Rock Story ep. 55 - Alanis Morissette - dincolo de refuzurile industriei muzicale

Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts sau Youtube

Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului:

Los Angeles, începutul lui 1995.

În fața aeroportului, aerul e greu, cald, miroase a amestec de praf și gaze de eșapament. Un bărbat de vreo patruzeci de ani iese din terminalul sosiri și face semn unui taxi galben. Aruncă o geantă pe bancheta din spate, se așază și spune scurt: „Downtown, please.”

Șoferul îl privește în oglindă. Păr lung, blugi uzați, o privire de om care a dormit prea puțin. Nu pare turist. Nici vedetă. Poate un muzician care nu și-a găsit încă publicul. Motorul pornește, radioul e deja pe KROQ.

Se aude Madonna, apoi Michael Jackson, Aerosmith, Tom Petty. Poate și un Soundgarden. Orașul vibrează, lumea se schimbă, decada anilor 90 e deja la jumătate.

Bărbatul din spate e Glen Ballard – producător, compozitor, și, la momentul acela, un om dezamăgit de industria muzicală. Se întoarce de la New York, unde a încercat să vândă caselor de discuri un album. Un album pe care nimeni nu l-a vrut în LA și pe care aparent, nu-l vrea nici la New York. Pe fiecare din casetele din geantă scrie Jagged Little Pill.

„Prea crud”, i-au spus. „Prea personal. Ea e prea tânără. Cine vrea să asculte problemele unei puștoaice?”

I-au întors spatele toți. Dar Glen simte altceva. Știe că pe banda aia se află o voce care nu se conformează. O voce care nu cere permisiunea să simtă. O voce pe care o cheamă Alanis Morissette.

Așa că se întoarce la Los Angeles cu o geantă plină de refuzuri, dar și cu o convingere: că într-o zi, cineva va auzi ce a auzit și el. Că fiecare piesă de pe Jagged Little Pill — crescută din neliniștile unei fete de 20 ani — va vibra așa cum a simțit-o ea: sinceră, vulnerabilă, dar de neclintit.

Sunt Geo Iordache, și aceasta e povestea unei artiste care a bătut la toate ușile – până când una, în sfârșit, s-a deschis.

În 1977, părinții lui Alanis Morissette au făcut un pas curajos:

au plecat din Canada spre Germania, pentru a preda soldaților de la o bază NATO. Trei copii, două cariere, un continent străin. În locul siguranței, au ales aventura. Europa i-a întâmpinat cu o energie pe care nu o mai trăiseră. În fiecare weekend, familia pornea la drum — câteva ore de condus și descopereau un alt oraș, o altă limbă, o altă lume.

Într-o duminică, în Franța, au intrat într-un cinematograf ca să vadă un film nou apărut: Grease. Luminile s-au stins, iar pe ecran a apărut Olivia Newton-John, strălucitoare, cântând ca o zeiță. Alanis, o fetiță de doar trei ani, a încremenit. Ochii îi erau mari, gura ușor deschisă. Nu înțelegea tot ce vedea, dar simțea — și era suficient.

Pe drumul de întoarcere, fredona melodiile. Le prinsese din aer, ca și cum ar fi fost ale ei. Acasă, spectacolul a continuat. Tubul de deodorant devenea microfon, fratele ei, Wade, era John Travolta, iar sufrageria se transforma în scenă. Era primul ei concert. Părinții au înțeles repede că nu e doar un joc.

La șase ani, Alanis și frații ei au început lecții de pian, balet, jazz și scriere creativă. Muzica nu mai era doar un sunet frumos — devenea o formă de respirație. Când familia s-a întors în Canada, începutul anilor ’80 a adus primele încercări serioase. Alanis avea nouă ani când a scris Fate, Stay with Me și Find the Right Man. Le-a trimis unor prieteni de familie care lucrau în industria muzicală. Răspunsul a venit repede: „Fetița asta are ceva.”

Dar nu toți vedeau lucrurile la fel. Frații o tachinau: — „Vocea ta nu e ca a Oliviei Newton-John.” Alanis râdea, dar în sinea ei se îndoia. Poate că ar fi mai bine să scriu pentru alții, își spunea.

Totuși, prietenii au insistat: „Cântă-le tu.” Și a făcut-o. A înregistrat Find the Right Man, însă nicio casă de discuri nu a fost interesată. În 1985, fetițele de zece ani nu reprezentau o investiție prea bună pentru industria muzicală. Refuzul însă nu i-a tăiat aripile. Cu sprijinul părinților, și-a făcut propria casă de discuri. La unsprezece ani, Alanis avea deja două single-uri produse de ea. Mai târziu avea să spună că acela a fost momentul în care a simțit pentru prima oară gustul industriei muzicale. Un gust ciudat — dulce la început, apoi ușor metalic. Dar îi plăcea.

În anii ce au urmat, a devenit o prezență familiară la evenimentele comunității din Ottawa, iar după ce a cântat imnul Canadei la câteva competiții sportive, și-a câștigat renumele de „fata cu imnul”. Vocea ei răsuna în fiecare dimineață în difuzoarele liceelor din oraș, inclusiv la propria ei școală.

În paralel, a obținut un rol în serialul You Can’t Do That on Television, difuzat de Nickelodeon. Experiența televiziunii i-a plăcut, dar Alanis a observat rapid diferența: pentru a realiza un show TV era nevoie de sute și sute de oameni, în timp ce muzica rămânea ceva mult mai intim, mai personal. Era o lume pe care o putea construi singură, cu un pian, un carnețel și propria sensibilitate. Și tocmai acolo, în intimitatea dormitorului ei, începea să se formeze acea voce artistică ce avea să surprindă și să rănească, să vindece și să cucerească o lume întreagă.

Veniturile din televiziune nu s-au risipit în jucării sau haine scumpe.

Părinții lui Alanis le-au transformat în capital pentru visul ei — au extins mica lor casă de discuri, punând bazele unui drum care începea, încet, să prindă formă. În 1987, Alanis a lansat Fate, Stay With Me. O mie trei sute de exemplare. Puțin, ar zice un contabil. Dar pentru ea, fiecare disc vândut era o dovadă: cineva, undeva, mă ascultă.

A urmat o bursă oferită de Factor, o organizație care susținea tinerele talente canadiene. Cu ajutorul ei, piesele lui Alanis au început să se audă la radiourile din Ottawa. Curând, un agent i-a bătut la ușă. A urmat o prezentare, apoi alta, și la doar șaisprezece ani, Alanis semna primul ei contract important — cu MCA Records Canada.

În timp ce colegii ei mergeau la filme, la petreceri sau își făceau planuri de vacanță, ea petrecea nopți în studio, printre cabluri, leduri roșii și pahare de cafea. Învăța ce înseamnă să fii artist profesionist — repetiții, coregrafii, interviuri. Albumul de debut, Alanis, un fusion pop-dance tipic începutului anilor ’90, a apărut în 1991.

Discul s-a vândut în peste o sută de mii de exemplare. Single-ul Too Hot a devenit un hit și i-a adus porecla care avea să o urmărească o vreme: Too Hot Alanis. În 1992, succesul a fost confirmat de industrie însăși: premiul Juno pentru „cea mai promițătoare voce feminină din Canada”. Pe scenă, Alanis zâmbea. În culise, simțea însă altceva: o ruptură.

„Mi-a despărțit viața în două”, avea să spună mai târziu. Pe de o parte, fata de liceu, cu prieteni, teme și visuri simple. Pe de alta, vedeta, înconjurată de oameni mari care îi spuneau ce urmează, ce trebuie, ce e bine pentru carieră.

Momentul cel mai spectaculos al acelei perioade a fost concertul de deschidere pentru Vanilla Ice.

Pentru Alanis, acel concert trebuia să fie apogeul carierei de până atunci. Era pe teren propriu, în Canada, unde publicul o știa. O recunoșteau oamenii pe stradă, avea piese la radio, premii Juno. Dar în acea seară, toate acestea păreau mici în fața uriașei mașinării pop care îl înconjura pe Vanilla Ice. El era starul global. Milioane de albume vândute, primul rapper care ocupase locul întâi în topul Billboard. În comparație, Alanis era doar „fata care deschide spectacolul”.

Încă dinainte de concert, organizatorii îi spuseseră clar:

„Nu te uiți în jur. Nu-l saluți pe Ice. Intri pe scenă, cânți, apoi te retragi direct în cabina ta.”

Atât. Niciun gest de curtoazie, nicio clipă de conversație, nicio șansă să-l cunoască pe omul pentru care încălzea publicul. Alanis avea doar șaptesprezece ani. Și, la acea vârstă, ce putea face? A ascultat.

În seara aceea, scena părea imensă. Luminile o orbeau, podeaua vibra sub pașii ei, iar sunetul mulțimii era aproape fizic. Alanis cânta cu toată ființa, dar știa că publicul acela nu venise pentru ea. Era doar preludiul altcuiva. Când a coborât de pe scenă, cineva din staff i-a făcut semn spre coridorul lateral. — „Pe aici. Direct la cabină.”

A intrat într-o încăpere mică, luminată puternic, cu un iz stătut de fixativ și parfum. Dincolo de pereți, Vanilla Ice începea showul. Uralele mulțimii se ridicau ca un ecou îndepărtat.

În timp ce-și dădea jos machiajul, Alanis se gândea cât de ciudat e totul.

„Am cântat pe o scenă uriașă, dar n-am voie să fac cunoștință cu vedeta serii. Sunt cântăreață, dar nu pot să aleg ce cânt. Sunt ‘Too Hot Alanis’, dar mă simt complet invizibilă.”

Pentru prima dată, începuse să simtă că succesul ei nu era despre ea. Ci despre cum o voiau alții.

Alanis ar fi vrut un răgaz în care să se bucure de succesul primului album.

Dar la MCA, rotițele mașinăriei nu se opresc niciodată. Curând, se vorbea deja despre următorul disc. Titlul era stabilit: Now It’s the Time. Ironia nu-i scăpase – timpul cui, timpul pentru ce?

Între repetiții și interviuri, Alanis devenise gazda emisiunii Music Works de la CBS. În platou, îi asculta pe alții cântând unplugged, fără efecte și artificii. Acolo a descoperit un alt fel de autenticitate. O prindea un fel de fior când auzea versuri simple, oneste. „Poate că și eu pot scrie așa”, își spunea uneori, între două filmări. „Poate că acum e momentul.”

Când MCA a mutat-o la Toronto, totul s-a schimbat deodată. Un apartament mic, un frig care parcă mușca din geamuri și o diurnă mizeră – „cea mai mică cu care se poate trăi”, glumea amar. Ziua scria, noaptea scria. Singurul lucru bun era că nu avea altceva de făcut.

Versurile de pe primul album fuseseră toate în rimă, pozitive, lustruite. Dar știa bine: nu erau despre ea. „Erau ficțiune curată.” Acum însă simțea altceva crescând înăuntru – o nevoie de control, de sinceritate, de libertate. Vroia să decidă ce spune și cum o spune.

Dar în jurul ei, toți aveau alte planuri. Executivii și chiar managerul ei îi repetau la nesfârșit:

„Nah, nu merge bine ce faci acum. Mai bine păstrăm formula veche. Lumea te vrea așa cum te știe.”

Alanis îi asculta. În fond, avea doar 18 ani. „Ei știu mai bine, nu?” își tot repeta, cu jumătate de inimă.

Așa s-a născut al doilea album – pop, lucios, dar gol pe dinăuntru. Pentru ea, era ca și cum ar fi cântat cu o mână la gură. Publicul a simțit. Cântecele nu mai aveau sufletul acela viu, și vânzările s-au dus în jos. Un an mai târziu, MCA i-a închis ușa. Fără scandal, fără dramă. Doar o notificare rece.

Ar fi trebuit să o dărâme, dar n-a fost așa. A privit foaia, a inspirat adânc și a simțit ceva neașteptat: ușurare. „E ciudat… nu-mi e frică. În sfârșit, nu mai trebuie să fiu altcineva.”

Atunci și-a făcut o promisiune. Să nu se mai oprească până nu va întâlni un producător care chiar o ascultă. Nu doar vocea, ci și omul din spatele ei. Cineva care să o întrebe simplu:

„Cine ești tu, Alanis?”

Însă până atunci, avea de muncit. Două sesiuni de scris pe zi, șapte zile din șapte. Umplea caiete, fredona refrene, tăia versuri. Întâlnea oameni din industrie, dar toți o vedeau la fel: copilul minune al pop-ului canadian. O etichetă lipită prea bine ca să se mai dezlipească.

Singura soluție era clară: să plece. Să fugă de etichete, de așteptări, de tot ce o ținea pe loc. Să înceapă din nou, într-un loc unde nimeni nu avea prejudecăți despre ea și unde putea să fie cine era cu adevărat. Și unde altundeva putea s-o ia de la capăt, decât acolo unde visele se nasc și mor în fiecare zi? Locul acela era Los Angeles.

Alanis a aterizat la Los Angeles fără bani și fără să cunoască pe nimeni.

Dar era plină de hotărâre. A doua zi, și-a luat chitara și a mers pe promenada din Santa Monica. A început să cânte pe stradă, unde oricum n-o cunoștea nimeni și unde spera să facă o pălărie de bani. Nu avea permis să cânte pe stradă, așa că poliția a trimis-o imediat acasă, cu pălăria goală.

Orașul era plin de muzicieni, fiecare cu visul lui. Alanis a început să cunoască oameni, să încerce colaborări. Spunea că era ca la blind date-uri: după câteva minute știai dacă există sau nu chimie. De cele mai multe ori nu exista. Dar chiar și așa, fiecare dintre acele scurte colaborări o ajuta să își șlefuiască mai bine abilitățile de compozitoare.

Trăia de pe o zi pe alta. Dormea pe canapele, în camere de hotel plătite cu bani împrumutați de la managerul ei. A fost chelneriță într-un restaurant, barmaniță într-un club, operator de telemarketing. Însă așa cum avea să spună într-una din cele mai cunoscute piese ale ei, era falită, dar fericită. I’m broke, but I’m happy.

Într-o zi, a primit un telefon de la MCA. Deși nu mai era în lista lor de artiști, avea în continuare un contract de publishing. Asta însemna că ei îi reprezentau drepturile de autor și o plăteau de fiecare dată când piesele ei erau folosite în filme, reclame sau show-uri TV. Așa a ajuns, într-o seară, la cină cu un executiv al companiei. În timpul mesei, acesta i-a spus:

„Trebuie să-ți fac cunoștință cu cineva. Cred că ați putea fi pe aceeași lungime de undă.”

N-a vrut să-i dea prea multe detalii. Doar numele: Glen Ballard. Ballard nu era un necunoscut. Compunea pentru artiști MCA încă din anii ’70. Lucrase cu Pointer Sisters și Paula Abdul, iar în 1988 fusese co-autor al piesei Man In The Mirror a lui Michael Jackson. Mai mult, în 1991 primise un Grammy pentru o colaborare cu Quincy Jones. Alanis a fost mai mult decât încântată să se întâlnească cu Ballard, așa că l-a sunat a doua zi și au stabilit o întâlnire.

Ianuarie 1994. Los Angelesul încă tremura.

Un cutremur puternic zguduise orașul — cel mai mare și mai devastator din ultimele decenii. Pe străzi mirosea a praf de moloz și benzină, iar studiourile de film sau cele muzicale, adevărate temple ale viselor californiene, arătau acum ca niște ateliere dezmembrate.

Într-unul dintre aceste studiouri, Glen Ballard încerca să repare ce se mai putea. Cabluri încurcate, monitoare scoase din priză, echipamente căzute de pe rafturi. Când ușa s-a deschis, în prag a apărut o tânără cu o chitară în spate și un zâmbet timid.

„Sunt Alanis Morissette. V-am sunat săptămâna trecută și a rămas că ne vedem azi. Sper că n-am venit într-un moment prost.” „Doar dacă nu te deranjează să muncești puțin.”

Așa a început colaborarea lor. Nu cu o sesiune de studio, ci cu o jumătate de zi petrecută curățând, aranjând cabluri și punând lucrurile la loc. Între două prize conectate și un ibric pus pe foc, au început să vorbească. Despre muzică, despre viață, despre ce rămâne în tine după ce trece un cutremur — de orice fel.

Glen nu știa nimic despre trecutul lui Alanis Morissette. N-avea idee că, în Canada, fusese deja un idol pentru adolescenți. I se părea doar interesantă — curioasă, intensă, cu un fel de energie care umplea camera. Alanis, la rândul ei, nu știa mare lucru despre Ballard. Doar că e un tip cu conexiuni bune în industria muzicală. Însă mai mult decât atât, părea un om care înțelege muzica altfel, cu răbdare, fără ambalaje. Și, mai ales, pentru prima oară, Alanis nu simțea o agendă ascunsă în spatele discuției.

După o vreme, Glen i-a turnat o cană de cafea și, cu o voce caldă, i-a pus întrebarea pe care ea o aștepta de ani întregi:

„Cine ești tu de fapt, Alanis Morissette?”

Au început să vorbească. Despre viață, despre muzică, despre ce înseamnă să te simți prins într-o imagine care nu e a ta. Ballard nu părea interesat de hituri, ci de adevăr. O asculta cu atenție, fără să o întrerupă. Apoi i-a spus:

„Hai să cântăm ceva. Fără plan. Fără refren. Doar ce simți.”

Alanis a luat chitara, a tras aer în piept și a început să cânte o melodie pe care o purta în minte de ceva vreme. Glen a închis ochii și a început să o acompanieze ușor, pe clape. Ceva s-a întâmplat acolo, în camera aceea mică. O potrivire. O sinceritate pe care n-o mai simțise de ani.

Ballard avea să spună mai târziu că prima lor sesiune a fost „ca și cum ar fi scuturat un copac plin de fructe coapte”. Toate melodiile, toate trăirile ținute în frâu până atunci, au început să cadă una câte una. Toți cei cu care lucrase Alanis înainte îi spuseseră cine trebuie să fie, cum să cânte, cum să pară. Glenn, în schimb, i-a dat libertatea să nu fie nimic altceva decât ea însăși.

Așa a apărut prima lor piesă — All I Really Want. Au scris-o și au înregistrat-o chiar în acea zi. La final, Glenn a zâmbit, cu aerul unui om care știe când a găsit ceva rar:

„Cred că avem ceva bun aici.” Pentru prima dată după mult timp, Alanis a simțit că nu mai trebuie să demonstreze nimic. Doar să fie ea însăși.

A doua piesă pe care au scris-o împreună a fost Hand in My Pocket — un imn al liniștii găsite în mijlocul haosului. Versurile vorbeau despre echilibru, despre acceptare, despre cum poți fi “tânăr și înțelept în același timp”, “curajos dar speriat”, și totuși, în ciuda acestor contradiții, să fii împăcat.

A urmat o perioadă intensă. Diminețile, Alanis venea la studioul lui Glen Ballard, compuneau împreună, iar până la prânz aveau deja o piesă nouă. După-amiezile, el lucra la mixaje și la înregistrări. Așa s-a născut Ironic, a treia piesă, scrisă aproape dintr-o suflare. O piesă despre hazard, despre acceptarea haosului lumii.

Ballard avea să spună mai târziu că păreau conectați la o sursă invizibilă de inspirație: „Parcă eram conectați la niște perfuzii cu inspirație. Totul curgea fără efort.” Nu căutau perfecțiunea. Din contră, imperfecțiunile erau exact ce dădea viață pieselor.

Apoi a venit You Oughta Know. O sesiune târzie, undeva pe la 11 noaptea. O singură înregistrare, o singură descărcare de energie. La minutul 1:51, Morissette scapă ceea ce americanii numesc cu pudoare „The F word”. După înregistrare, se întoarce către Ballard:

„Probabil că versul ăsta va trebui să iasă de pe înregistrarea finală.” Ballard o privește uimit. „Vorbești serios? Nu schimbăm nimic.”

Faptul că Alanis nu era sub contract cu nicio casă de discuri era o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, nu exista presiune. Nu aveau șefi care să le sufle în ceafă, nici deadline-uri, nici cenzură. Pe de altă parte, nu aveau garanția că cineva, vreodată, va aprecia ce făceau acolo. Albumul putea muri acolo unde se și născuse, în studioul lui Ballard.

Până în toamna lui 1994, aveau nouă piese terminate. Într-una dintre ele, You Learn, Alanis scrisese versul: “Swallow it down… what a jagged little pill.” Era titlul perfect. Jagged Little Pill.

Un album foarte personal, o călătorie de purificare a unei femei care își transformă rușinea și furia în luciditate și libertate. Un album de reconciliere cu sinele, de răzbunare simbolică pe un fost iubit sau pe bărbații ipocriți din industria muzicală, care profită de fetele la început de drum. Jagged Little Pill e un album construit aproape ca un jurnal emoțional, în care fiecare piesă atinge o temă distinctă, dar toate converg spre aceeași idee: redescoperirea sinelui după o perioadă de confuzie, durere și eliberare.

Odată ce albumul a fost gata, Ballard a început să bată la uși.

Interscope a zis pas. Un executiv de la Atlantic a fost încântat, dar șefii lui au refuzat. Warner Bros le-a închis ușa în nas. Ballard avea conexiunile potrivite — dar de fiecare dată când o ușă se deschidea, alta se trântea. Refuz după refuz. Case mari, case mici. Nimeni nu voia să riște. Motivul era aproximativ același: nu înțelegeau muzica, versurile li se păreau prea dure, așteptau altceva de la o fată de 20 de ani.

Era deja decembrie 94. Ballard era epuizat, iar Alanis intrase într-o depresie adâncă. Într-un zbor spre Ottawa, de Crăciun, a avut un atac de panică. Ballard își amintește că, pentru o clipă, s-a temut că Alanis n-o să se mai întoarcă vreodată în State.

Dar s-a întors. A revenit în Los Angeles cu aceeași hotărâre încăpățânată. Era în industria muzicală de zece ani - suficient cât să știe că drumul nu e drept, și că tăcerea de după un refuz nu înseamnă sfârșitul. Undeva, adânc în suflet, simțea că albumul ăsta va fi auzit, că Ballard nu era singurul care o înțelegea. Trebuia doar să găsească urechile potrivite. Ușa potrivită.

Într-o dimineață, în studioul lui Ballard a sunat telefonul.

Vocea de la capătul firului era tânără, grăbită, ușor entuziastă. Un tip de la Maverick Records voia să-i vadă. Îl chema Guy Oseary. Lucra în A&R (artiști și repertoriu) adică omul care descoperă artiști înainte ca restul lumii să afle de ei. Auzise ceva despre încercările lui Ballard de a deschide ușile unor case mari, și era interesat.

Ballard a închis telefonul, s-a întors spre Alanis și i-a spus:

Hai. Mergem la Maverick.

Ea era în pantaloni de trening și un tricou larg, cu părul prins la întâmplare. A vrut să treacă pe acasă, să se schimbe.

Nu avem timp, i-a răspuns Ballard. Când vine șansa, n-o lași să aștepte.

Pe drum, Alanis râdea, gândindu-se că orice artist s-ar fi îmbrăcat cum trebuie pentru o discuție cu o casă de discuri. Și ea ar fi vrut să-și pună niște tocuri, o rochie, să se machieze... Apoi și-a spus în gând că poate tocmai asta e ideea. Arăta așa cum era și muzica ei: fără machiaj, fără mască, fără filtru.

Sediul Maverick era pe Hollywood Boulevard. Un etaj întreg cu birouri moderne, cu pereți de sticlă și oameni care păreau că știu mereu ce urmează să se întâmple. Numai că în ziua aia, nimeni nu știa ce avea să urmeze.

Oseary avea douăzeci și doi de ani — aproape de vârsta ei. Nu știa cine e Alanis Morissette, nici ce făcuse Ballard înainte. Dar când cei doi au intrat în biroul lui și au dat play, s-a oprit totul. Mai întâi „Perfect”. Apoi „Hand in My Pocket”. Și, la final, „You Oughta Know”.

Când vocea ei a ajuns la refren, Oseary s-a lăsat pe spate în scaun. Era ceva crud și viu acolo, ceva ce nu semăna cu nimic din ce auzise până atunci pe radio. Nu era o voce care încerca să placă. Era o voce care spunea adevărul.

Când cei doi au plecat din biroul lui, a ascultat din nou cele 3 piese și a fost atent și la versuri. Erau mai profunde decât s-ar fi așteptat. Și erau exact ceea ce el, un tip tânăr, voia să audă în muzică. Chestii reale, nu dulcegării despre dragoste sau refrene-clișeu. Asta nu înțeleseseră agenții de la celelalte case de discuri, probabil tipi de 40-50 de ani.

După luni de uși închise, un necunoscut de 22 de ani părea să înțeleagă ce nimeni altcineva nu văzuse: că în vocea aceea tăioasă și vulnerabilă se afla ceva ce lumea avea nevoie să audă. Oseary a luat caseta și a fugit prin birouri, oprind oameni pe coridoare, dând play din nou și din nou. S-a dus la șefii casei de discuri și le-a spus: Ăsta e genul de artist cu care trebuie să semnăm.

Maverick era o casă de discuri nouă — înființată cu doar trei ani înainte, în 1992. Warner Records o crease ca o subsidiară pentru a-i oferi uneia din cele mai importante artiste ale sale – Madonna - ceva ce puțini artiști primesc vreodată: libertate totală.

Prin Maverick, Madonna își putea lansa albumele fără filtre corporatiste. Așa apăruse albumul Erotica — un proiect prea îndrăzneț pentru gusturile prudente ale Warner. Dar Maverick nu era doar o extensie a Madonnei; era un loc unde arta venea înaintea profitului, un laborator pentru artiști autentici, greu de încadrat. Și Alanis se potrivea perfect acestui profil. Așa că managementul (inclusiv Madonna) a dat undă verde.

Când s-a semnat contractul, liniștea din jurul albumului s-a spart ca un geam sub presiune.

Până atunci, Jagged Little Pill fusese un organism liber — protejat, aproape sacru. În studio, Alanis și Ballard construiseră ceva intim, fără să dea socoteală nimănui. Dar odată intrat în sistem, geamul acela de protecție a început să se crape. Deodată, fiecare executiv, inginer de sunet sau om de marketing de la Maverick avea o părere.

„Vocea e prea brută.” „Tobele sună înfundat.” „Ar trebui să refacem chitarele, sunt prea aspre.” „Mixajul nu e radio-friendly.”

Sugestia generală era clară: albumul trebuie refăcut. Piesele trebuiau „curățate”, rafinate, făcute mai ușor de digerat. Alanis asculta și simțea cum aerul din cameră devine tot mai greu. Le-a spus direct:

Piesele astea mă reprezintă pe mine. Așa cum sunt. Dacă le schimbați, nu mai sunt ale mele.

Dar presiunea era mare, iar vocile executivilor mai puternice decât liniștea din studio. Așa că, extenuată, a cedat. Au reînregistrat. Au remixat. Au adăugat straturi, efecte, polish. Totul suna „corect”. Dar nu mai suna adevărat. Când, la final, s-au adunat toți în studio să asculte noua versiune, tăcerea care a urmat a spus totul. Magia dispăruse. Acel ceva special din soundul Alanis Morissette se pierduse undeva pe drum, prin mixere, efecte și instrumente.

Așa că Maverick a făcut ceva ce puține case de discuri ar fi făcut: a dat înapoi. Albumul urma să fie lansat așa cum îl înregistraseră Alanis și Ballard — brut, imperfect, viu. Din prima sau a doua încercare. Adevărul nu avea nevoie de mixaj.

1 iunie 1995. Alanis Morissette împlinește 21 de ani.

Câteva săptămâni mai târziu, lumea primește Jagged Little Pill. Un cadou de ziua ei — dar și un test. La Maverick, după povestea cu mixajul, așteptările nu erau foarte mari. Oseary era entuziast, dar nu toți îi împărtășeau elanul.

„Să vindem sâteva zeci de mii de albume, poate o sută de mii, și mai vedem ce urmează.”

Pentru Alanis, așteptările erau și mai jos. Albumul era prea personal ca să-l poată înțelege oricine. Era jurnalul ei, pus pe muzică. Încerca să nu-și facă iluzii. Nu știa cine va asculta albumul ăsta, cine va înțelege durerea, furia, ironia din versuri. Nici măcar nu știa dacă va ajunge să fie difuzat în Canada, unde pentru mulți era încă fata de 15 ani care cânta imnul la meciuri de hochei. Cât de dispuși erau oamenii să accepte că acea fetiță crescuse și avea ceva de spus lumii?

Primul single, You Oughta Know, a început să circule timid printre DJ-ii din America de Nord. Reacțiile au fost amestecate. Unii au zis direct: „Nu.” Alții, mai politicoși: „Mulțumim, dar avem deja destule cântărețe care-și varsă sufletul în microfon.”

După Sinead O’Connor și Tori Amos, radiourile nu mai voiau o altă femeie care să cânte despre durere. Industria avea o regulă nescrisă: o voce feminină sinceră e suficientă. Două devin o modă. Trei – un risc.

Dar în Los Angeles, la postul KROQ, directoarea muzicală Lisa Warden a primit CD-ul de la Maverick. Nu i se spusese mare lucru despre Alanis, doar că era canadiancă și că albumul suna altfel. A ascultat piesa și i-a plăcut. I-a plăcut atât de mult încât s-a dus cu CD-ul în biroul șefului și l-au ascultat împreună. Apoi au făcut ceea ce la KROQ nu s-a întâmplat de multe ori: s-au dus cu CD-ul în emisie și i-au dat play chiar atunci. Nu știau ce-i așteaptă.

Patru minute și opt secunde mai târziu, telefonul a început să sune. Apoi au sunat și celelalte. Apoi toate. Era cel mai mare val de reacții pe care KROQ îl primise vreodată. Într-o lume care părea să nu mai aibă loc pentru o altă voce feminină puternică, Alanis Morissette tocmai își făcuse loc cu forța.

Succesul a venit repede.

Jagged Little Pill a primit mai întâi discul de aur, apoi platină, și în scurt timp, diamant — peste zece milioane de exemplare vândute. Alanis Morissette devenea cea mai tânără artistă din istorie care obținea o astfel de certificare. În Canada, țara unde crescuse și fusese tratată ca o adolescentă talentată, dar ușor de trecut cu vederea, albumul a devenit dublu diamant. Era un record.

Lumea părea să aibă nevoie de vocea ei — de furia, vulnerabilitatea și sinceritatea unei tinere care spunea lucruri pe care altele doar le simțeau. Era o epocă în care femeile începeau să conteste așteptările impuse de o cultură încă patriarhală. Valul era acolo, și Alanis s-a urcat pe el exact la momentul potrivit — dar fără să-și fi propus vreodată asta.

Jagged Little Pill a stat 12 săptămâni pe locul 1 și a primit nouă nominalizări la Grammy. A câștigat patru, printre care și Albumul Anului. Alanis devenea astfel cel mai tânăr artist din istorie care primea acest premiu — un record care avea să reziste 14 ani. În noiembrie 1995, Alanis apărea pe coperta revistei Rolling Stone.

Iar lumea care o respinsese cu câteva luni înainte începea acum să o studieze ca pe un fenomen. Albumul acelei „fete prea intense” — concediată de MCA și refuzată de Interscope, Atlantic și Warner Brothers — avea să se vândă în peste 33 de milioane de exemplare. Unul dintre cele mai mari succese din istoria muzicii.

Succesul lui Jagged Little Pill a făcut mai mult decât să lanseze o carieră.

A schimbat conversația. Într-o industrie dominată de bărbați, unde femeile erau adesea încurajate să cânte despre dragoste, nu despre furie, Alanis a spart tiparul. Vocea ei – uneori tremurată, alteori aproape strigată – spunea lucruri pe care publicul nu era obișnuit să le audă de la o femeie. Despre dorință, umilință, trădare, confuzie, vulnerabilitate, rușine și vindecare.

Era sinceră până la disconfort. Și exact acolo, în acel disconfort, oamenii s-au regăsit. În 1995, MTV, revistele de muzică și radiourile americane au început să vorbească despre un nou fenomen: „the angry young women in rock.” Dintr-odată, femeile nu mai trebuiau să cânte „frumos”. Puteau să fie furioase, haotice, ironice.

După Alanis, au urmat altele – Fiona Apple, Meredith Brooks, Pink sau Avril Lavigne – și toate erau privite altfel. Ușa fusese deschisă. De-a lungul anilor, Jagged Little Pill a a dovedit că este mai mult decât un album.

E un manifest involuntar al vulnerabilității feminine – spus cu o forță pe care doar cineva care a fost ignorat o poate avea. Ani mai târziu, Alanis avea să spună că n-a intenționat niciodată să scrie un album feminist. A vrut doar să spună adevărul despre ce trăia.

Dar uneori, adevărul spus la momentul potrivit devine o revoluție.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com