Cum se fac banii în muzică?

Ascultă acum pe Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Iată mai jos scriptul episodului:

În urmă cu cincizeci de ani, un tânăr artist din New Jersey își lansa primul album. Nu era clar la momentul acela dacă nou-venitul – pe nume Bruce Springsteen – avea să reușească în industria muzicală.

Springsteen avea un talent evident, și asta se vedea în primul rând în spectacolele live pe care le făcea. L-a impresionat pe președintele Columbia Records, Clive Davis, cel care de-a lungul anilor a lansat carierele unor vedete, de la Janis Joplin la Whitney Houston sau le-a relansat pe ale altora, cum ar fi Santana. Așa că Springsteen a semnat cu Columbia.

Dar, în ciuda acestui talent, primele două albume ale lui Springsteen, lansate la distanță de un an unul de celălalt, s-au vândut prost. Cariera lui în muzică era pe muchie de cuțit – chiar dacă spectacolele sale live cucereau publicul și generau entuziasm, directorii Columbia deveneau nerăbdători epntru că scopul lor era să vândă albume, nu bilete de concert.

În mod ironic, în ziua de azi spectacolul live, nu discul, este modul în care artiștii își câștigă existența. Dar în 1973 era exact invers. Nu vindeai discuri, nu făceai bani.

În mod clar, Springsteen putea scrie piese bune. Când Clive Davis i-a spus că are nevoie de un single pentru viitorul său album, a venit cu extraordinara piesă „Spirit in the Night”. Lucrurile arătau bine când albumul de debut al lui Springsteen, „Greetings From Asbury Park”, a fost lansat pe 5 ianuarie 1973. Însă albumul a eşuat.

Deși era imposibil de știut cu siguranță care era motivul, Springsteen însuși avea o presupunere puternică: „Greetings” nu îl reprezenta cu adevărat pe el. Hammond și Davis au imaginat albumul ca o înregistrare solo cu câțiva muzicieni de sesiune. Dar „The Boss”, așa cum era deja numit cu afecțiune, era liderul unei trupe rock-and-roll, E-Street Band, care, la fel ca Beatles cu un deceniu mai devreme, fusese perfecționată de mii de ore de spectacole live în locații care variau de la mici cluburi locale până la săli de sport din licee sau universități.

„Greetings” s-a vândut inițial în aproximativ 23.000 de exemplare – o cifră jalnică într-o industrie în care albumele de succes erau în mod obișnuit măsurate în milioane.

Dar Columbia își putea permite să aibă răbdare. Erau zilele de glorie ale businessului muzical, care a vândut 1 miliard de discuri în 1974. Era o practică obișnuită sprijinirea artiștilor în devenire, inclusiv subvenționarea turneelor ca modalitate de a vinde discuri. Un bilet la concert costa cam cât un album; ideea era de a genera interes, care să ducă la difuzare radio și, în cele din urmă, la vânzarea de albume. Și Springsteen nu avea probleme în a genera interes. Spectacolele sale live deveniseră legendare, iar reputația sa de showman se extindea deja în nord estul Statelor Unite, de la Boston la Washington.

La zece luni după lansarea „Greetings”, Springsteen a lansat cel de-al doilea album – care a încercat să corecteze ceea ce nu mergea la „Greetings”. Chiar și așa, cumpărătorii au ridicat din umeri. Albumul a vândut doar 100.000 de copii în primele nouă luni, jumătate dintre ele în Philadelphia.

Acum Springsteen era cu spatele la zid. A continuat să facă turnee - era principalul mod în care putea plăti facturile, trăind cu o alocație de 35 de dolari pe săptămână. Însă ce era mai important era că lumea auzea de el, iar reputația sa creștea, ajungând la un moment dat la urechile unui critic muzical de la revista Rolling Stone, Jon Landau. După ce l-a auzit cântând, acesta l-a numit pe Springsteen „viitorul rock-and-roll-ului” și în scurt timp a devenit managerul, producătorul și prietenul artistului.

Dar răbdarea casei de discuri Columbia era pe terminate. Noul președinte, Walter Yetnikoff, a vrut să renunțe la Springsteen, însă a fost convins de cei din jurul său să-i mai dea o șansă - i-a dat un avans în bani consistent cu condiția să înregistreze un single de succes. După șase luni de muncă, Springsteen a înregistrat „Born to Run”, arătând categoric că se poate ridica la înălțimea așteptărilor.

Așa cum știm, „The Boss”avea să aibă una dintre carierele cu adevărat legendare din istoria muzicii și a devenit unul dintre cei mai de succes artiști live din lume. A vândut și albume, cel mai de succes album al său, „Born in the U.S.A.”, s-a vândut în 30 de milioane de exemplare. Și a făcut și unele din cele mai profitabile turnee. De exemplu, Wrecking Ball World Tour din 2012-2013 a făcut 450 milioane de dolari și a fost văzut live de 3.6 milioane de spectatori.

După o scurtă pauză, am să-ți povestesc de ce multe superstaruri și-au vândut drepturile pe cataloagele muzicale, cine le cumpără și de ce. Revenim în câteva momente.

Springsteen și-a început cariera într-un mod atipic pentru vremea sa: cu spectacole extraordinare, însă vânzări slabe de albume. Dar pe parcursul ultimilor 50 de ani, logica industriei muzicale a cunoscut schimbări seismice. În 2023, chiar dacă vinilul este din nou la modă, puțini consumatori de muzică mai cumpără albume nou lansate. Apariția platformei de file sharing Napster în 1999 a revoluționat industria muzicală, chiar dacă procesele deschise ulterior de casele de discuri au îngropat-o în 2001.

Apropo de Napster – îți recomand să asculți episodul 7 din Rock Story, unde am vorbit despre procesul deschis de Metallica împotriva aplicației.

Așadar, Napster a deschis o cutie a Pandorei, iar în ziua de azi, majoritatea ascultătorilor se abonează la servicii de streaming, astfel încât să poată reda orice piesă sau album direct pe telefon sau alt dispozitiv.

În măsura în care azi se mai poate vorbi de bani făcuți din muzica înregistrată, aceștia provin din streaming (deși o singură ascultare generează de obicei o fracțiune de cent pentru artist) sau din licențierea melodiilor pentru publicitate, film și televiziune sau alte platforme.

Și apropo de licențiere, în ultimii ani o serie de artiști de linia 1 și-au vândut drepturile pe cataloagele lor muzicale.

Astfel, în decembrie 2021, Bruce Springsteen și-a vândut drepturile pe tot catalogul său muzical către Sony, pentru o sumă estimată la peste 500 milioane de dolari. În ianuarie 2022, Bob Dylan a luat aproape 500 milioane tot de la Sony, iar Sting a primit aproximativ 300 milioane de la Universal în februarie 2022. Paul Simon, Tina Turner, Mötley Crüe, Stevie Nicks sau Genesis și-au vândut drepturile pe muzica din portofoliu pentru sume de 8 sau 9 cifre.

Dar oare de ce au început atât de multe superstaruri din muzică să-și vândă cataloagele?

Sunt mai multe motive: În primul rând că e mai simplu să încasezi deodată o sumă mare decât să aștepți să-ți vină an de an sume variabile, în funcție de capriciile pieții sau de popularitatea ta ca artist. Alt motiv ar fi că majoritatea acestor clasici ai muzicii sunt la vârste înaintate. Se gândesc la ce lasă în urmă moștenitorilor. Și e mai ușor ca aceștia să împartă între ei bani decât cataloage muzicale. Fiecare artist ține la munca sa și nu vrea să o vadă împărțită pe decade, albume, etc. De exemplu, Sting spunea într-un interviu că e foarte mulțumit de faptul că întregul său catalog este pe mâini bune la Universal, o companie care știe să îi respecte munca și să îi păstreze valoarea. Pentru majoritatea acestor artiști, nu contează numai prețul, ci și cumpărătorul și ce are de gând acesta să facă cu drepturile cumpărate.

Un alt motiv al vânzărilor poate fi cel fiscal. În Statele Unite, cea mai mare piață muzicală din lume, impozitul pentru genul de venituri anuale despre care vorbim este de 37%, în timp ce impozitul pentru o tranzacție unică, cum ar fi vânzarea întregului catalog, este de doar 20%.

Dar cine sunt investitorii care au turnat miliarde în aceste tranzacții și de ce?

Până acum câțiva ani, cumpărătorii erau doar câțiva coloși din industria muzicală: BMG, Sony sau Universal. E normal ca industria să investească în ea însăși. Însă de ceva vreme, în lista cumpărătorilor au început să apară și fonduri de investiții, sau diverse conglomerate din domeniul bancar. Analiștii financiari au dovezi că de ani buni, muzica e un activ stabil și de încredere, cu creșteri de două cifre. Prin urmare, este aproape sigur un profit atunci când investești în genul ăsta de active.

Acești cumpărători văd că muzica își păstrează valoarea și poate crește pe măsură ce crește nevoia de conținut pe canalele de streaming. Putem spune că muzica este sigură, chiar și în vremuri nesigure. Un paradox care ar putea smulge niște zâmbete este dat de situația în care s-a trezit Wendy, văduva lui Ronnie James Dio, care a vândut acum 3 ani catalogul muzical al soțului ei, iar în 2022 a trebuit să plătească pentru a putea folosi muzica lui Dio în documentarul pe care l-a produs despre acesta, Dreamers Never Die.

Există însă câțiva artiști – puțini la număr - precum Taylor Swift, care chiar câștigă bani vânzând albume. În 2022, ea a avut 1,8 miliarde vânzări (albume fizice plus downloaduri digitale), însă ceilalți artiști din acest top au niște cifre jalnice, sub 1 milion fiecare. De exemplu, locul 6 - Fleetwood Mac cu Rumours are doar 300.000 de vânzări. Pistol cu apă, când te gândești că în 1977, Rumours a vândut doar în primele 4 luni de la lansare peste 1 milion de discuri – și asta doar în Statele Unite.

Ca să vedem ce bani se câștigau cândva din vânzările de albume, să ne uităm un pic în urmă la perioada anilor 80-90, când CD-urile dominau piața muzicală.

Costul en gros al unui CD era în jur de 1 $, în timp ce prețul obișnuit de vânzare în magazin al unui album pe CD era de 16,98 $. Deci un profit de aproape 16 dolari, care se împărțea astfel: În medie, magazinul primea 35% din prețul de vânzare cu amănuntul, casa de discuri 27%, artistul 16%, producătorul 13 %, iar distribuitorul 9%. Deci doar în buzunarul artistului intrau 2,56 dolari din fiecare album vândut. Și se vindeau milioane de albume.

Astăzi, principala sursă de venit a artiștilor este spectacolul live. Concertul. După pauza de pe durata pandemiei, fanii vor să recupereze, așa că turneele artiștilor au mare succes. Poate de aceea, turneul de adio al lui Elton John - Farewell Yellow Brick Road (început de altfel în 2018) a adunat până azi peste 800 milioane de dolari și a fost văzut live de peste 5 milioane de spectatori.

Doar în 2022 Elton John a făcut 334 milioane de dolari din turneul său de adio, iar Rolling Stones, care n-au de gând să spună adio muzicii, au făcut 179 milioane. Tot pe acolo, cu 176 de milioane se află Red Hot Chili Peppers, respectiv Motley Crue și Def Leppard cu turneul lor comun, care le-a adus 173 de milioane. Guns n Roses 93 de milioane și Iron Maiden cu 76 milioane se află și ei în top 30 ai încasărilor din concerte în 2022.

Dacă în afară, superstarurile rock fac zeci sau sute de milioane din concerte, situația în România e total diferită. La noi, clasicii rockului nici măcar nu visează să umple stadioane. Din păcate, le e greu să umple și săli obișnuite de spectacole, așa că ajung să cânte în cluburi, berării sau terase de vară. Phoenix, Compact, Iris, Cargo, Sarmalele Reci sunt câteva din trupele rock clasice care ar merita o audiență mai mare.

Așa că încheiem acest episod cu îndemnul de a susține artiștii rock români. Cumpărați bilete la concerte, mergeți să-i vedeți live! Chiar dacă vocile nu mai sună ca în tinerețe, instrumentele se aud uneori chiar mai bine, iar atmosfera în mod sigur merită banii și timpul vostru!

Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Story se încheie aici. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com