Bon Scott

Ascultă acum pe Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Este seara zilei de 19 februarie 1980. Pe o stradă din cartierul londonez Southwark se află parcat un Renault 5. O mașinuță compactă, de mici dimensiuni, foarte populară la finalul anilor 70.

În seara respectivă, în acest Renault 5 se află un bărbat, încovrigat în jurul schimbătorului de viteze, într-o poziție nefirească. Este Bon Scott, vocalistul trupei AC/DC. Idolul rock care a umplut stadioane și a ridicat în picioare zeci de mii de oameni, zace înecat în propria vomă. Este descoperit de un prieten, care îl duce la spital, însă medicii nu mai au ce să facă.

Bon Scott e mort, la vârsta de 33 de ani.

Sunt Geo Iordache și în acest episod Rock Story am să-ți povestesc despre contextul în care se afla AC/DC, problemele care îl afectau pe Bon Scott și modul în care a decurs ultimul său an de viață.

La finalul anilor 70, AC/DC reușise în sfârșit să obțină recunoașterea internațională. Albumul Highway To Hell, lansat în vara lui 1979, adusese AC/DC pentru prima oară în topurile americane. Însă dacă trupei în general îi mergea bine, nu același lucru era valabil pentru vocalistul Bon Scott, care se afla pe o pantă descendentă.

Privind din exterior, turneul final al lui Bon Scott cu AC/DC arăta ca un finish de cursă victorioasă. După ani de turnee pe tot globul, după 6 albume scoase în 5 ani, după ce casa de discuri i-a îndemnat să renunțe la vocalistul zgomotos, AC/DC reușise în sfârșit, împotriva tuturor așteptărilor, să dea lovitura cu al șaselea lor album, Highway To Hell.

Privind însă din interior, turneul final al lui Bon Scott cu AC/DC a fost un lung bilet de sinucidere. Într-un interviu de la sfârșitul anului 1978, Bon părea dezamăgit în privința perspectivelor sale de a continua genul acela de viață. „Îmi place”, spunea el. „Însă presiunea constantă a turneelor mă termină. Sunt pe drumuri de treisprezece ani. Avioane, hoteluri, admiratoare, băutură, oameni, orașe. Toți rup câte bucățică din mine. Mi-aș dori să scap cumva de povara asta zdrobitoare de zi cu zi.” Într-un interviu, Vince Lovegrove, prieten și fost coleg cu Bon Scott în trupa The Valentines, spunea despre o confesiune pe care Bon i-o făcuse la finalul anilor 70.

”Cred că undeva acolo, se afla o sursă adâncă de nefericire. Spunea: M-am săturat de toate astea. M-am săturat să fiu tot timpul pe drum, aș vrea să mă așez undeva la țară, să trăiesc o viață obișnuită ca oricine altcineva și să cânt doar din când în când la chitară.”

Poate că astea erau doar niște vorbe spuse la băutură de un showman uzat și sătul de drumuri. Însă Bon simțea probabil oboseala altfel decât frații Young, care aveau 23, respectiv 25 de ani la vremea aceea. Practic, erau inca niste pustani. Și oboseala asta s-a simțit cel mai bine în miile de kilometri parcurși în turneul lor american din 1978, turneu pe care Angus l-a numit Highway to Hell și care avea să dea și numele urmatorului lor album.

Pe scenă, Bon era același showman extraordinar ca întotdeauna. Iar turneul de susținere a albumului mergea foarte bine. Odată cu lansarea Highway To Hell, trupa isi angajase un nou manager, Peter Mensch, un american care lucrase cu Def Leppard și Aerosmith. Acesta scosese trupa din cluburile și sălile mici în care concerta și o dusese în festivaluri și stadioane cu public de zeci de mii de oameni. În plus, albumul începuse să se vândă bine, iar AC/DC avea deja aranjat pentru septembrie și octombrie 1979 un turneu de 47 de spectacole în Statele Unite.

Pentru acest turneu, managementul AC/DC închiriase un autocar cu 18 locuri, dotat cu paturi, televizor și video, plus sistem audio de top. Au început zig-zagul prin America, iar succesul era evident. Au făcut sold out în Knoxville, Tennessee, au umplut până la refuz Charlotte Colliseum din North Carolina, iar în Texas au fost primiți ca niște monștri sacri ai rockului. Cu fiecare concert, își creșteau notorietatea, își clădeau un public stabil, o bază serioasă de fani, iar feelingul în lumea muzicală era că în următoarele 12 luni, AC/DC poate deveni una din cele mai mari trupe de rock din lume. Viitorul trupei se vedea roz, însă cu toate astea, Bon Scott era într-o spirală descendentă.

Bea mai mult ca oricând, iar „nebuniile” făcute la beție deveneau din ce în ce mai puțin amuzante și mai disperate pe zi ce trece – a ratat un zbor de la Phoenix pentru că se afla într-un bar, încercând să combine o tipă; prefera să călătorească cu autobuzul dărăpănat al Molly Hatchet, trupa lor de deschidere, făcându-se praf cu whisky în loc să „se plictisească” (cum spunea el) în autocarul AC/DC, unde nu se bea alcool. De asemenea, fuma droguri non-stop și trăgea pe nas cocaină. Unii tehnicieni din trupă spuneau că l-au văzut „înghițind pastile cu pumnul”. Angus, care se uitase mereu cu respect la Bon, ca la un frate mai mare, începuse să se îngrijoreze.

Doug Thaler, agentul american de booking al trupei, își amintește:

„Pe vremea când eram în turneul Highway To Hell, Bon era într-o formă nasoală. Era beat de cele mai multe ori, sau dormea ca să-și revină și să se îmbete din nou. Începea să aibă o problemă reală. „Ultima dată când l-am văzut a fost în Chicago, spre sfârșitul turneului, într-o după-amiază la hotel. Era atât de beat încât abia se putea ține pe picioare. El nu m-a recunoscut. Avea câteva groupies cu el și se duceau spre lift, dar era mult prea beat pentru timpul zilei. Știu că băieții începuseră să aibă probleme cu el, chiar din acest motiv.”

Niște ani mai târziu, când Thaler devenise managerul băieților de la Motley Crue, unii din cei mai notorii consumatori din epoca respectivă, a dus întreaga trupă la dezintoxicare. În 1979, însă, el spunea că „ideea ca starurile rock să intre la dezintoxicare încă nu-i trecuse nimănui prin minte. Dacă aveai probleme, beai un pahar sau îți injectai ceva și te simțeai mai bine. Nu cred că cineva își dădea seama în acei ani de pericolele durabile ale băuturii sau cocainei.”

După turneul american a urmat unul în Marea Britanie – 13 concerte, apoi 29 de spectacole prin Europa, din care 16 cu Judas Priesct în deschidere. Când AC/DC au făcut showul final al anului 1979, pe 21 decembrie, se aflau pe drum de 9 luni, fără să aibă mai mult de două zile pauză între concerte. Starea lui Bon Scott este evidentă într-un documentar făcut de niște francezi care au filmat câteva concerte AC/DC în decembrie 1979.

În filmare, Bon arată mai în vârstă decât cei 33 de ani ai săi, cu o figură slăbită, încadrată de mult păr. De pe fața lui se vede că nu-i mai pasă de ce cred ceilalți despre el. Deși zâmbește în fața camerei și încearcă să pară vesel pentru publicul francez, imaginile nu sunt nici măcar ironice, ci triste, cu inevitabilul pahar alb de plastic plin cu whisky parcă lipit de mână. Mișcările lui sunt rigide, ca și cum l-ar durea ceva. Inaintea unuia din spectacolele de la Paris, Bon s-a trezit fara voce, dupa o noapte de beție. Au chemat un doctor. După ce acesta a plecat, Bon și-a turnat un whisky mare cu Cola și a ridicat paharul, strigând: „Doctor Whisky!”

Întors în Sydney in decembrie 79, Bon avea în față trei săptămâni libere înainte de a se întoarce în Europa pentru încă nouă spectacole în ianuarie. Intenționa să profite la maximum de aceste saptamani acasa. Odată ce vanzarile albumului incepusera sa aduca bani seriosi, frații Young isi cumpăraseră case în Anglia. Bon și-a luat o motocicletă nouă, o Kawasaki Z900 roșie, cu o viteză maximă de 200 kmph. Mergea cu ea fără cască, plecând de la câte o petrecere, ca și cum n-ar fi avut nicio grijă pe lume; sau poate pur și simplu nu-i mai păsa. A închiriat și un apartament, fiind prima dată când își permitea luxul de a locui singur.

Bruce Howe, prieten apropiat al lui Bon și fost coleg în trupa Fraternity, spunea într-un interviu despre acesta:

”N-a recunoscut niciodată că are o problemă cu băutura. Niciodată nu l-am auzit să spună ”Trebuie să o las mai moale” sau ”Trebuie să mă las”. Ultima oară l-am văzut pe la finalul lui 79. Părea schimbat, nu mai era vesel și efervescent. Nici măcar n-a zâmbit în ziua aia. A cumpărat o sticlă de 1 litru de scotch și a început să mă întrebe chestii despre familie, dragoste, copii... M-a întrebat cum am reușit să pun toate astea înaintea carierei de artist. Pentru el, scopul cel mai important a fost întotdeauna să ajungă la vârf în businessul rock and roll. Poate că ajunsese la etapa la care își împlinise visul - găsise sfântul Graal. Însă descoperise că acesta era lipsit de substanță - doar un pahar gol.”

În ianuarie 1980, Bon se întoarce la Londra, unde își închiriază un apartament într-un bloc select, cu portar, nu departe de Buckingham Palace. La finalul lui ianuarie, în viața lui Bon are loc un eveniment: începe o relație romantică cu Anna, o japoneză pe care o cunoaște prin nișlte prieteni comuni. Îi propune să se mute la el și îi acordă timpul și interesul său pentru următoarele trei săptămâni, care fără ca vreunul din ei să știe, erau ultimele din viața lui Bon. La o filmare pentru emisiunea Top Of The Pops, ceilalți membri ai trupei fac și ei cunoștință cu Anna și sunt mirați de efectul pozitiv pe care aceasta îl are asupra lui Bon: pare mai vesel și mai optimist, și îi anunță pe toți că s-a lăsat de whisky în favoarea sake-ului.

Referindu-se la acea perioadă din viața profesională și cea personală a lui Bon, Angus Young spunea într-un interviu realizat de televiziunea australiană ABC News:

”Era prima dată în viața lui în care simțea că a realizat ceva. Era acel cineva care își dorise să fie.” Părea că Bon Scott și-a găsit un nou drum și că e gata să pornească pe el.

Însă după cum știe oricine, nu scapi ușor de obiceiurile vechi. În noaptea de 18 februarie, Bon Scott a ieșit cu un amic - Alistair Kinnear - în clubul londonez Music Machine. Kinnear spunea că Scott era deja abțiguit când s-au întâlnit, iar în club comanda câte 4 shoturi de whisky într-un pahar.

Lucrurile devin un pic neclare după plecarea din club, și se bazează exclusiv pe declarațiile lui Kinnear, ultimul care l-a mai văzut în viață pe Bon Scott. Au plecat în Renault 5-ul lui Kinnear, care inițial, l-a dus pe Bon acasă la acesta. În fața clădirii, a încercat să-l trezească, însă fără succes. Kinnear a decis atunci să meargă la el acasă. A parcat mașina și a încercat din nou să-l trezească pe Scott, însă acesta era adormit buștean. Atunci a urcat și a adus o pătură, în care l-a învelit pe Scott. Oricât de beat era și el, știa că februarie în Londra e totuși o lună friguroasă.

Pierdut în aburii băuturii și în oboseala orelor mici ale dimineții, și fiind convins că totul e ok, Alistair Kinnear s-a dus în casă și s-a culcat. Avea să se trezească abia spre seară, în jurul orei 8. Și-a adus aminte de Bon Scott și s-a dus la mașină să vadă dacă mai e acolo. În declarațiile date ulterior spunea că și-a dat seama imediat că ceva nu era ok. Bon Scott zăcea ghemuit în jurul schimbătorului de viteze, placa dentară îi căzuse din gură, iar gâtul îi era răsucit în mod nefiresc.

L-a dus la spitalul Kings College, unde medicii au declarat drept cauză a morții intoxicarea cu alcool. Nu s-a spus nimic despre droguri, deși au existat mărturii ale unora care l-au întâlnit pe Scott în acea ultimă noapte la Music Machine, care spuneau că l-au văzut discutând cu un dealer de heroină. Sau că de fapt, Scott nu a plecat din club doar cu Kinnear, că ar mai fi existat o a treia sau chiar a patra persoană care îi însoțea.

Însă până la urmă, ce mai contează motivul final? Poate că sunt mai importante motivele care l-au dus pe Bon Scott pe termen lung către acest final. Iar pe termen și mai lung, la scara istoriei rockului, contează mai mult ce a lăsat el în urmă.

Bon Scott a fost și va rămâne un showman de excepție, un vocalist și un compozitor de forță. La fel ca rezervoarele booster ale unei rachete spațiale, a ars intens și a dus AC/DC până acolo unde începea stratosfera rockului.

La 5 luni după moartea sa, AC/DC avea să lanseze albumul Back In Black, ca o dedicație și un tribut aduse lui Bon Scott. Este cel mai de succes album al trupei, iar din punct de vedere al vânzărilor al doilea album al tuturor timpurilor, după Thriller al lui Michael Jackson. Pentru AC/DC, Bon Scott rămâne o parte importantă din ADN-ul și moștenirea trupei. Iar pentru iubitorii rockului, el reprezintă un simbol și un reper. Mormântul său din orașul Fremantle, a devenit o atracție culturală, fiind cel mai vizitat mormânt din Australia, iar National Trust of Australia l-a inclus pe lista monumentelor clasificate.

Încheiem cu câteva cuvinte spuse într-un interviu din 2022 de Derek Scott, fratele lui Bon:

Povestea a tot crescut, nu-i așa? Au trecut 42 de ani și publicul e încă interesat de el. E greu de crezut. Mi-aș dori să fie și el aici și să afle că a reușit, a reușit cu adevărat. Dacă ar putea să vadă cum vorbește lumea astăzi despre el, s-ar amuza de minune. Ar fi surprins, dar s-ar amuza. Și ar bea un pahar.”

Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Story se încheie aici. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com