chiar compromisuri acolo unde e cazul. La New York găsește un aliat neașteptat, care îi e și compatriot: Keith Forsey, un producător cu ureche pentru beat-uri și cu un trecut dansabil — fusese toboșar pentru Boney M și Giorgio Moroder.

Forsey înțelege că energia pură nu e de ajuns — muzica trebuia să aibă cârlig, ritm, memorabilitate. Ceva ce publicul să poată fredona. Și acel ceva nu vine din punk. Împreună testează apele americane cu un EP — Don’t Stop. Un format de compromis: mai mult decât un single, mai puțin decât un album. Pe el, patru piese. Printre ele, un cover al hitului Mony Mony și o melodie ratată anterior: Dancing With Myself, lansată pe vremea Generation X. Atunci, nimeni n-a băgat-o în seamă. Acum, avea să explodeze.

EP-ul se vinde bine. E semnalul. Pasul următor: un album întreg. Îl cooptează în echipă pe Steve Stevens, un chitarist genial, cu ADN de heavy metal și cu un simț ascuțit pentru ce înseamnă un riff memorabil. Încep să înregistreze la începutul lui 1982, la studioul Westlake din Los Angeles, un studio la care - în același timp - Quincy Jones și Michael Jackson puneau la cale Thriller.

Albumul prinde contur: Dancing With Myself, Hot In The City, White Wedding. Fără să știe dinainte, Billy prinsese un val care tocmai se ridica: MTV. Noul canal avea nevoie de figuri noi, de atitudine, de videoclipuri care să fure ochii publicului tânăr. Iar Billy le oferea totul — și ceva în plus: carismă.

Videoclipurile lui intră în heavy rotation.

E privit ca unul dintre pionierii epocii de aur MTV. Rebelul cu buza ridicată și pumnul strâns devine idolul unei generații. Adolescenții americani încep să sune la radiouri, cerând vocea aceea care zgârie, dar seduce. Băieții îl privesc ca pe un model, iar fetele sunt îndrăgostite de el. Billy Idol — băiatul rătăcit din Anglia — cucerește America cu zâmbetul său sfidător și cu energia unui foc care nu mai putea fi stins.

Într-o industrie muzicală americană dominată în anii 80 de trupele de glam metal cu voci subțiri, păr tapat și pantaloni lycra strânși pe picioare, apariția lui Billy Idol e ca o palmă dată pe obrazul lucios al industriei. Cu privirea lui de gheață, maxilarul încordat și acel zâmbet sfidător care părea mereu gata să muște, Idol aduce o energie brută, o atitudine punk filtrată printr-un rock accesibil și sexy.

Americanii se îndrăgostesc nu doar de muzica lui, ci mai ales de atitudine — o figură periculoasă, care pare să nu ceară niciodată permisiunea. E fix ce le trebuia într-o cultură obosită de artificii fără nerv.

Scena muzicală e în schimbare, iar Billy Idol prinde un loc în centrul ei. Deși stilul său muzical nu mai e de mult punk, ci a cotit-o puternic spre pop, iar criticii muzicali îl bagă în aceeași categorie cu Duran Duran, Flock of Seagulls și alte trupe de new wave, Billy are încă aura de punker. Iar acolo e un culoar liber.

Sex Pistols nu mai sunt de mult împreună, iar The Clash, care sunt foarte iubiți în State, au început să se destrame ca trupă. Chiar dacă e punk mai mult cu îmbrăcămintea, motocicletele și părul cu țepi, Billy Idol umple golul. În doar câțiva ani a făcut trecerea de la scenele înghesuite ale cluburilor londoneze la imensele stadioane americane.

Imaginea de bad boy pe care și-o cultivă pe scenă se reflectă și în viața reală. Are un apetit sexual debordant, un consum de droguri scăpat de sub control și un caracter țâfnos. E undeva prin Los Angeles, pe stradă. Un fan îl recunoaște și se apropie cu un zâmbet timid:”Hei, ești cumva Billy Idol? Billy se încruntă și îi răspunde rece: Fuck off! Zâmbind bucuros, fanul răspunde: Da, ești Billy Idol!”.

O smucitură bruscă îl readuce pe Billy la realitate:

paramedicii îl ridică de pe asfalt și îl așază pe targă, pregătindu-l pentru ambulanță. Încep să taie hainele de pe el, iar prin durere și confuzie, un gând absurd îi străbate mintea – noroc că n-a purtat jacheta lui preferată de piele.

Înainte să plece de acasă, ezitase între ea și cea de blugi, însă fără să știe de ce, o alesese pe cea din urmă. E ciudat cum, chiar și în mijlocul unei tragedii, creierul se agață de detalii banale - e felul lui de a se preface că totul e sub control.

”- ...Domnule! Domnule! Mă auziți? Domnule? Cum vă numiți? - Billy. Ăăă... William. William Broad.”

Când coboară de pe scenă, Billy Idol devine din nou William Broad. Băiatul rău, cu geacă de piele și lanțuri de oțel la gât se transformă într-un tip inteligent, cu care e o plăcere să ai o discuție. Nu degeaba începuse în 1974 facultatea de filosofie și literatură de la Universitatea din Sussex. Problema e că lumea nu îl vrea pe William Broad. Nici el nu-l vrea. Toți îl vor pe Billy Idol.

Transformarea sa a început pe vremea când rock n rollul începea să schimbe lumea. Înainte de a deveni un idol pentru milioane de fani, William Broad – Billy, cum îi spunea toată lumea - a fost un copil al anilor 50 în Anglia. Împreună cu sora sa mai mică, Jane, au crescut într-o suburbie a clasei de mijloc. Cu toate astea, nu au avut o viață îmbelșugată și n-au fost răsfățați.

Tatăl lui, William Broad Sr., era agent de vânzări. Un bărbat crescut în austeritatea britanică de după război, obișnuit cu ordinea, cu efortul tăcut și cu ideea că visele se lasă la ușă când intri în viață. N-a știut ce să facă cu fiul lui, visător și neliniștit. Ar fi vrut un băiat cuminte, cu cămașa băgată în pantaloni și răspunsuri respectuoase. Dar a primit un adolescent cu scântei în privire și cu o dorință mută de evadare.

Billy avea doar zece ani când a fost dat afară de la cercetași pentru că fusese prins sărutând o fată. N-a regretat. Nici atunci, nici mai târziu. „Oricum nu învățam nimic bun acolo,” avea să spună cu același ton apăsat și ironic care l-a făcut celebru. Era clar încă de pe atunci: Billy Idol nu avea de gând să urmeze reguli. Avea să le rescrie. Sau să le dea foc.

Tensiunea dintre el și tatăl lui a ajuns la cote maxime atunci când Billy avea 14 ani și își lăsase părul lung. Nu depunea niciun efort la școală, așa că avea doar note proaste. Tatăl îl vedea ca pe oaia neagră a familiei, așa că n-a mai vorbit cu Billy timp de 2 ani, deși locuiau în aceeași casă.

Erau anii 60, când Beatles aduceau schimbarea în muzica britanică, iar tânărul Billy era gata să se alăture revoluției. Anglia acelor ani era o lume condusă de generația care trecuse prin război și ieșise învingătoare. O generație disciplinată, învățată cu greul, și foarte conservatoare, parcă fără imaginație.

Copiii acestor oameni creșteau într-o lume pe care o percepeau ca fiind cenușie și monotonă, și pe care voiau să o schimbe. Iar muzica pe care o auzeau în difuzoare era primul semn că lumea gri în care trăiau începea să capete culoare și zgomot. Pentru generațiile tinere, norii cenușii de pe cerul Marii Britanii se dădeau la o parte, făcând loc unui curcubeu de posibilități.

La 17 ani, Billy se află în fața unei alegeri care, în ochii părinților, ar trebui să-i decidă viitorul: ori își ia un job de la nouă la cinci, ori merge la facultate.

Nu are chef să se lase prins într-o viață cu ore fixe și costume gri, așa că, presat de familie, se înscrie la Universitatea din Sussex. Acolo, în sudul Angliei, e suficient de departe de ochii severi ai lui taică-su și suficient de aproape de Londra, unde îl așteaptă prietenii, concertele și vibrația orașului care nu doarme.

Rezistă un an. Dar acel an e un cutremur interior. Nu-i aduce o diplomă, ci o revelație: în el nu trăiește un viitor funcționar, ci un artist. Un tânăr care visează la scenă, nu la birou. Înțelege că muzica nu e doar o pasiune. E drumul. Singurul care merită urmat.

La finalul unui an petrecut la Sussex University, Billy se întoarce acasă cu o hotărâre care îi șochează pe părinți: nu se mai întoarce la facultate. Le spune simplu, fără ezitare, că vrea să se alăture unei trupe punk.

Pentru părinții lui, oameni ai unei generații care a supraviețuit războiului și reconstrucției postbelice, alegerea fiului lor e o lovitură. Ei cred în muncă grea, în diplome și în drumul sigur spre un viitor respectabil. Iar Billy vrea să arunce totul pe fereastră pentru o muzică pe care ei nici măcar nu o înțeleg. Punk-ul e zgomot. Haos. Pericol. O lume care nu promite nimic — no future, cum strigă Johnny Rotten — și tocmai de aceea e irezistibilă pentru o generație furioasă și dezamăgită.

În Londra acelor ani, aerul e încărcat de tensiune și revoltă. Fabricile se închid, politicienii mint, iar străzile sunt pline de adolescenți care nu mai vor să asculte. Vor să strige. Iar Billy e printre ei. Cu părul decolorat, privirea tăioasă și dorința nestăvilită de a ieși din mulțime, se aruncă cu capul înainte în subcultura punk.

N-are un plan. Are doar instinctul care-i spune că acolo, în acel zgomot și acea anarhie, e locul lui. E o generație fără viitor, dar cu un prezent exploziv — iar el vrea să-i fie vocea.

Billy simte în nări miros de dezinfectant.

Piciorul drept îi zvâcnește, în timp ce un piron înroșit în foc îi intră prin șold. De fapt, nu prea e vreun loc din corp care să nu-l doară. Îl consolează faptul că atunci când deschide ochii, vede că e într-o sală de operații. În jurul lui umblă medici și asistente, care par că știu bine ce au de făcut.

Durerea este însă atât de intensă, încât gândurile i se opresc în timp ce rănile îi aruncă sistemul nervos în haos. Deschide gura și să ceară niște apă, dar din gâtul uscat nu iese niciun sunet.

De fapt, gâtul lui nu cere apă. Are nevoie de ceva mai tare. Ar da orice pentru o înghițitură de whisky — medicamentul sufletului său rătăcit.

Este începutul lui 1983, iar Billy Idol ține în mână un pahar de whisky, pierdut printre râsete, fum și muzicieni legendari. Se uită în jur și nu-i vine să creadă. E la o petrecere dată de Rolling Stones, unde alcoolul curge ca aplauzele pe scenă, iar biletul de intrare e faima pe care o ai.

Billy e acolo pentru că, în sfârșit, lumea îl vede. După succesul primului album, America i-a deschis brațele larg. Îi pune chipul pe coperta revistelor, îi umple stadioanele și îi șoptește dulce la ureche că e pe drumul cel bun. Ce n-a reușit să obțină acasă, în Anglia, primește acum înzecit.

Dar în seara aia, ceva îl apasă. Nu e în largul lui. Se simte ca un impostor care nu are ce să caute acolo. Îi privește pe Keith, pe Mick, pe Ronnie — niște zei ai muzicii — și simte cât de firav e drumul lui în comparație cu al lor. El abia începe, e idol doar cu numele – adevărații idoli sunt ei. De peste șase luni trăiește cu presiunea unui nou album, cu vocile industriei și ale fanilor care cer mai mult, mereu mai mult. More, more, more! Cer continuarea, vor confirmarea.

Dar nu e momentul pentru gânduri adânci. E o seară de uitare și nebunie. Ridică paharul gol și cere încă unul. Atunci, privirea îi cade pe eticheta sticlei. Rebel Yell. Un bourbon modest din sudul Statelor Unite, preferatul lui Keith Richards. Dar pentru Billy, numele sare ca o scânteie în noapte. Rebel Yell. Are muzică în el. Are sens. Are foc.

Sună al naibii de bine. Ar putea fi mai mult decât un bourbon – ar putea fi un titlu, un manifest. Ia o înghițitură și simte cum îi arde gâtul, dar îi trezește mintea. Într-o clipă, dincolo de petrecere, dincolo de succes, se naște o idee care avea să-i definească cariera. Un strigăt de rebel.

Împreună cu Steve Stevens, Billy compune în prima jumătate a anului 1983, iar în vară intră în studio, la Electric Lady, în New York.

Este studioul lui Jimi Hendrix, acolo unde chitaristul a lucrat în ultimele sale luni de viață, și unde de-a lungul timpului au înregistrat Led Zeppelin, David Bowie sau U2.

În timpul lucrului la Rebel Yell, tensiunile dintre Billy Idol și casa de discuri au atins un punct de fierbere. Albumul prindea contur, piesele se așezau ca niște bombe cu ceas, gata să explodeze pe radio și în inimile fanilor.

Dar ceva lipsea — sau mai bine zis, ceva nu era cum trebuie. Era vorba despre coperta albumului. O imagine care, în ochii lui Billy, nu spunea nimic. O fotografie slabă, fără forță, fără personalitate. Un idol decupat prost, lipsit de strălucirea periculoasă care-l făcuse celebru.

Le-a spus executivilor. Le-a cerut să o schimbe. Să-i dea o imagine pe măsură. L-au refuzat politicos. S-au scuzat că e prea prea târziu, că totul e gata de tipar.

Dar Billy n-a fost niciodată genul care să renunțe. Așa că a făcut ce știa mai bine: a acționat impulsiv, cu un amestec de furie și teatru punk. Într-o noapte, a furat benzile master ale albumului. Pur și simplu le-a luat cu el, fără să spună nimic. Apoi i le-a dat dealerului său de droguri. Era o mișcare nebună, dar în același timp genială. A sunat a doua zi la casa de discuri și le-a spus:

Tipul căruia i-am dat benzile... o să dea drumul albumului pe piață, în varianta bootleg, în două zile, dacă nu schimbați poza.

A fost un șantaj în toată regula. Pe muchie de cuțit. Dar a funcționat. Într-un final, tipii în costume scumpe de la casa de discuri au cedat. Au schimbat imaginea. Criza era rezolvată.

Mai târziu însă, Keith Forsey, producătorul și omul care ținea lucrurile în echilibru în haosul lui Billy, i-a spus, calm și cu un zâmbet în colțul gurii:

Billy, apropo de benzile alea, știi ceva? Nu erau masterele. Erau niște copii de lucru. Originalele au fost tot timpul la mine.

Billy n-a zis nimic. Poate că a râs. Sau poate doar a aprins o altă țigară și s-a gândit că până la urmă, fiecare revoluție are nevoie de un pic de teatru.

Rebel Yell a avut un succes comercial imens. Publicul nu se mai sătura de piesele care se auzeau pe repeat la radio și de videoclipurile care intraseră în heavy rotation. Amestecul de rock, disco și punk de pe Rebel Yell marca transformarea lui Billy Idol într-un rock star a generației MTV.

În acei ani în care muzica lui Billy Idol începea să prindă contur, studioul nu era doar un loc de creație — devenise o extensie decadentă a unei vieți trăite la limită.

Billy și trupa lui invitau frecvent admiratoare să asculte piesele noi, ca un soi de test neoficial pentru beaturi și refrene. Dar în realitate, muzica era doar pretextul: în câteva minute, cocaina începea să circule, iar atmosfera se transforma într-un carusel al simțurilor.

Fetele dansau, și nu trecea mult până când unul sau mai mulți dintre muzicieni sfârșeau făcând sex cu ele chiar pe podeaua studioului.

Pe măsură ce nopțile deveneau zile și zilele alunecau în delir, petrecerile atingeau nivelul unui ritual sălbatic: umblau prin studio goi, purtând doar ghete de motociclist și eșarfe înnodate la gât — un detaliu care avea să devină o temă recurentă. „Boots and Scarves” – ghete și eșarfe, râdeau între ei, în timp ce camera se umplea de fum, muzică și haos.

Fetele intrau cu naturalețe în joc. Recrutate din barurile de striptease din apropiere, se simțeau confortabil să umble goale în nebunia care domnea acolo. Ce ieșea din acel studio semăna mai degrabă cu o orgie perpetuă decât cu o sesiune de înregistrări. Erau, în felul lor, niște aristocrați ai excesului, domnind peste un regat al gratificării imediate.

Și în mijlocul acestei destrăbălări, muzica prindea viață. Riffurile de chitară răsăreau din podelele murdare de vomă, sexul pulsa prin pereți, iar țigările se stingeau direct în cutiile de pizza și casoletele cu resturi de mâncare. Totul era murdar, intens, dar viu. Un haos primitiv din care, paradoxal, se nășteau cântece care aveau să electrizeze o generație.

Anii ’80 au trecut pentru Billy Idol ca un vârtej.

MTV, reflectoare, videoclipuri în heavy rotation, turnee cu stadioane pline, droguri, fani, petreceri, groupies, sex și interviuri nesfârșite. Totul părea perfect pentru ochii din afară. Billy era peste tot — pe ecrane, pe coperțile revistelor, în camerele adolescenților și în visele lor.

Dar înăuntru, începea să se simtă gol. Drogurile intraseră în viața lui ca niște prieteni veseli, care promiteau inspirație, energie și nopți fără sfârșit. La început, păruseră chiar utile. Îl ajutaseră să țină ritmul, să suporte presiunea, să alimenteze imaginea acelui rebel cu buza ridicată și privirea de gheață.

Erau combustibil pentru petreceri și inspirație pentru refrene care se nășteau în zori, atunci când mintea lui era limpede, deși restul petrecăreților aveau ochii roșii și capul greu.

Însă dacă altădată păruseră scântei de geniu, drogurile deveniseră acum niște lanțuri grele. Nu mai era clar dacă muzica îl conducea pe el sau dacă devenise doar un trup tras de sfori, care își închipuia că e la cârmă. Nu-și dădea seama cât de adânc intrase în dependență.

Era ca o ceață care se lăsase încet, anesteziind realitatea. Însă Billy era convins că undeva în acea negură exista un secret al universului sau un mesaj creativ ascuns care trebuia găsit.

Se obișnuise să creeze așa, să simtă așa, să trăiască așa. Dar începuse să uite cum era fără. Vocea lui avea momente când căpăta o fragilitate ciudată, iar unele versuri nu mai veneau deloc. Stătea în studio cu privirea pierdută și mintea împrăștiată, în timp ce chitara lui Steve Stevens suna impecabil și rece.

Celebritatea ceruse un preț, și Billy îl plătea fără să știe exact când semnase pentru asta. În adâncul său, simțea că nu mai e un jucător — devenise o piesă într-un joc care se juca singur. Iar ghiulelele atârnate de glezne începeau să-l tragă în jos, încet și sigur, chiar în timp ce el urla în microfon, cu pumnul ridicat și ochii strălucind în luminile scenei.

Ceasul deșteptător avea să sune în curând, dar oare urma o deșteptare și pentru Billy?

spotify.com