Rock Story ep. 54 - Billy Idol (partea II)

Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts

Sunt Geo Iordache, iar aceasta este partea a doua dintr-un episod dublu despre Bily Idol. Dacă nu ai ascultat prima parte, îți recomand să începi de acolo. Povestea are mai mult sens așa.

Recepționerul de la Hotel Oriental din Bangkok ridică ochii,

iar sprâncenele i se ridică și ele la vederea grupului de femei îmbrăcate provocator, care defilează prin holul hotelului, în drum spre lift. Nu le întreabă unde se duc.

Știe că merg la apartamentul prezidențial de la ultimul etaj, unde de vreo săptămână e cazată o vedetă rock. Un tip cu părul blond, zburlit. Îl știe. Îl vede pe MTV de ani de zile, îi aude și piesele la radio. De când a venit la ei la hotel, tipul e praf. O ține într-o petrecere continuă și iese din hotel doar ca să meargă la cluburi și să se întoarcă din nou cu un grup de – cum să le spunem - păsări de noapte. Nah! Prostituate. Asta sunt.

Billy și prietenul său, Harry Johnson, au venit în Thailanda să petreacă, să dea drumul un pic la presiune. Billy e stresat de înregistrările pentru Charmed Life, al patrulea său album, și de despărțirea de Perri Lister, cu care are un copil. Când Harry i-a propus să meargă împreună la Bangkok, Billy a acceptat, cu o singură condiție – fără droguri. Doar băutură și fete.

Planul era simplu: petreceri, sex și un pic de uitare.

Fără droguri, fără nebunii. Doar distracție controlată. În primele zile chiar așa a fost – au locuit în apartamentul prezidențial al faimosului Hotel Oriental, cu vedere panoramică peste râul Chao Phraya, leneș și tulbure, care șerpuia prin orașul torid.

Vizitele zilnice la bordeluri deveniseră o rutină. Fetele stăteau în spatele unor geamuri uriașe, îmbrăcate sumar în saronguri albastre, fiecare cu un număr. La un moment dat, toate începuseră să arate la fel. Billy îi spunea lui Harry: „Alege tu pentru mine, frate. Pe oricare.”

La finalul fiecărei nopți, se întorceau la hotel cu o nouă „colecție”. Harry făcea Polaroide cu fiecare fată, și până la sfârșitul vacanței avea peste o mie de poze. Cei doi trăiau într-un fel de delir exotic, ca doi tipi ieșiți dintr-un film de David Lynch. Totul era real, și totul era scăpat de sub control.

După vreo săptămână, jet lag-ul și alcoolul începuseră să-și ceară tributul. Nopțile erau prea lungi, diminețile prea confuze. Așa că au făcut ceea ce niciun dependent n-ar trebui să facă: au zis „hai să luăm doar un pic de cocaină, cât să ne echilibrăm.” Taximetristul căruia i-au cerut marfa a zâmbit larg și a plecat glonț. S-a întors cu un tub lung de vreo 20 cm, plin cu praf alb.

Doar că nu era cocaină. Era heroină. China White. Cea mai pură, cea mai periculoasă. Billy a știut dintr-o privire. Și n-a putut rezista. Nu mai pusese mâna pe heroină de la înregistrările pentru „Whiplash Smile”, în ’86. Dar acum era acolo, cu el, în Bangkok, sub forma unui vis care, de fapt, era coșmarul perfect.

Au început să fumeze. Nu aveau folie de aluminiu – în Thailanda nu se găsea – așa că au folosit staniolul de la ciocolata din minibar. Drogul era atât de tare, că doar o fărâmă îi transforma în fantome. Umblau prin apartament ca doi somnambuli, cu fețele livide, evitând lumina, trăind în întuneric, înveliți în cearceafuri ca niște spirite pierdute.

La un moment dat, managerul hotelului i-a rugat să se mute – urma să vină președintele Cambodgiei și ar fi vrut să aibă tot etajul.

”Cine? Președintele cui? Fuck him!”

Au refuzat, evident. Nici nu puteau concepe să-și întrerupă haosul. Gărzile regale care au venit să păzescă holurile se uitau la ei cu precauție și dezgust, dar lor nu le păsa. Erau prea sus. Prea departe de realitate.

Când heroina s-a terminat,

au intrat în sevraj. Billy știa ce urmează: chin, transpirații, coșmaruri. Au mers la farmacie și au cumpărat orice sedativ găseau – codeină, tranchilizante, pastile de somn. Dar nimic nu ținea loc de heroină. Au fugit din Bangkok spre Pattaya, la malul mării, cu o prostituată vietnameză cu care se combinase Harry. Tipa nu vorbea deloc engleză – știa să spună doar ”boom, boom” și ”out go the light”.

Într-o zi, au închiriat niște jet ski-uri. Billy s-a izbit de Harry și a scufundat vehiculul. A plătit 25.000 de dolari familiei locale de la care îl închiriase. Le stricase singura sursă de venit. Într-o altă noapte, între sevraj și halucinații, a ridicat o masă de lemn și a azvârlit-o prin ușile de sticlă ale camerei. A costat 20.000 de dolari să-i convingă pe managerii hotelului să nu cheme poliția.

Trei hoteluri a distrus în total. A lăsat în urmă camere vandalizate și angajați speriați. Până și Harry începuse să creadă că or să ajungă arestați sau mai rău. Nu era clar când Billy era lucid și când pierdea controlul. Era un dans constant între cele două stări.

În cele din urmă, telefoanele au început să sune fără încetare. Manageri, prieteni, oameni din echipă – toți îl implorau să se întoarcă acasă. Dar Billy știa că nu poate urca într-un avion cât timp corpul lui era încă dependent. Sevrajul era o fiară care-l sfâșia din interior. Avea halucinații, vomita, tremura și țipa la oglinzi. Uneori părea lucid, calm, gata să se urce în taxi și să o ia de la capăt. Alteori urla la cameriste și rupea perdelele. Nu mai știa nici el unde se termină realitatea și unde începe nebunia.

Hotelul era pe cale să-i dea afară.

Harry, prietenul și partenerul de dezastru, nu mai știa ce să facă. Banii nu mai erau suficienți ca să țină frica la distanță. Se vorbea de poliție, de scandal internațional, poate chiar de închisoare. Așa că Harry a făcut singurul lucru posibil: a cerut ajutorul autorităților.

Într-o dimineață înnăbușitoare, cu soarele agățat greu peste golful Pattaya, Billy s-a trezit dintr-un somn stins, întrerupt de zgomote. Pași. Glasuri înfundate. Cineva bătea cu pumnul în ușă. Harry, palid și transpirat, a deschis. În fața camerei stăteau patru soldați din forțele speciale thailandeze, în uniforme kaki, înarmați cu puști automate și cu priviri de piatră. În spatele lor, o asistentă pregătită cu o seringă și un tip de la ministerul de externe thailandez care spunea ceva într-o engleză cu accent greu.

Billy, în pielea goală, învelit într-un prosop ud, încerca să se ridice din pat. Dar picioarele nu-l mai ascultau. Tot ce putea face era să râdă înfundat și să se prăbușească din nou pe saltea, cu fața în jos.

Asistenta i-a făcut o injecție în braț, iar Billy a simțit cum greutatea lumii îi invadează corpul. Ochii i s-au dat peste cap, membrele i s-au înmuiat. Înainte să-și piardă cunoștința, a simțit cum soldații îl ridică de pe pat și îl pun pe o targă.

L-au legat cu chingi de piele, apoi l-au scos din cameră, în văzul tuturor. Clienții hotelului priveau înmărmuriți din ușile camerelor și din holuri. Era imaginea decăderii absolute – o vedetă rock, murdară, semi conștientă, cu urme de vomă pe piept, înconjurată de militari înarmați.

Harry mergea în urma tărgii, cu umerii căzuți, ca un bărbat care și-a pierdut camaradul în luptă. În fața hotelului, o dubă albă aștepta cu motorul pornit. Au urcat targa, au închis ușile, și în timp ce Billy își pierdea cunoștința, unul dintre soldați l-a acoperit cu un cearșaf, aproape ca un gest de milă.

Și-a revenit printre valuri de durere și somn indus, în clipa care a fost coborât din dubă pe pista aeroportului. Aerul era irespirabil. L-au urcat direct în avion, pe ușa din spate, în timp ce pasagerii obișnuiți își ocupau locurile prin terminalul principal. Cei patru soldați din forțele speciale l-au însoțit până la ultimul moment, ca pe un prizonier politic sau un criminal internațional. Și apoi, beznă.

Nu mai era nici William Broad, nici starul punk cu privire de gheață. Era un bărbat înfrânt, prins între glorie și autodistrugere, care nu se întorcea în Los Angeles pentru a relua viața de noapte sau petrecerile decadente. Se întorcea ca să dea piept cu demonii pe care îi lăsase în urmă: un album neterminat, o viață personală făcută praf și o femeie rănită, cu care avea un copil și față de care avea prea multe de reparat.

În dimineața zilei de 6 februarie 1990,

străzile Los Angelesului sunt aproape goale. Billy Idol este pe Harley-ul său și intră în viteză într-o intersecție în care semaforul e roșu. Fusese ultima zi de înregistrări pentru albumul Charmed Life. Urmase o petrecere. Billy vine de petrecere, probabil obosit, și prea plin de gânduri ca să mai bage în seamă regulile de circulație. Ori poate că nici nu văzuse semaforul? Poate că vedea doar asfaltul, și lumina roșiatică a răsăritului care făcea să lucească metalul motocicletei.

N-a apucat să clipească. O mașină care venea din lateral l-a lovit în plin, aruncându-l pe asfalt. Apoi, liniște. Dintr-o dată, tot zgomotul vieții lui – chitare, aplauze, femei, blitzuri-uri, MTV-ul care nu se mai sătura de el – totul s-a oprit. A rămas doar durerea, pătrunsă în oasele lui ca bucățile de metal și plastic înfipte în carne. Piciorul drept era rupt în trei locuri, cu oasele ieșind pe afară. Atârna ca o bucată de carne.

Accidentul n-a fost doar o clipă nefericită. A fost o despărțire. De corpul lui, așa cum îl știa. De imaginea pe care o construise cu atâta răbdare. Idolul invincibil, cu privirea sfidătoare și maxilarul încleștat, devenea dintr-odată doar un corp însângerat care nu știa dacă-și va păstra piciorul. Sau viața.

A urmat spitalul. Apoi operațiile.

Și durerea – din aceea care nu dispare, ci care e acolo ca să te învațe ce înseamnă răbdarea și oroarea. „A fost o perioadă îngrozitoare, dureroasă”, avea să spună mai târziu. „Habar n-aveam dacă pot să-mi salvez piciorul… sau dacă va trebui amputat.”

A petrecut o lună în spital, cu șapte operații și o grămadă de nopți în care nu-și mai recunoștea viața. „Puteam să mor. N-a fost o simplă căzătură. A fost un moment în care totul s-a fracturat, nu doar oasele.”

Cu toate astea, momentul n-a fost vreo lecție. N-a ieșit transfigurat din accident. A încercat, de fapt, să uite.

„Încercam să dau uitării totul, sincer,” spunea el. „Dar am avut destul timp ca toată chestia asta să se marineze în mine… și apoi să o scot la lumină prin muzică. Așa am reușit s-o închid într-un fel. S-o trimit la culcare.”

Dar somnul nu vine ușor când ai căzut fără cască pe șosea. La vremea aceea, legile din California nu cereau ca obligatorie purtarea căștii.

„Am fost norocos. N-am probleme prea mari, nu sunt chiar distrus. Dar când te lovești de asfalt… rămâne ceva. Urme. Fizice. Și psihice. Le am pe ambele.”

Cu un picior salvat de doctori ca prin minune și o tijă de oțel în os, Billy a învățat din nou să meargă. Dar mersul lui nu mai era la fel. În spatele durerii trupești se ridica, lent, o altă rană – una pe care nu o vedeai în radiografii.

Accidentul l-a obligat să se uite cu o luciditate tăioasă la ce devenise. Și să înțeleagă de ce fugea: de asumarea dependenței. În acea dimineață de 6 februarie 1990, Billy era sub influența alcoolului și a unor pastile. Însă era dependent și de heroină și așa cum spunea chiar el, ”de multe alte chestii”.

Fuga îi fusese oprită de asfalt. Idolul era obligat să-și trăiască numele fără mască.

Billy a stat cu lunile în ghips și perfuzii,

în timp ce lumea din jurul lui mergea mai departe. Fanii voiau party, muzică, rebelul etern. Dar el nu mai era sigur că poate merge vreodată normal, darmite să mai sară pe o scenă.

Înainte de accident, Billy Idol fusese ales de James Cameron pentru un rol principal în filmul Terminator 2: Judgment Day. Ar fi trebuit să-l interpreteze pe maleficul T-1000, adversarul lui Arnold Schwarzenegger. Dar el nu-și mai putea folosi picioarele în perioada filmărilor din 1990, așa că rolul i-a fost dat în cele din urmă lui Robert Patrick. Ceea ce promitea să fie o apariție memorabilă într-un film legendar s-a risipit pe asfaltul californian.

La scurt timp după aceea, și rolul pe care îl avea programat în The Doors, filmul regizat de Oliver Stone, a fost drastic redus. Câteva cadre în care e filmat de la brâu în sus. Hollywood-ul mergea mai departe, dar Billy Idol învăța că uneori, când viața îți taie calea, nu pierzi doar sânge și bucăți de oase — pierzi și viitorul pe care credeai că-l ții în mână.

Accidentul a fost un punct de cotitură, dar și o tăietură adâncă în carnea propriei legende. Dincolo de cascadorii și videoclipuri, era un om care îmbătrânea brusc, pe un pat de spital. Billy avea să spună mai târziu că a învățat ceva.

Dar adevărul e că nu toți rebelii învață. Unii doar supraviețuiesc, cu șuruburi în oase și amintiri pe care nu le pot povesti decât în tăcere. Recuperarea lui Billy a fost lungă, iar industria muzicală nu are răbdare – e ca un tren care nu așteaptă pe nimeni.

Fără să aibă habar despre ce urmează odată cu începutul anilor 90,

Billy Idol și rock n rollul intrau într-o intersecție în care nu mai aveau prioritate, și în care o locomotivă venită parcă de nicăieri avea să-i izbească fără milă. Rockul alternativ, grunge-ul, prinsese viteză în cluburile din Seattle, iar acum circula scăpat de sub control prin toată America și prin lume.

Puștimea își găsise alți idoli, care cântau despre problemele lor, despre despărțiri, droguri și depresie. Idoli îmbrăcați în blugi și pulovere lălâi. Duse erau vremurile în care se purtau geci de piele cu ținte și părul era dat cu fixativ.

Noile fețe de pe MTV erau ale tipilor din Nirvana, Pearl Jam, Alice in Chains și Soundgarden. Tonul muzicii era mai sumbru, autentic, anti-glam, iar publicul se îndepărtase de imaginea de „bad boy stilizat” promovată de artiștii anilor ’80. În ochii noii generații, Billy Idol părea o figură a unei ere care apunea.

Prins în hățișul dependențelor și a propriilor probleme, Billy n-a reușit să se reinventeze. N-a mai avut hituri relevante. Albumele sale din anii ’90, cum ar fi Cyberpunk (1993), au fost primite slab atât de critici, cât și de fani. Cyberpunk se dorea a fi un fusion între punk și dance. A fost o încercare de a experimenta cu noile tehnologii și de a se alinia cu spiritul digital al deceniului, dar a părut forțat și lipsit de coerență. Publicul nu s-a conectat cu noua direcție.

Căderea lui Billy Idol din anii 90 a mai avut un factor important: relația din ce în ce mai proastă cu chitaristul și partenerul său muzical, Steve Stevens. Billy, consumat de abuzuri și presiuni, recunoaște: „probabil luam prea multe droguri… ego-ul meu se umfla, și aveam certuri stupide” .

Într-o perioadă când album după album nu mai avea aceeași energie, legătura lor a început să slăbească - nu se mai sprijineau reciproc, ci se ignorau. Stevens a decis să-și urmeze propriul drum, făcând colaborări cu Michael Jackson, Vince Neil și alții. Fără Stevens, muzica lui Idol a căpătat un ton plat și inconsistent. Chiar producătorul Keith Forsey a observat că lipsa unui solo memorabil – acel „hook” care face o piesă să devină virală – a afectat albumele lui Billy Idol.

La jumătatea anilor 90, Billy e încă dependent de droguri și face o supradoză.

În 1994 e internat într-un spital din LA. Nu își dădea seama cât de dependent este și cât de mult îi influențau drogurile muzica. Era de multă vreme într-un tunel întunecos, dar cumva, a reușit să iasă pe partea cealaltă.

Spune că ceea ce l-a adus pe drumul cel bun a fost gândul că e tată. Că are doi copii și nu vrea ca ei să crească lângă un tată dependent de droguri, de sex și băutură. Revenirea sa a fost una lentă, dar profundă — nu o explozie spectaculoasă, ci o reconstrucție tăcută, făcută cu efort, introspecție și asumare.

După ani de excese, dependențe și decizii artistice discutabile, începutul anilor 2000 a marcat pentru el nu doar o revenire pe scenă, ci și o reconectare cu propriul sine. În interviuri din anii 2000, a vorbit deschis despre cum a înlocuit haosul chimic cu o disciplină nouă – meditație, terapie și o viață mai echilibrată, dar fără a renunța complet la rebeliune. Pur și simplu, a învățat s-o controleze.

După o perioadă de relativă tăcere muzicală, în 2005 a lansat Devil’s Playground, primul său album rock complet în peste un deceniu. A fost primit surprinzător de bine. Nu era un experiment futurist, ci o întoarcere la sunetul clasic Billy Idol, cu Steve Stevens din nou la chitară. Publicul vechi l-a recunoscut, iar criticii au salutat revenirea la esența sa.

Billy Idol a înțeles că nu mai este băiatul sălbatic de 25 de ani, dar a reușit să transforme trecutul într-un atu, nu într-o povară. A început să facă turnee care îmbinau hiturile anilor '80 cu piese noi. Fanii lui din acea perioadă, acum maturi, au răspuns cu entuziasm. Idol nu le vindea o iluzie, ci o versiune autentică a sinelui său – cu riduri, cicatrici și luciditate.

În 2014, și-a lansat cartea autobiografică Dancing With Myself - a fost încă un pas spre asumare și reconciliere cu trecutul. A fost sincer, nu s-a scuzat, dar nici nu s-a glorificat. A povestit despre copilărie, celebritate, abuzuri, accidente, despărțiri și renașteri. A fost o dovadă că Billy Idol nu mai e doar un simbol rebel, ci un om care a învățat din greșeli.

Începând cu anii 2010, Billy Idol a devenit o prezență constantă pe scenele internaționale, festivaluri, colaborări (cu Miley Cyrus, pentru exemplu), și chiar apariții în Las Vegas, într-un format adaptat noii generații. Nu mai era neapărat în topuri, dar era respectat, ascultat și… trăia. Nu doar fizic, ci artistic.

A cântat și în România, la București și la Cluj. Eu l-am văzut în 2014, la Arenele Romane. La vremea aceea avea 61 de ani, dar era bombă. Ne-a contaminat pe toți cu energia lui și am plecat de acolo răgușiți de atâta cântat, dar fericiți.

În 2025, pentru prima oară, numele lui Billy Idol a apărut pe lista nominalizaților la Rock & Roll Hall of Fame.

A fost un moment așteptat de fanii săi de-o viață, un semn că răzvrătitul cu buza arcuită a lăsat o urmă adâncă în istoria muzicii. Dar ceremonia finală a trecut fără să i se rostească numele. Idol nu a urcat pe scenă și nu a ținut discursul de mulțumire pe care, poate, îl repetase în gând de atâtea ori.

Și totuși, chiar și fără trofeul final, nominalizarea a fost văzută ca o recunoaștere a moștenirii sale — o confirmare că muzica lui, imaginea lui, atitudinea lui au modelat o parte esențială din ADN-ul muzicii rock. A fost dovada că Billy Idol nu este doar un produs comercial efemer al anilor ’80, ci o parte vie din rădăcina rockului.

Și chiar dacă pentru Billy, ușile Rock & Roll Hall of Fame nu s-au deschis încă, la sediul muzeului lor din Cleveland, Ohio, într-o sală luminată difuz, motocicleta sa Harley-Davidson stă tăcută, ca un totem al unei ere în care muzica și atitudinea mergeau mână în mână.

Billy Idol poate că n-a primit coroana, dar tronul lui, clădit din riffuri și refrene electrice, nu i-l mai ia nimeni.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

spotify.com