Van Halen (partea I)

Ascultă acum pe Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Iată mai jos scriptul episodului:

Pe 10 februarie 1978, trupa Van Halen a lansat primul său album - o explozie sonoră care a rescris limbajul chitarei electrice. Chitariștii din întreaga lume și-au dat seama că în muzica rock începea un nou capitol.

Din acea zi, rock’n’roll-ul n-a mai fost niciodată la fel. Dar acea zi de cotitură ar fi putut să nu existe niciodată, pentru că băiatul care avea să devină King Edward și să reinventeze chitara pentru generația următoare și-a început educația muzicală nu ca un chitarist, ci ca un pianist de muzică clasică. Sunt Geo Iordache, iar aceasta este primul din 2 episoade cu povestea trupei Van Halen.

Jan Van Halen era muzician de profesie, bun clarinetist și saxofonist de jazz, însă viața în Olanda anilor 60 era grea atunci când trăiai din muzică. Așa că Jan s-a gândit că în America i-ar fi mai ușor să câștige o pâine. În plus, căuta un mediu în care și soția sa de origine indoneziană să se integreze mai bine. Iar în anii 60, nicăieri mentalitățile nu păreau mai deschise și mai relaxate ca în California. În 1962, Jan a plecat din Olanda împreună cu soția și cei doi copii. În acei ani, aproximativ 3- 4.000 de oameni se îmbarcau pe o navă pentru călătoria de nouă zile către Statele Unite. Cu 50 de dolari în buzunar, un pian și hainele de pe el, cu greu și-ar fi putut imagina Jan Van Halen efectele seismice pe care le vor provoca băieții lui în deceniile următoare în muzica rock americană.

Cei doi copii – Alex și Eddie van Halen - veniseră pe lume la Amsterdam. Alex în 1953, Eddie în 1955. În 62, familia s-a stabilit la Pasadena, în nord-estul Los Angelesului, unde se afla o comunitate mare de imigranți. Eddie și Alex începuseră să cânte la pian încă din copilăria petrecută în Olanda, inițial sub îndrumarea tatălui. Odată stabiliți în Pasadena, mama lor, Eugenia, a insistat ca băieții să continue studiul muzicii cu un profesor. Au găsit un imigrant rus în vârstă, un tip ursuz care avea obiceiul să pleznească elevii peste degete cu o riglă atunci când greșeau. Însă rezultatele erau mulțumitoare: din 1964 până în 1967, cei doi frați au câștigat alternativ primul loc la concursul anual de pian organizat la Long Beach City College. Cu toate că era foarte talentat și avea o memorie extraordinară, Eddie nu învățase însă să citească notele:

Pe măsură ce am crescut, am continuat să luăm lecții de pian, iar mama ne-a înscris în niște concursuri, genul acela în care exersezi tot anul și chestia simpatică e că n-am învățat notele, l-am păcălit pe profesor. Am fost binecuvântat cu ureche și memorie bună. Mă uitam la degetele lui și copiam ce făcea el. N-a aflat decât mult mai târziu că nu știu să citesc o partitură. A aflat atunci când a venit cu o piesă nouă și m-a pus să dau pagina în timp ce el cânta. Iar eu stăteam acolo și nu știam ce să fac. M-a întrebat: Ce-i cu tine? Trebuie să întorci pagina! Și atunci i-am zis: Păi... nu știu notele. Poftim? Asta se întâmpla după cinci ani de lecții cu el, așa că n-a fost prea fericit când a aflat.

Părinții și-ar fi dorit ca băieții să fie pianiști de muzică clasică, dar ei au cotit-o spre rock.

Când Alex a început să cânte la chitară, Eddie și-a cumpărat un set de tobe. Cu toate acestea, după ce Eddie l-a auzit pe fratele său făcând un solo la baterie, i-a cedat lui Alex tobele și a preluat el chitara.

Cei doi și-au înființat prima trupă împreună cu alți trei băieți, intitulându-se The Broken Combs, și susținând concerte de prânz în școala elementară Hamilton din Pasadena. Frații au urmat mai târziu Pasadena City College, iar concertele au continuat, trupa numindu-se mai întâi Genesis (până au aflat că o trupă britanică avea deja mare succes în Europa sub numele ăsta), apoi Mammoth. Eddie era atât vocalist, cât și chitarist – până când au cunoscut un coleg de liceu, un tip energic, lăudăros și vorbăreț pe nume David Lee Roth.

Fiul unui oftalmolog din oraș, David nu era foarte talentat, însă era deja vocalist într-o trupă și în plus, avea un sistem de amplificare pe care îl închiria cu 10 dolari pe seară. Iar frații van Halen aveau nevoie destul de des de sistemul acela. După o vreme, sătui să-i tot plătească lui Roth bani, l-au luat ca vocalist în trupa lor. Roth a venit și cu ideea ca trupa să se numească Van Halen.

Sub acest nume au început să cânte în Pasadena, San Bernardino sau Los Angeles în cluburi, la festivaluri și petreceri. Petrecându-și cea mai mare parte a anilor șaptezeci cântând cu fratele său în ceea ce devenise poate cea mai bună trupă de cover-uri din California, Eddie a absorbit stilul marilor chitariști hard-rock și metal, interpretând partiturile lui Pete Townshend de la The Who, cântând ca Jimmy Page de la Led Zeppelin, știind pe de rost solo-urile lui Tony Iommi de la Black Sabbath, ale lui Joe Perry de la Aerosmith, sau Billy Gibbons de la ZZ Top.

Până în 1976, Van Halen deveniseră obișnuiți ai scenei rock din California, cântând chiar în cluburi celebre de pe Sunset Strip, cum ar fi Whisky A Go-Go. La unul din concerte i-a văzut basistul trupei KISS, Gene Simmons, care a fost impresionat de soundul și energia lor.
În 1977, Simmons a finanțat înregistrarea unei casete demo Van Halen cu 29 de piese, intitulată „Zero”. Cu toate astea, Simmons nu a putut face mai mult, odată ce managementul KISS a opinat că Van Halen „nu avea nicio șansă să reușească”.

Într-un salt evolutiv care a necesitat un adevărat geniu, tehnica deja spectaculoasă a lui Eddie s-a transformat brusc în 1977. Începuse la sfârșitul anului precedent, când a luat o copie de chitară Stratocaster, i-a scos măruntaiele și a înfipt în ea o doză de genul folosite de obicei de chitarele Gibson. În cele din urmă, a vopsit toată chestia cu spray - negru pe un corp alb la început, apoi roșu. Aceasă chitară, poreclită Frankenstrat, avea să devină unul dintre cele mai cunoscute instrumente din istoria rockului, ajungând expusă în Metropolitan Museum.

”Una din cele mai uzuale întrebări este ”Cum ai ajuns să vopsești chitara așa? N-am niciun răspuns, în afara faptului că aveam o bucată de lemn încorporată într-o chitară care suna bine și atunci am vopsit-o negru. Însă arăta plictisitor. Am găsit niște bandă adezivă și am pus câteva fâșii pe corpul chitarei. Am tăiat unele părți cu lama, apoi am dat cu spray alb și am scos benzile. Și mi-am zis: Hei, arată cool. Asta a fost. Nu mi-am propus să fac o operă de artă”.

După încercarea de lansare nereușită cu Gene Simmons, norocul nu avea să ocolească tânăra trupă. Au semnat cu Warner Bros un contract pentru două albume și un turneu în care urmau să cânte în deschidere pentru Journey.

La finalul lui 1977, Van Halen au intrat în studio și în trei săptămâni au înregistrat albumul de debut, cu care au rescris simultan regulile chitarei rock și hard rock-ului în general.

Când albumul Van Halen a fost lansat în februarie 1978, a fost o injecție în brațul hard rockului – atât muzical, cât și din perspectiva compoziției pieselor. Pentru generația anterioară de chitariști, încă fixați pe Eric Clapton, Jimi Hendrix și Jimmy Page, a fost o revelație. Tehnica lui Eddie Van Halen era la ani lumină distanță de formatul tradițional de blues-rock pe care muzicienii îl urmau și un salt către ceva mai futurist. Eddie a redefinit ceea ce putea face chitara electrică, dezvoltând o tehnică uimitor de rapidă, cu o varietate de procedee autodidacte: tapping cu două mâini, hammer-on, pull-off și diverse efecte.

Solo-ul instrumental al lui Eddie, „Eruption”, (votat numărul 2 în topul Guitar World - 100 Greatest Guitar Solos), a prezentat lumii o tehnică numită tapping, folosind atât mâna stângă, cât și cea dreaptă pe griful chitarei. 102 secunde de lucru cu degetele, incluzând arpegii clasice care se îmbină cu stilul rock modern.

„Eruption”, fusese inițial un exercițiu de încălzire pentru el, dar când producătorul Ted Templeman l-a auzit, a hotărât să apară pe album. Eddie Van Halen a susținut într-un interviu că în copilărie a învățat aproape toate solourile lui Eric Clapton notă cu notă.

„Întotdeauna am spus că Eric Clapton a fost principala influență asupra mea”, a spus el, „dar dacă mă gândesc bine, Jimmy Page era de fapt mai mult pe stilul meu”.

Eddie nu inventase tehnica de tapping. O folosiseră înaintea lui Steve Hackett de la Genesis sau Jimmy Page. Concertul Led Zeppelin la Los Angeles Forum de la începutul anilor 1970 i-a schimbat lui Eddie pentru totdeauna perspectiva asupra chitarei. A avut un moment de Aha! în timp ce Jimmy Page cânta solo-ul din „Heartbreaker”, folosind ambele mâini pe griful chitarei. Pentru Page, a fost doar unul dintre numeroasele sale trucuri de interpretare live, dar Eddie a luat tehnica și a perfecționat-o, reușind să cânte rafale de note aparent imposibile.

„Este ca și cum ai avea un al șaselea deget la mâna stângă”, a explicat el. „În loc să ciupești cu dreapta, lovești cu degetul coarda pe grif.”

În trei luni, albumul lor de debut a fost certificat cu aur, iar cinci luni mai târziu a devenit disc de platină. În cele din urmă, s-a vândut în peste șase milioane de exemplare. După lansare, Van Halen a plecat într-un turneu de 9 luni, deschizând concertele Black Sabbath și creându-și o reputație de trupă foarte spectaculoasă în live.

În anii extrem de productivi dintre 1976 și ’78, Van Halen adunaseră atât de mult material, încât au reușit să folosească rezervele pe parcursul întregii perioade în care au cântat cu David Lee Roth. Au lansat timp de cinci ani la rând câte un album pe an, sub presiunea comercială din ce în ce mai mare din partea Warner Bros., în același timp susținând un calendar intensiv de turnee.

După albumul Fair Warning, membrii trupei au hotărât că nu trebuie să se grăbească cu lansarea de albume, așa că au venit cu un plan care până la urmă le-a explodat în față. Au înregistrat un cover al piesei „Pretty Woman” a lui Roy Orbison ca single de sine stătător, gândindu-se că va fi singura lor lansare din 1982. În schimb, a devenit un hit pop atât de mare încât Warner Bros. a cerut imediat un album de susținere. Au trebuit să scoată un LP în 12 zile, iar asta nu le permitea decât ceva coveruri, și niște piese de virtuozitate de la Eddie.

Albumul rezultat, Diver Down, a inclus nu mai puțin de cinci coveruri, plus două instrumentale de chitară. În Van Halen existau o mulțime de fricțiuni distructive la acea vreme: Eddie ura melodiile cover; Roth disprețuia instrumentalele de chitară în care nu avea și el partea lui vocală. („La naiba cu solo-urile de chitară,” spunea Roth, conform lui Eddie. „Suntem o trupă!”)

Într-o zi din octombrie 1982, Eddie s-a trezit la ușă cu Michael Jackson și producătorul Quincy Jones, care sperau să-l convingă să facă un solo de chitară pe Beat It, o piesă de pe următorul album al lui Michael – Thriller.

Beat It fusese concepută în stilul ritmat al piesei My Sharona – un hit al celor de la The Knack din 1979. Ca să-i dea lui Eddie o idee despre piesă, Michael a început să bată ritmul într-o cutie de chitară, în timp ce cânta partea vocală. Eddie a fost de acord, cu condiția să-și aducă el echipamentul și inginerul de sunet.

O săptămână mai târziu, cei trei s-au reîntâlnit pentru înregistrare, într-un studio din Santa Monica. După ce a băut vreo două beri și a ascultat ce se înregistrase până atunci, Eddie a sugerat câteva schimbări în aranjamentul piesei. Apoi s-a apucat de treabă și a cântat vreo câteva variante. Chiar la final, pe ultimele note, unul din monitoarele de studio a pocnit și a început să scoată fum. Cei prezenți s-au uitat unul la altul și au luat asta ca pe un semn bun.

O lună mai târziu, Thriller ajungea la urechile publicului și avea să devină cel mai bine vândut album al tuturor timpurilor. Iar cele 30 de secunde senzaționale ale lui Eddie de pe Beat It aveau să devină cel mai ascultat solo al său.

La câteva zile după lansarea albumului, David Lee Roth aude piesa la radio și îl sună pe Eddie ca să-i spună că cineva i-a furat stilul și îl copiază pe față. Într-un interviu cu Guitar World din 1990, Eddie Van Halen spunea: ”Am făcut solo-ul ăla pentru Michael Jackson sperând că n-o să afle nimeni. Frate-meu, Roth și Mike erau tare ofticați când făceam câte un proiect separat de trupă. Sperasem ca Beat It să treacă pe sub radar, și când colo - a devenit piesa anului.”

Din motive pe care nu le-a putut explica vreodată, Eddie nu a acceptat vreo plată sau drepturi de copyright pe solo-ul său din Beat It. Însă a existat un preț pe care l-a plătit pentru acel proiect. În memoriile sale, David Lee Roth a descris acel moment ca un punct de cotitură în modul său de gândire: „Atunci m-am gândit: „Câte proiecte solo va mai face Eddie în timp ce eu visez la chestii mărețe pentru noi ca trupă? În acel moment mi-am spus că poate voi face și eu ceva pe cont propriu” În doi ani de la lansarea piesei „Beat It”, această decizie avea să ducă la sfârșitul componenței originale Van Halen, adică la plecarea lui David Lee Roth.

În timpul înregistrărilor pentru albumul Diver Down, Eddie a a prezentat colegilor de trupă o piesă cântată pe sintetizator de care era deosebit de entuziasmat, construită în jurul unei secvențe captivante de acorduri.

Bucata a fost însă dată repede deoparte de ceilalți. Cu gândul mereu la reputația trupei, Roth se ferise de sintetizatoare, temându-se că sunetele asociate cu New Wave i-ar putea îndepărta pe fanii loiali Van Halen. „Am stat intenționat departe de sintetizatoare”, a spus el în 2004, „pentru că pe vremea aia, instrumentele pe care le foloseai indicau din ce stil muzical făceai parte.”

Așa că, atunci când în 1983 au început înregistrările pentru ceea ce avea să devină albumul 1984, Eddie a prezentat din nou trupei o versiune a piesei „Jump”, care iarăși a fost primită cu lipsă de entuziasm. Dar de data asta, Eddie avea o armă secretă. Pe proprietatea sa de lângă Coldwater Canyon, el începuse șantierul pentru ceea ce, din punctul de vedere al comisiei de urbanism a orașului, trebuia să fie un teren de racquetball. Însă acolo a pus bazele viitorului său studio intitulat 5150, un loc în care putea înregistra toată noaptea – sau zile în șir – și unde avea control artistic total.

„Eddie stătea nopți întregi cu inginerul de sunet și încercau idei până ieșea așa cum vroia el”, spunea soția sa, Valerie Bertinelli, „sau până rămânea fără băutură, energie sau inspirație”. Simțea o presiune permanentă, a continuat ea, să vină cu „ceva mai bun, ceva mai atrăgător, ceva aprobat de Dave, ceva pe placul casei de discuri”.

În acea perioadă, a dezvăluit Eddie mai târziu, era atât de frustrat de Roth încât s-a gândit chiar să părăsească trupa. De regulă, Eddie compunea riff-uri și bucăți instrumentale, nu melodii finalizate. Avea nevoie de vocalist să scrie partituri vocale și versuri, ceea ce nu făcea decât să-i sporească frustrarea.

Într-o sesiune nocturnă la 5150, Eddie și Alex au înregistrat linia de bază pentru „Jump”, punând piesa într-un context mult mai clar. „Jump” își trăgea forța hard-rock din sunetul tobelor, care compensa orice sound pop sau new wave al sintetizatorului. David Lee Roth a luat caseta demo în decapotabila sa, a găsit-o interesantă și plimbându-se prin oraș a ascultat înregistrarea pe repeat, iar în timpul ăsta i-a venit ideea pentru niște versuri. A durat aproximativ o oră, iar când a terminat, Van Halen aveau oficial cea mai mare piesă a lor - Jump.

Turneul de susținere al albumului 1984 a arătat o trupă care atinsese apogeul, dar era pe cale să se prăbușească de pe vârf. Eddie și David, care oricum nu fuseseră niciodată cei mai buni prieteni, începuseră să se evite pe cât posibil unul pe celălalt în afara scenei. Potrivit lui Noel Monk, managerul trupei la acea vreme, până la jumătatea anului 1984, Van Halen era o copie lucioasă, dar găunoasă a ceea ce fusese cândva. Eddie avea un dealer de droguri personal care călătorea cu el peste tot în turnee, avea pregătite liniuțe de cocaină pe amplificatoarele de scenă, iar vodca nu o mai bea cu paharul, ci direct din sticlă. Tensiunile în cadrul trupei erau mari, iar zilele Van Halen în componența de atunci erau numărate.

În august 84, în timp ce trupa se pregătea pentru etapa finală a turneului, Roth și-a informat colegii de trupă că a înregistrat deja un cover solo al piesei „California Girls” și plănuia să o lanseze ca parte a unui EP în ianuarie.

La începutul anului 1985, trupa a început repetițiile pentru ceea ce trebuia să fie următorul album Van Halen, dar fără să progreseze prea mult. „Au fost întârzieri constante și nervi”, spunea Roth. „Chimia trupei se stricase”. Eddie a spus mai târziu că Roth nu vroia să facă albumul; Roth, la rândul său, a susținut că frații nu mai vroiau să facă turnee, deși pare mai probabil că nu vroiau să plece în turneu înainte de a termina noul album.

Indiferent de astea, pe 28 ianuarie Roth lansează Crazy From The Heat, un extended play cu câteva coveruri pop. Lucrurile s-au înrăutățit când Roth a început să fie difuzat în heavy rotation pe MTV, cu videoclipurile de la California Girls și Just a Gigolo. Roth era convins că este destinat unei cariere de superstar multimedia și a început să scrie un scenariu pentru un film în care plănuia să joace, imaginându-și că Van Halen ar putea face coloana sonoră. Eddie s-a simțit insultat de idee.

Fără prea multe explicații, pe 1 aprilie 1985 David Lee Roth părăsește Van Halen.

Se încheia un capitol din istoria trupei, însă după cum știm prea bine, nimic nu e mai provizoriu decât ceea ce pare definitiv. Relația Van Halen cu David Lee Roth nu era nici pe departe încheiată, iar anii care urmau aveau să aducă niște împăcări și alte despărțiri, care mai de care mai spectaculoase.

Însă despre asta o să vorbim în episodul următor.

spotify.com