Rock Story ep 51 - Heavy metalul sub acuzare: procesul Judas Priest

Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts

Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului:

După amiaza începuse ca oricare alta pentru doi tipi din Sparks, o suburbie a orașului Reno, din Nevada.

Cei doi prieteni aveau 18, respectiv 21 de ani și ca de obicei, beau bere, fumau iarbă și ascultau heavy metal. Pe riffurile dure ale muzicii, cei doi s-au lăsat duși de val și au început să sară prin cameră, lovind pereții, răsturnând mobila și alte obiecte. Prinși de euforia momentului, au hotărât că viețile lor nu au sens și au făcut un pact să le încheie împreună.

Erau la unul din ei acasă, așa că au hotărât să iasă afară. Însă înainte să plece, au luat cu ei o carabină. S-au oprit undeva în apropiere, într-un loc de joacă, unde s-au așezat pe un carusel. Unul din cei doi a luat pușca și s-a împușcat în cap. Celălalt a făcut același lucru, dar în mod neașteptat, a supraviețuit.

Pentru el au urmat 3 ani de chin, cu depresii, psihologi și operații de reconstrucție facială, însă într-un final, a murit datorită unei supradoze. Familiile celor doi au încercat să înțeleagă care a fost motivul tragediei - ce i-a împins spre acea decizie nefericită. Căutând răspunsuri, au pornit un proces împotriva unui vinovat pe care inițial, nu-l bănuia nimeni: heavy metalul.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story – un podcast cu povești necunoscute despre artiști și trupe rock ultracunoscute.

Încă de la apariția sa, în anii 50, rock n rollul fusese acuzat că este corupător și că îndeamnă tinerii la răzvrătire.

Însă odată cu apariția heavy metalului, acuzațiile deveniseră mai țintite și mai puternice. La începutul anilor 80, fundamentaliștii creștini din Statele Unite ajunseseră la convingerea că Satana își face lucrarea prin rock n roll și în mod specific prin heavy metal. Era un vinovat ușor de arătat cu degetul, pentru că la vremea respectivă, multe trupe foloseau imagini și simboluri sataniste sau pur și simplu se machiau și se îmbrăcau ciudat.

Cea mai mare parte din muzicienii respectivi n-aveau nicio legătură cu credința, dar se prinseseră că pe măsură ce dreapta creștină din State face mai mult scandal pe subiect, popularitatea lor crește și pot vinde mai multe albume. Așa că pe scenă apăruseră și mai multe mantii negre, simboluri și machiaje întunecate.

Curentul creștin împotriva heavy metalului a primit și un nume – presa l-a numit Satanic Panic.

Organizațile pro-creștine americane susțineau că heavy metalul promovează satanismul și îndeamnă adolescenții să se lase de școală și să se apuce de droguri și băutură. Ceea ce e însă cel mai rău, susțineau ei, e că acest gen muzical împinge tinerii către sinucidere.

America se confrunta în anii 80 cu o creștere a acestui fenomen, iar îngrijorarea organizațiilor creștine pe subiect era normală și justificată. Însă explicația lor, cu heavy metalul care corupe, era prea facilă și superficială. Sinuciderea în rândul adolescenților avea cauze mult mai complexe, fiind rezultatul convergenței mai multor factori. Era însă mult mai ușor să arăți cu degetul spre heavy metal și să spui: ”voi sunteți vinovați, cu muzica și mesajele voastre sataniste!”

Judas Priest, o trupă îmbrăcată în piele neagră, cu ținte metalice și piese pline de riffuri energice, jucase un rol important în succesul heavy metalulului în deceniul 8. Albumul lor din 1980, British Steel, marcase începutul unui val al heavy metalului britanic și stabilise un standard pe care aveau să-l urmeze multe trupe, cum ar fi Iron Maiden sau Saxon.

Deși British Steel era al șaselea album al trupei, piața muzicală americană descoperea abia atunci Judas Priest. Piese ca Breaking The Law și Living After Midnight deveneau deodată hituri și intrau în heavy rotation pe radiourile din State și Canada.

James Vance și Ray Belknap erau doi dintre fanii americani ai Judas Priest.

Se cunoscuseră în 1980, în școala generală, unde fuseseră colegi. De atunci, erau de nedespărțit. Li se spunea Ray și Jay. Prietenia lor era atât de puternică, încât o numeau frăție. Dacă unul din ei jura să facă ceva, celălalt îl urma fără să comenteze. Ray și Jay erau fani înrăiți ai Judas Priest. Cumpărau toate albumele, știau piesele pe de rost și mergeau la concerte atunci când trupa avea turneu prin zonă.

În ziua de 23 decembrie 1985, când lumea se pregătea de sărbători, cei doi au petrecut 6 ore în camera lui Ray, bând bere, fumând iarbă și ascultând albumele Judas Priest. Amândoi se lăsaseră de liceu în clasa a 10a și de atunci treceau de la un job la altul, muncind oriunde era cineva dispus să-i plătească. Majoritatea timpului liber și-l petreceau cu băutură, droguri și heavy metal.

Ray și Jay iubeau Judas Priest mai mult decât orice altă trupă, iar la un moment dat, Jay a spus că „aș fi făcut orice mi-ar fi cerut băieții ăia să fac”. În acea zi de decembrie, ascultaseră Stained Class, un album Judas Priest din 1978, un cadou anticipat de Crăciun de la Ray pentru Jay. Stained Class e considerat unul din cele mai influente albume în istoria heavy metalulul, depășit ca importanță doar de albumul de debut Black Sabbath.

Un review din publicația Loudwire spune astfel despre Stained Class:

”Chitările lui Glenn Tipton și KK Downing, vocea ca de sirenă a lui Rob Halford și ritmul nebun din tobele lui Les Binks creează un nou viitor pentru heavy metal”.

La 7 ani după lansarea acelui album, Jay și Ray desfăceau bere după bere și ascultau cu volumul la maxim. Jay spunea că erau cuprinși de un sentiment de forță și putere. Împreună cu Ray, încerca să descifreze înțelesul versurilor. În piesa Beyond The Realms of Death, Rob Halford cântă ”Keep the world with all its sin/ Its not fit for living in”. La un moment dat, Jay spune că piesa îi taie orice chef de viață, iar Ray e de acord cu el. Amândoi jură pe frăția lor să vadă ”ce e dincolo”, adică să vadă ce înseamnă moartea.

După ce fac pactul, se simt cuprinși de o stare euforică și vandalizează camera lui Ray. Fac găuri cu pumnii în rigipsul pereților, dau jos rafturile de cărți și rup coperți și pagini. Distrug tot ce se poate, mai puțin boxele și pickup-ul la care ascultau. Cumprinsă de panică, sora mai mică a lui Ray o sună la serviciu pe maică-sa, care vine repede acasă, însă ușa de la dormitor e blocată. Le cere băieților să deschidă, însă nu face altceva decât să-i determine să fugă din casă.

Iau cu ei carabina lui Ray și câteva cartușe și sar pe geam în curte. Escaladează apoi câteva garduri, până la un loc de joacă din apropiere, unde se așează pe un carusel metalic.

E finalul lui decembrie, temperatura e sub zero, iar ei sunt îmbrăcați doar în blugi și niște bluze subțiri.

Însă nu simt frigul, adrenalina pompează în ei, iar berea și iarba le-au amorțit simțurile. Încep să scandeze împreună ”do it, do it, do it”. Ray ia pușca, pune țeava sub bărbie și trage. Împușcătura se aude ca un tunet în liniștea serii. La o casă din apropiere se aprind niște lumini. Ray e prăbușit pe jos, iar caruselul se umple încet de sânge.

Tremurând, Jay ia arma, băgă un cartuș pe țeavă și încearcă să respecte pactul făcut cu cel mai bun prieten al lui. Însă euforia îi trecuse, și parcă nu mai era atât de hotărât. Se așează pe bara de metal a caruselului, cu pușca între genunchi, și se gândește. La viața de până atunci, dar și la mama lui și la cei care însemnau ceva pentru el. Simte frigul și e conștient de țeava rece a armei, lipicioasă de la sângele scurs pe ea.

Trec câteva minute, iar Jay e gata să renunțe. E încă sub șoc după ce l-a văzut pe Ray zburându-și creierii în fața lui. Însă aude sirenele poliției, care sunt din ce în ce mai aproape. Îi e teamă că va fi acuzat de moartea lui Ray. Și simte responsabilitatea față de pactul făcut împreună. Ia arma, și-o pune sub bărbie și apasă pe trăgaci.

Nu simte suflul împușcăturii și nici durerea. Simte doar că i s-a luat de pe suflet o greutate imensă, și cade. Întâi în genunchi, apoi cu fața în jos, pe pământ. Îl cuprinde o amorțeală adâncă, iar peste ochi i se lasă un văl negru.

După prima împușcătură, un vecin sunase deja la 911. Poliția îi găsește pe cei doi căzuți pe jos. Ray e mort, însă Jay supraviețuise și încă respiră. Alicele îi zburaseră mandibula, limba și toată partea de jos a feței, însă nu i-au atins ochii și creierul. Avea să mai trăiască încă 3 ani.

La un an după tragedie, în 1986, familiile lui Ray și Jay au deschis un proces împotriva trupei Judas Priest

și a casei lor de discuri, CBS Records, cerând daune de 6,2 milioane de de dolari. Asta înseamnă cam 18,5 milioane de dolari la valoarea de azi. Familiile pretindeau că ritmul hipnotic al pieselor, combinat cu versurile au creat un mesaj subliminal care i-a împins pe cei doi tineri spre sinucidere. În termenii legali americani, acuzarea susținea că trupa și casa de discuri au avut un comportament nesăbuit, fabricând și punând pe piață un produs defect.

Inițial, procesul n-a avut ecou în afara orașului Reno, fiindcă nu era prima oară când muzica rock era învinuită că duce la violență. Procese asemănătoare din trecut se încheiaseră întotdeauna cu concluzia că muzica și versurile intrau sub incidența Primului Amendament din Constituția americană, care protejează libertatea de exprimare.

De exemplu, în decembrie 1985, chiar înainte ca Jay și Ray să facă pactul sinucigaș, părinții unui adolescent din California au deschis un proces împotriva lui Ozzy Osbourne și CBS Records. John McCollum, în vârstă de 19 ani, se împușcase în octombrie 1984, după ce ascultase piesa Suicide Solution.

Acuzarea susținea că mesajele din acea piesă îl duseseră pe adolescent într-o stare depresivă și apoi îl împinseseră mai departe, la sinucidere. Iar avocații acuzării susținuseră că piese ca Suicide Solution nu ar trebui să fie proteja de primul amendament pentru că duc la crime. Sharon în același timp soția și managerul lui Ozzy, a calificat procesul ca fiind ridicol și a spus

”Mă bucur că băiatul acela nu a citit Shakespeare în școală, pentru că s-ar fi împușcat cu niște ani mai devreme. În piesele lui Shakespeare, toți se omoară între ei.”

De fapt, spune Ozzy, piesa Suicide Solution nu glorifică sinuciderea, ci este o avertizare asupra a ceea ce înseamnă să bei prea mult. Piesa fusese scrisă în urma morții lui Bon Scott de la AC/DC, cu care Ozzy fusese prieten, și care murise în urma unui episod alcoolic.

Procesul împotriva lui Ozzy și a CBS Records a fost anulat până să ajungă la tribunal. Judecătorul a spus că avocații și părinții lui John McCollum nu au putut explica de ce piesa lui Ozzy trebuie exceptată de la primul amendament. Așa că toată lumea se aștepta ca procesul împotriva Judas Priest să urmeze aceeași traiectorie. Și era cât pe ce să se întâmple așa. Judecătorul din Nevada care se ocupa de caz se pregătea să anuleze procesul, pe motiv că trupa și casa de discuri erau protejate de libertatea de exprimare.

Dar în ultima clipă, avocații familiilor Vance și Belknap au schimbat strategia.

Au introdus un nou cap de acuzare, spunând că piesele de pe Stained Class conțin mesaje subliminale. Mesaje care pot fi percepute doar de subconștient. Și pentru că problema mesajelor subliminale și eventuala lor protecție de către Primul Amendament nu mai fusese discutată în tribunal, judecătorul a admis procesul.

Familiile Vance și Belknap au angajat niște specialiști care au periat întreg albumul Stained Class, în căutare de indicii și mesaje ascunse. De exemplu, în piesa Better By You, Better Than Me, experții auspus că au găsit expresia Do it repetându-se pe parcursul cântecului, însă la un volum atât de jos, încât nu poate fi receptată decât de subconștient. Aceeași expresie care fusese scandată de Ray și Jay înainte să apese pe trăgaci.

Avocații celor două familii au susținut că experții au descoperit și alte mesaje atunci când înregistrările de pe album erau redate invers, de la coadă la cap. Mai mult, au spus că în grafica de pe coperta albumului este ascuns cuvântul Suicide.

Evident, avocații apărării au negat categoric că ar exista vreun fel de mesaj subliminal integrat în înregistrări sau în copertă. După părerea lor, pactul sinucigaș al celor doi băieți ar fi fost determinat de alți factori, cum ar fi consumul de alcool și droguri sau predispoziția către violență.

Decizia de a continua procesul a fost surprinzătoare și a devenit o știre de interes internațional. În Statele Unite, era prima oară când se punea problema dacă o formă de exprimare artistică poate fi considerată răspunzătoare pentru daune aduse de conținutul său. Iar dacă acuzarea ar fi câștigat, asta ar fi avut un impact puternic asupra întregii industrii de divertisment.

Convingerea că mesajele subliminale pot influența acțiunile unor persoane a apărut pentru prima oară în anii 50. Atunci, un cercetător a susținut că proiectând pe ecranul de cinema pentru o fracțiune de secundă expresii ca ”mănâncă popcorn” sau ”bea Coca Cola” a reușit să crească semnificativ vânzările de snacks. Însă 5 ani mai târziu a recunoscut că rezultatele studiului fuseseră falsificate. Dar până atunci, convingerea că mesajele ascunse pot avea efecte manipulatoare prinsese deja la public.

În muzică, ideea mesajelor subliminale ieșise la iveală în anii 60, sub numele de backmasking.

Ideea e simplă: înregistrezi un mesaj, apoi îl redai invers. Astfel, când piesa rulează normal, mesajul sună ca niște vorbe fără sens, dar dacă îl pui invers, semnificația adevărată iese la suprafață.

Primul cântec cunoscut care a inclus așa ceva a fost Rain a celor de la Beatles, care a fost lansat în 1966, ca fața B a single-ului Paperback writer. Undeva spre finalul piesei poți auzi vocea lui John cântând niște versuri fără sens. Dar dacă pui pe invers acea secțiune, iese altceva.

Beatles folosise vocea lui John inversată pentru că suna interesant, ca și cum venea dintr-o altă lume – un efect care se potrivea bine în contextul acelei piese. În niciun caz nu era un mesaj secret pentru ascultători. Dar odată ce fanii au aflat despre chestia asta, au fost fascinați de idee și au început să caute mesaje ascunse și în alte piese. N-a durat mult până să se răspândească ideea că în piesa Revolution 9 de pe White Album se află mesajul Paul is dead.

Fenomenul mesajelor ascunse nu s-a limitat la Beatles. Iubitorii de muzică au început să caute astfel de secrete peste tot, învârtindu-și în sens invers platanele pickupurilor și încercând să descopere semnificații noi. Unii muzicieni, cum ar fi Jimi Hendrix sau Electric Light Orchestra s-au jucat și ei cu această tehnică, incluzând backmasking în muzica lor. Pink Floyd s-au distrat un pic pe albumul The Wall, inserând în piesa Empty Spaces un mesaj inversat, care spunea Felicitări! Ai descoperit mesajul secret.

Au existat zeci de zvonuri despre alte mesaje ascunse prin piese ale altor artiști. Dar în final, s-au dovedit a nu fi altceva decât erau la început: zvonuri. Trupe ca Led Zeppelin sau Eagles au fost acuzate că au inserat mesaje satanice în piesele lor. Iar în piesa Another One Bites The Dust, unii cred că se află ascunsă o frază care te îndeamnă să fumezi marijuana. Caută pe Youtube backmasking, o să găsești zeci de exemple.

Însă chiar dacă astfel de mesaje ar exista în piesele unor artiști, rămâne întrebarea cea mai importantă: este posibil ca ele să fie descifrate de subconștient și să te facă să te comporți într-un anume fel? Asta era întrebarea la care procesul Judas Priest era de așteptat să răspundă.

În timp ce procesul își urma calea prin sistemul de justiție american,

Jay Vance era supus unei serii de proceduri chirurgicale care încercau să-i refacă fața distrusă de alice. Însă chiar și după un total de 140 de ore de operații, era încă desfigurat, departe de a arăta ca un om normal.

Iar psihologic era la fel de afectat, fiind urmărit în permanență de amintirea acelei zile tragice. În toamna lui 1988 a fost internat într-un sanatoriu din Nevada, pentru un tratament împotriva depresiei. Pe 23 noiembrie, în jurul orei 10 seara, a sunat-o pe mama sa. Jay părea vesel și încântat că o să fie externat a doua zi, ca să meargă acasă pentru sărbătoarea de Thanksgiving.

Însă n-a mai ajuns niciodată acasă. Cinci ore mai târziu a făcut un stop cardiac și a intrat în comă. Cauza a fost o supradoză de metadonă, iar moartea a fost catalogată ca sinucidere. Nu e clar cum a făcut rost Jay de cantitatea respectivă de substanță și până la urmă, nici nu mai contează. A murit șase zile mai târziu. Avea 23 de ani.

La tribunal, ultimul obstacol a fost înlăturat înainte ca procesul să înceapă.

În august 1989, la aproape 4 ani după evenimentul în care au fost implicați Ray și Jay, judecătorul de caz a decis că mesajele subliminale nu sunt protejate de Primul Amendament. Era un teritoriu necunoscut, până atunci neexplorat de sistemul de justiție american. Decizia era fără precedent, și astfel procesul ajungea să fie deosebit de important nu doar pentru fanii heavy metal, ci și pentru întreaga industrie muzicală și de divertisment.

Când procesul a început în iulie 1990, un mic grup de metaliști s-a adunat în fața tribunalului din Washoe County, Nevada. Au dat drumul la muzică din boxele unei camionete și au întins un banner pe care scria:

”Alcoolul, drogurile și o pușcă i-au omorât pe bieții copii. Nu heavy metalul.”

Când au apărut membrii Judas Priest, un mic grup de fani i-a înconjurat, unii ținând în mâini albumul Stained Class, sperând să primească un autograf. Vocalistul Rob Halford, chitariștii KK Downing și Glenn Tipton, alături de basistul Ian Hill au venit îmbrăcați în costume sobre de business, în locul hainelor de piele cu ținte, în care fanii erau obișnuiți să-i vadă.

Au ascultat în liniște capetele de acuzare pe care l-au înșirat avocații famililiilor Vance și Belknap. Aceștia susțineau că membrii Judas Priest, împreună cu reprezentanții CBS Records au inserat în mod deliberat mesaje ascunse în muzica de pe album, pentru a influența adolescenții. În cazul de față, spuneau ei, acele mesaje au acționat ca un declanșator care i-a împins pe cei doi băieți la un act extrem. Motivul ar fi fost profitul obținut din vânzările de albume.

Era o logică absurdă, pentru că cine îți mai cumpără albumele dacă fanii mor? Ce artist sau trupă ar urmări așa ceva în mod intenționat? Avocatul apărării a negat toate acuzațiile, susținând că nu există niciun mesaj secret pe Stained Class. În plus, a spus el, nu există nicio dovadă că mesajele inversate ar putea fi auzite de subconștient și descifrate pentru a fi transmise conștientului.

Procesul a devenit o știre de interes major.

Toate marile rețele de televiziune americane aveau echipe în fața clădirii tribunalului, iar unii reporteri veniseră de peste ocean, în principal din Marea Britanie.

Desigur, în toată povestea era o tragedie, dar mai mult decât atât, era o absurditate. Ideea că muzica poate duce la sinucidere nu putea fi acceptată de opinia publică. Viețile lui James și Ray de dinaintea sinuciderii au devenit un subiect important în cadrul procesului. Mama lui James, Phyllis Vance, a fost chemată să depună mărturile și l-a descris pe fiul ei ca pe un copil plin de viață și bună dispoziție, până când a intrat sub infleunța muzicii Judas Priest.

Însă când a fost luată la întrebări de avocatul trupei, Phyllis a recunoscut că James avea o predispoziție spre violență, atât față de ea, cât și față de alți membri ai familiei. În plus, copilăria îi fusese marcată de probleme de comportament și de o viață de familie agitată.

Piesa centrală a acuzării era ideea că niște mesaje subliminale fuseseră ascunse în versurile pieselor Judas Priest. De aceea, piesele incriminate au trebuit redate în sala de judecată, astfel încât să fie auzite de judecătorul de caz. Better by you, better than me a răsunat probabil pentru prima oară într-o sală de tribunal, iar judecătorul a rezistat stoic la riffurile heavy metal. Avocații acuzării au arătat unde apare expresia Do it, și toată lumea prezentă și-a ciulit urechile, încercând să prindă cuvintele respective.

Piesa a fost ascultată și reascultată, dată înainte și înapoi, uneori la viteză mai mare, alteori la viteză mică sau prelucrată prin diverse softuri de computer, folosind tehnologia limitată a vremii.

Un inginer de sunet care studiase înregistrarea originală pe 24 de canale a piesei a susținut că expresia Do it se aude de 11 ori în diverse locuri. După părerea lui, atunci când cuvintele se aud împreună la finalul unei bătăi de tobă, mesajul devine subliminal. Un alt expert, din partea trupei și a CBS Records a spus că indiferent dacă mesajul se aude sau nu, efectul este zero, pentru că mintea nu e capabilă să înteleagă aceste mesaje subliminale.

Chiar dacă murise, James Vance își spusese părerea despre subiect.

Într-o declarație dată sub jurământ cu câteva luni înainte de deces, el susținuse că exista un mesaj ascuns în piesă, iar versurile și muzica îi stimulaseră simțurile și îi direcționaseră gândurile.

Era însă probabil una din cele mai subiective păreri din acel proces. Să ne amintim că tipul își văzuse murind cel mai apropiat prieten, iar apoi supraviețuise încercării de suicid. Trebuia să-și explice lui - și celorlalți - decizia care a dus la acea tragedie. Iar în situația sa, era cel mai ușor să dea vina pe muzică și pe versuri. De ce am apăsat pe trăgaci? Judas Priest mi-au spus să fac asta.

Pe 21 iulie 1990, după 12 zile de proces, a venit momentul pe care îl așteptau mulți observatori: Rob Halford, vocalistul trupei, a fost chemat să depună mărturie. Îmbrăcat într-un costum de business și cu o voce molcomă, l-ai fi putut lua drept un executiv de la vreo mare companie, în niciun caz unul din cei mai celebri vocaliști heavy metal din lume. Cei din sală au avut însă prilejul să-l asculte cântând atunci când i s-a cerut să interpreteze câteva versuri din piesa Better by you, better than me, cea considerată că i-a împins pe Ray și Jay peste limită.

Halford a cântat, apoi a explicat că ceea ce este luat drept un mesaj ascuns este de fapt sunetul expirației sale, suprapus pe rifful de chitară sau pe bătaia de tobe. Și a mai exemplificat de câteva ori.

Era ceva suprarealist să-l auzi pe Rob Halford cântând într-o sală de judecată.

La fel era și pentru el să facă asta, fiind obișnuit să cânte în fața mulțimilor de fani care strigă și cântă odată cu el. Acum era singur la microfon, în liniștea deplină a sălii de tribunal, în fața unei audiențe tăcute și sobre.

Halford a negat categoric că în piesele albumului Stained Class ar fi fost introdus vreun mesaj de genul Do it, însă în mod suprinzător, a recunoscut că pe albumul Defender of The Faith din 1984 exista o frază inversată, care spunea In the dead of the night, love bites. Fraza inversată se aude simultan cu cea cântată normal, pe piesa Love Bites. Judecătorul l-a întrebat de ce a făcut așa ceva, la care Halford a răspuns că atunci când compui muzică, ești permanent în căutare de noi idei și sunete.

Procesul a durat 19 zile și au fost audiați 40 de martori, mare parte din ei experți în psihologie sau tehnici audio. Toți și-au spus părerile despre posibilitatea ca mesajele audio subliminale să influențeze oamenii.

Însă în final, răspunsul nu mai conta. Judecătorul a concluzionat că nu existau dovezi clare ale vreunui mesaj subliminal pe albumul Stained Class. Părerea lui a fost că ceea ce este perceput ca fiind îndemnul Do it este o combinație de sunete suprapuse întâmplător, fără să fie enunțate vocal. Judas Priest și CBS Records au fost declarați nevinovați de moartea lui James Vance și Raymond Belknap.

Cât despre posibilitatea ca mintea umană să perceapă mesaje subliminale, judecătorul a spus că nu au fost prezentate teste sau dovezi științifice care să susțină sau să infirme categoric acest lucru. Chiar dacă cele două familii au pierdut procesul, Phyllis Vance, mama lui James, s-a declarat mulțumită că heavy metalul a ajuns în atenția mass mediei internaționale, pentru că, așa cum spunea ea, ”adolescenții s-au săturat ca mințile lor să fie manipulate”.

Procesul a avut un efect profund asupra membrilor trupei și în mod special asupra lui Rob Halford. Probabil că până atunci nu se gândiseră prea mult la efectele muzicii lor asupra fanilor și la responsabilitatea pe care o poartă ei pentru muzica și versurile pe care le compun. În urma verdictului, Halford a spus că trupa va rămâne cu niște traume pentru mulți ani.

Într-un interviu din 2015 pentru revista Rolling Stone, a recunoscut că experiența acelui proces a avut un impact emoțional neașteptat de puternic asupra lui. Pe parcursul procesului, spunea el, mi-aș fi dorit să pot merge la mamele celor doi, să le îmbrățișez și să le spun că îmi pare rău.

După părerea lui, ceva bun a ieșit totuși din acel proces, care a arătat lumii că Judas Priest sunt niște băieți care pot lega câteva fraze inteligente. ”Nu suntem idioți – a spus el – și n-o să fim niciodată.”

În 2025, trupa continuă să cânte și să facă turnee, însă fără Glenn Tipton, care suferă de Parkinson și fără KK Downing, care s-a despărțit de Judas în 2011. La 74 de ani, Rob Halford încă se îmbracă în haine de piele neagră cu ținte, încă merge cu motocicleta și încă mai cântă.
Rock n rollul nu moare, dar în mod sigur îmbătrânește.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com