Ep. 50 - Kurt Cobain & Nirvana

Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts

Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului.

Kurt Cobain nu arată ca purtătorul de cuvânt al unei generații. E frumușel, blond, cu ochi albaștri.

Dacă faci excepție de obrazul neras și puloverul larg, ar putea trece ca un model de copertă de revistă. Când începe să cânte, vocea lui pare răgușită, ca un șmirghel care netezește un material aspru. Uneori strigă, alteori șoptește, e când agresiv, când molcom. Uneori vulnerabil, uneori sigur pe el. Și pare că e singurul din lume care nu vede nimic frumos în asta.

La cinci luni după momentul în care își scoate chitara din priză și cântă pentru MTv, Kurt își scoate și viața din priză și încheie socotelile cu ea. Singur, în casa mare și pustie. Nu este găsit decât niște zile mai târziu. Și toată lumea se întreabă: de ce? Ce a vrut să demonstreze cu asta? De ce a trebuit să se termine așa? Asta e viața? Atât de fragilă și de trecătoare? Poate chiar ăsta a fost mesajul, asta a vrut Kurt să transmită.

Au trecut mai bine de 30 de ani de atunci și lumea încă încearcă să înțeleagă. Muzica lui era despre teme extrem de intime și personale, și totuși ajungea la sufletul a foarte mulți oameni. De ce se ura pe sine atât de mult, când atât de multă lume îl iubea? L-a ucis celebritatea sau era altceva, mai adânc, din sufletul său?

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story și povestea lui Kurt Cobain.

Kurt e un copil vesel și plin de energie.

Vine pe lume la începutul lui 1967, într-un orășel muncitoresc din nordul Americii, dezvoltat de pe urma prelucrării lemnului. Kurt e creativ, desenează și cântă la pian. Pereții camerei sale sunt acoperiți cu desene. Taică-su e mecanic auto.

Nu-l înțelege pe Kurt și preocupările sale artistice, i se pare că e prea agitat și uneori își revarsă asupra lui frustrările. Kurt ajunge să ia pastile care să îl liniștească. Când are 9 ani, părinții lui divorțează, iar veselia e înlocuită de rușine. Nu vrea să se mai vadă cu prietenii. Vrea o familie normală, așa cum au ei. Așa cum avea și el.

De aceea, se retrage îl el însuși. Devine rebel. Sau așa cum spun profesorii – un copil problemă. Mama sa, Wendy, nu îl mai suportă și-l trimite să locuiască cu taică-su. Deși îi promisese lui Kurt că n-o să se mai căsătorească, Don are o nouă soție și alți copii.

În curând, și el se satură de Kurt, care petrece o vreme pasat între bunici și niște unchi, până ajunge să locuiască din nou cu maică-sa. Wendy e combinată cu un tip abuziv, care o bate de o zvântă, însă ea nu vrea să se despartă de el. Kurt vede bătăile și abuzurile, însă e doar un copil. Nu are ce să facă, așa că acumulează multă frustrare și furie. Lumea adulților e plină de probleme și durere, așa că încearcă să-și găsească prieteni de vârsta lui care să aibă aceleași interese.

Aberdeen e un orășel clădit pe muncă grea, plin de tăietori de lemne și pescari. Nu e genul de loc unde să vorbești despre artă și muzică. Când Kurt se împrietenește cu un băiat gay la școală, o încasează și el odată cu prietenul lui de la durii școlii. Până și maică-sa îi spune să rupă prietenia cu noul amic. La 13 ani, Kurt începe să fumeze iarbă, fură din magazine și e săltat de poliție când e prins că scrie God Is Gay pe niște camioane.

Când împlinește 14 ani, unul din unchii săi îl întreabă ce vrea de ziua lui – o bicicletă sau o chitară?

Kurt alege chitara și în scurt timp reușește să cânte Stairway To Heaven și Another One Bites The Dust. În fine, să le cânte aproximativ. Deși e stângaci, la școală l-au obligat să învețe să scrie cu dreapta. Însă cu chitara e alcteva. Când pune mâna pe ea, e în lumea lui, unde el face regulile. Așa că o ține așa cum are el chef. Adică invers.

Singurele ore de la școală pe care le frecventează sunt cele legate de artă. La 15 ani, face un film de scurtmetraj, intitulat ”Kurt se sinucide”. Printre scenele din film, e una în care din încheieturile lui Kurt curge sânge fals. Nu e ca și cum n-ar fi anunțat din timp, nu-i așa?

Însă în viața lui apare deodată ceva care îl salvează. Un coleg de clasă din liceu îi dă o casetă cu un mix de piese punk rock. E o exprimare a furiei, o dezlănțuire prin artă pe care Kurt n-a mai întâlnit-o. Simte că e un canal prin care poate scăpa de toată furia pe care a adunat-o în el. Ascultă caseta până o tocește și își dă seama că și-a găsit chemarea. Ceea ce învață la liceu nu-l mai interesează de mult, așa că se lasă cu două săptămâni înainte de absolvire.

Începe să meargă la concerte în Seattle.

Deși orașul e la doar 175 de kilometri distanță, acolo parcă e o altă lume. O lume pe care Kurt vrea să o descopere și unde știe că sunt alții ca el. Pune mâna pe chitară și începe să zdrăngăne și el. Are multe lucruri de spus, iar muzica e modul de exprimare. Își face propria trupă, Fecal Matter (materii fecale). Nu e cel mai bun nume, dar e un început.

Trupa nu rezistă nici măcar un an, însă în timpul ăsta Kurt cunoaște un tip pe nume Krist, și el un iubitor de punk rock. Mama lui Krist are un salon de coafură, iar cei doi fac din când în când un jam session într-o cameră de deasupra salonului. Când Fecal Matter se destramă într-un final, Kurt îl convinge pe Krist să facă o trupă împreună. Propune să se numească Nirvana.

Când e întrebat ce înseamnă, spune ”Eliberare de durere, suferință și lumea exterioară”. După mai multe încercări, Nirvana devine un trio: Kurt Cobain la chitară și voce, Krist Novoselic la bas și Chad Channing la tobe. Însă Kurt e nemulțumit de stilul lui Chad, care după vreme e înlocuit de Dave Grohl.

Este 1990, lumea a intrat în ultimul deceniu al secolului 20, iar trupa Nirvana e completă și își începe drumul către intrarea în istorie. Nirvana devine o obișnuită a scenelor din Seattle și a orașelor învecinate. Prietenii spun despre Kurt că e fericit și că se distrează făcând ce-i place. Se pare că și-a găsit drumul și echilibrul în viață.

Cum sună trupa? Krist Novoselic are o expresie care descrie stilul Nirvana: ”Nu e Aerosmith”. Adică fără fixativ în păr, fără machiaj, fără pantaloni supraelastici. Kurt distruge multe chitare pe scenă, dărâmă de multe ori setul de tobe și strigă cât îl țin plămânii. Muzica lor e ceva între punk și heavy metal. Aspră, fără înflorituri, uneori cu un ritm rapid, alteori molcom. Așa cum i se spune deja în Seattle – grunge.

Cele mai multe trupe grunge spun că nu le interesează celebritatea și succesul comercial.

E vorba doar de muzică. Când grunge-ul începe să devină cunoscut și în afara Seattle, cineva îl întreabă pe Kurt dacă e pregătit pentru eticheta ”the next big thing”. El răspunde că nu-l interesează așa ceva, și că mai bine se lasă de muzică decât să devină vedetă.

Însă Nirvana e prea bună și Kurt arată prea bine pentru ca succesul să treacă pe lângă ei. Din fericire – sau din nefericire pentru Kurt – sunt în locul potrivit, la momentul potrivit. La trei ani după înființare, Nirvana semnează cu Geffen Records, una din marile case de discuri, care are banii, puterea și influența de a lua o trupă necunoscută, dar bună, și a o duce acolo unde îi e locul – pe ecranele televizoarelor și pe marile scene de concerte.

Deși primul album fusese lansat în 1989, lumea descoperă Nirvana abia la al doilea album – Nevermind. Albumul acela cu o copertă pe care după ce ai văzut-o, nu o mai uiți. Cu bebelușul sub apă, cu mâinile întinse după bancnota prinsă în cârlig.

Wendy, mama lui Kurt, îi spune: ”Totul o să se schimbe. Pune-ți centura de siguranță, pentru că nu ești pregătit pentru ce urmează”. Cât de mare a fost impactul? Am să-ți spun doar că Nevermind a dat jos de pe locul 1 albumul Dangerous al lui Michael Jackson. Michael, care era cel mai mare artist al ultimilor 10 ani. Deodată, rockul alternativ nu mai e deloc alternativ. E mainstream.

Pentru unii muzicieni, grunge-ul a fost ca un val uriaș care i-a măturat din topuri, de pe radiouri și din preferințele publicului.

Glam metalul a suferit cel mai mult. Trupe ca Poison, Mötley Crüe sau Skid Row s-au trezit că într-un timp destul de scurt au devenit irelevante. Iar multă lume s-a bucurat să vadă cum dispar încet-încet coafurile date cu fixativ ale rockerilor, sau pantalonii mulați pe picioare.

Muzica grunge mai aducea cu ea o schimbare. Până atunci, toate stilurile muzicale crezuseră în ceva. Mișcarea hippy – în dragoste și pace. Punkul – în schimbare, în lupta împotriva sistemului. Până și glam rockul avea drumul lui călăuzit de sex, droguri și distracție. Grunge-ul și Nirvana în special păreau că se plâng tot timpul de ceva. Un articol din Newsweek la vremea respectivă spunea că ”Grunge-ul a atunci când copiii părinților divorțați pun mâna pe chitări”

Noul stil muzical își luase la revedere de la marile teme sociale și de la politică. Venise vremea introspecției. Nu mai era vorba de schimbarea lumii, ci de obsesia despre sine. Despre alienare și lipsa de sens.

Smells Like Teen Spirit e primul single de pe album.

Devine un hit imens, cu un video cum nu se mai văzuse până atunci. Filmat într-un subsol, în semiîntuneric, cu fum și petice de lumină galbenă ici și colo. Puștani care moșesc, majorete care scutură din pampoane, și Kurt, cu părul lui blond și chitara albastră, strigând lumii un bun găsit: Hello, hello, hello, hello...

Pe față i se citește angoasa, în glas i se simte furia. Însă simți că ceea ce vezi nu e o imagine sau un personaj, ca în cazul altor artiști. Tipul blond care își revarsă frustrarea în microfon e real, iar problemele lui sunt adevărate. Asta e chestia cu Kurt. Mesajul lui ajunge la milioane de oameni care simt că le vorbește despre problemele lui, dar care sunt și ale lor.

Nirvana deschide larg niște uși pe care dau buzna apoi și alte trupe – Soundgarden, Pearl Jam, Alice in Chains... Rockerii coafați și machiați dispar peste noapte, iar locul lor este luat de băieți îmbrăcați în blugi și pulovere largi, la fel ca puștanii din public. Cu toate astea, în cluburile rock din Seattle se spune că grunge-ul e mort. Că a murit în momentul în care Nirvana a intrat în mainstream.

Cât despre Kurt, el urăște să fie etichetat ca fiind ”vocea unei generații abandonate, respinse”. Din punctul lui de vedere, el vorbește despre propriile probleme. Și are destule. Despărțiri, relații toxice, neînțelegeri familiale, celebritate, depresie sau dependență. Întâmplător, problemele lui coincid cu ale altora.

Iar una din problemele lui este heroina. Începe să o ia când are 20 de ani. Spune că îl ajută să potolească niște dureri de stomac. Dar prietenii lui cred că are probleme de stomac din cauza heroinei. Indiferent care e adevărul, Kurt alunecă spre o zonă întunecată. Prietenii și colegii lui de trupă văd cum se autodistruge.

Kurt urăște atenția presei, nu suportă să i se tot spună că e în cea mai de succes trupă din lume, i se pare că celebritatea îi răpește tot ce avea autentic în el și spune reporterilor că ”atunci când ești în atenția publicului, nu ai încotro și ești violat din nou și din nou”. Urăște reporterii care îl întreabă despre viața lui privată, despre semnificația versurilor sale și îi e silă de îmbuibații care ascultă Nevermind la volanul SUV-urilor sau de rednecșii care ascultă în camionete rablagite.

Dar știi care e paradoxul? Ceea ce iubește cel mai mult ar putea fi cea mai mare problemă a lui.

Kurt o întâlnește pe Courtney Love – actriță și cântăreață cu o trupă numită Hole.

E 1989. Sau poate 1990. Nimeni nu știe sigur. Când se cunosc, Kurt e cu mințile împrăștiate de heroină. La fel e și ea. Courtney se îndrăgostește până peste cap de Kurt. Zice că e drăguț și că habar nu are că arată mai bine decât Brad Pitt.

Kurt vrea o relație stabilă cu Courtney, poate chiar o familie, dar uneori îl apucă nervii și sparge chestii, iar asta vine în contradicție cu liniștea unui cămin. Un prieten îi spune lui Courtney: Dacă te măriți cu Kurt, o să-ți distrugi viața. Însă Courtney nu-l bagă în seamă și după doi ani de relație, își pun inelele pe degete.

Nirvana nu merge în turneu să susțină albumul, ca orice altă trupă, așa că în timpul ăsta, Kurt pictează, stă cu Courtney, iau împreună heroină și se filmează prin casă. Se prostesc și râd: El îmbrăcat în rochiile ei, ea arătându-și sânii câtre obiectiv. Par doi studenți fără bani, deși banii sunt exact lucrul pe care îl au din belșug. Nevermind se vinde în 7 milioane de exemplare în State și peste 30 de milioane în lume, așa că Kurt cumpără în Seattle o casă mare, pe malul lacului Washington. E vecin cu șefii de la Boeing și Microsoft.

Și cu toate că se comportă ca și cum nu i-ar păsa de bani, are o discuție cu colegii săi de trupă, cărora le cere schimbarea procentajului din încasări, care până atunci se împărțeau egal. Vrea partea leului, adică 75%.

Dave și Krist înghit în sec, dar nu au nimic de comentat – știu că majoritatea pieselor, text și muzică, sunt compuse de Kurt. Însă le pică fața atunci când Kurt îi anunță că vrea ca înțelegerea să se aplice retroactiv, adică și pentru albumul deja lansat, Nevermind.

Niciodată nu se gândiseră la bani, care nu fuseseră o motivație pentru niciunul din ei. Viitorul nu arată bine pentru Nirvana, care putea să se destrame atunci și acolo. Însă Krist și Dave se gândesc mai bine, discută între ei, vorbesc cu avocații și după o săptămână, acceptă cei 25% rămași pe masă. Însă elefantul rămâne în cameră până când viața (de fapt, moartea) încheie socotelile între ei.

Kurt primește trei sferturi din profiturile trupei, însă banii nu-i aduc fericirea. Kurt și Courtney urmează să devină părinți, și asta ar trebui să aducă zâmbete pe fețele tuturor, dar jurnaliștii află despre Courtney că nu a renunțat la heroină. Mass media nu poate trece peste asta și pune presiune pe ea. Courtney o naște pe Frances Bean sub atenția presei, pe care o simte pornită împotriva ei. Kurt o susține, iar la festivalul de la Reading din Marea Britanie roagă publicul să strige alături de el *”Courtney, we love you!”

Kurt nu se schimbă când devine tată.

Într-o discuție cu maică-sa, îi spune că e dependent de înțepătura de ac. Detestă viața de rockstar, însă nu are încotro și o trăiește. Nirvana înregistrează al treilea album - In Utero. Simplu, fără fițe, în spiritul grunge, o producție care costă doar 25.000 $, și cu un producător cunoscut pentru reputația că scoate muzica pură, așa cum și-a imaginat-o artistul, fără înflorituri sau șmecherii de studio.

Deși multă lume se temuse că banii, celebritatea și presiunea casei de discuri vor influența stilul și viziunea creativă a trupei, In Utero are un succes imens, atât la public, cât și la critici. Revista Time scrie că ”Nirvana nu s-a dus către mainstream, ci a forțat mainstreamul să vină către ea”.

In Utero e mai întunecat decât Nevermind, dar suficient de atractiv cât să vândă 5 milioane de exemplare doar în Statele Unite. Una din piesele care n-a intrat pe album este I Hate Myself And Want To Die. Kurt zice că a fost o glumă, dar n-a sunat așa.

Cu toate astea, în noiembrie 93, la sesiunea de înregistrare pentru MTv Unplugged din New York, Kurt nu arată ca un om care vrea să moară. Da, se vede că e agitat, că nu e în largul lui și nu face glume pe scenă, însă asta e tocmai datorită faptului că încearcă să se lase de heroină.

În loc de marile hituri, Nirvana cântă în principal coveruri. Iar favorita lor este o piesă blues veche – Where Did You Sleep Last Night? Vocea lui Kurt e aspră, și uneori scrâșnește ca o cretă pe tablă, însă e autentică. În ea se simte durerea și disperarea bluesului, suprapuse peste propriile probleme ale lui Kurt.

Este începutul lui martie 1994. Kurt Cobain a împlinit 27 de ani, un număr cu ghinion în lumea rockului.

Nirvana e în turneu în Europa, iar după un concert în Munchen, Kurt se duce la Roma, unde se întâlnește cu Courtney. Poate că e bucuros să se vadă cu ea. Dar poate că nu e. Poate că zvonurile că ea îl înșeală au ajuns și la urechile lui. Însă fie de bucurie, fie de necaz, ideea e că în noaptea respectivă amândoi beau șampanie în camera de hotel.

Dar dimineață, când se trezește, Courtney îl vede pe Kurt zăcând fără cunoștință. Pe lângă șampania băută în noaptea aceea, Kurt luase și un pumn de pastile. Rohypnol, un medicament cu prescripție, folosit de cei cu insomnii cronice. E dus repede la spital și scapă cu viață, deși intrase deja pe tunelul fără de întoarcere. Nu e prima sa întâlnire cu moartea, însă e probabil prima încercare de sinucidere.

Cu câțiva ani în urmă, presa îi numise noii John și Yoko. Acum, sunt noii Sid și Nancy. Nu e un compliment. La finalul anilor 70, Sid Vicious de la Sex Pistols a fost acuzat că și-a omorât iubita, Nancy Spungen. Câteva luni mai târziu, Sid a murit, după o supradoză de heroină.

Sunt înapoi în Seattle, câteva săptămâni mai târziu. Poliția primește un telefon de la Courtney. Kurt s-a încuiat într-o cameră și are cu el o pușcă. Polițiștii ajung la fața locului, unde Courtney le spune despre amenințările lui Kurt, care vrea să-și ia viața. Kurt are o altă variantă – spune că îi e teamă de Courtney, care a devenit abuzivă, iar pușca e doar ca să se apere de ea.

O săptămână mai târziu, Courtney organizează o intervenție la ei acasă. Adună zece prieteni, muzicieni și oameni de la casa de discuri și îl confruntă pe Kurt cu dependența sa de droguri. El reacționează cu dispreț și refuză să accepte că are probleme.

Courtney îl amenință că îl părăsește, iar Krist Novoselic îi spune că părăsește trupa. Tensiunea e mare, cuvintele grele se aruncă dintr-o parte în alta, se plânge și se scrâșnește din dinți, dar până la urmă, cei prezenți îl conving să se interneze la un centru de dezintoxicare din Los Angeles.

E sfârșitul zilei de 1 aprilie 1994. Kurt o sună pe Courtney și îi spune că o iubește. Iese în parcul din fața clinicii unde e internat, fumează o țigară, apoi sare gardul instituției și dispare în noapte. E internat acolo de bună voie, așa că are voie să părăsească instituția fără ca cineva să-l oprească sau să-l întrebe ceva. De ce a fost nevoie să sară gardul? El știe.

Câteva zile mai târziu, mama sa anunță poliția despre dispariție.

Prieteni, membri de familie, polițiști și detectivi privați îl caută pe Kurt timp de câteva zile. Singurul loc în care nimeni nu se gândește să caute este chiar casa lui din Seattle.

În dimineața zilei de 8 aprilie 1994, chiar înainte de 9 dimineața, un electrician ajunge la casa de pe bulevardul Washington 171, ca să instaleze un sistem de securitate. Îl găsește pe Kurt într-o seră aflată deasupra garajului. Lângă el se află o pușcă. Cel mai celebru rockstar din lume e dispărut de o săptămână. E mort de câteva zile – conform rapoartelor poliției, probabil în ziua de 5 aprilie.

În acea zi, Kurt a proptit un scaun în ușa serei, a luat niște heroină și a scris un bilet de adio. Și-a aruncat portofelul pe podea, poate pentru ca să ajute poliția să-l identifice. Apoi a tras un alt scaun până la geamul de unde se vedea priveliștea lacului Washington și a luat pușca în mâini. Mama lui Kurt aude vestea morții la radio. Se gândește că fiul ei avea 27 de ani. La fel ca alți zei ai rockului care au murit prea tineri. Jimi Hendrix, Janis Joplin, Brian Jones sau Jim Morrison. Spune că i-a zis lui Kurt să nu intre în clubul ăla nenorocit.

La două zile după anunțul morții, în Seattle se organizează un priveghi. Se adună 7.000 de oameni. Ca într-un ritual, se dă foc la niște pulovere, iar Courtney convinge lumea să strige ca o eliberare ”Fuck you, Kurt!” Le citește câteva fraze din biletul de adio. După un pasaj în care Kurt își plânge de milă, Courtney se oprește și strigă: ”mai du-te naibii!”

Unii observatori mai cinici ar spune că biletul lui Kurt este la fel de narcisist ca și versurile lui. Nimic despre ce lasă în urmă și în sufletele celorlalți, ci doar chestii despre el. Alții spun că biletul vorbește în numele a milioane de oameni care se disprețuiesc pe sine și care îi înțeleg suferința lui Kurt.

Iată ce scrie în bilet:

”Încă de la vârsta de 7 ani am început să urăsc lumea. Am o soție ca o zeiță, care transpiră ambiție și empatie, și o fată care îmi reamintește despre cum eram eu cândva: plin de dragoste și bucurie. Nu suport gândul ca Frances ar putea să devină o persoană nefericită și autodistructivă ca mine. Nu mai simt în mine pasiunea și dorința de a continua. Te rog, continuă tu, Courtney, pentru Frances. Pentru viața ei, care va fi mult mai fericită fără mine.”

Te întrebi ce s-a întâmplat cu el? Ce l-a omorât de fapt pe Kurt Cobain? Unii ar spune că a fost distrus de celebritate, că era un suflet sensibil pe care mecanismul industriei muzicale l-a făcut bucăți. E un stereotip ușor de înghițit, dacă vrei.

Adevărul ar putea fi mai puțin poetic. Kurt fusese diagnosticat ca bipolar încă de pe vremea când era copil. Un diagnostic pe care nu l-a băgat în seamă și nu l-a tratat. Abuzul de medicamente și droguri era obișnuit în familia Cobain. Doi dintre unchii lui Kurt se împușcaseră. Ca și el, sufereau de lipsa stimei de sine și de depresie. Poate că celebritatea i-a extins viața lui Kurt, nu i-a scurtat-o. Poate că dacă n-ar fi fost lîn locul potrivit la momentul potrivit, Kurt ar fi sfârșit mult mai devreme, fără să fie apreciat și iubit așa cum a fost.

Iar chestia aia cu vocea unei generații neînțelese poate că e doar un mit. Nu toți cei care au ascultat sau ascultă Nirvana sunt niște singuratici deznădăjduiți, blocați într-un job fără perspective. Multă lume nici nu a știut despre Kurt că suferă. Din punctul lor de vedere, Nirvana făcea muzică bună, care le mergea la suflet. Până la urmă, asta e ambiția oricarei trupe din lumea asta, scopul pentru care există.

În final, o ultimă întrebare: Cum ar fi fost Kurt Cobain astăzi, dacă ar fi trăit?

Oare ar fi rămas același tip care spune în față niște adevăruri inconfortabile despre sinucidere, avort sau depresie? Oare ar fi fost o legendă vie, un monstru sacru al rockului? Nu știm.

Putem să ne uităm însă la colegii lui de trupă. Krist Novoselic a mai cântat în alte trupe până în 2003, când – sătul de celebritate și expunerea media - s-a retras din muzică și nu a mai apărut decât la evenimente punctuale. În schimb, Dave Grohl s-a reinventat cu trupa Foo Fighters și a continuat să rămână în prim planul rockului, strălucind parcă mai tare decât o făcuse din spatele tobelor la Nirvana.

Ce s-ar fi întâmplat cu Kurt Cobain? Răspunsul e probabil diferit pentru fiecare din noi.

Ceea ce e sigur este că viața lui n-a fost un model de urmat. Oamenii au simțit întunericul și misterul care plutea în jurul său. Poate că de aia unii îl consideră ultimul mare rockstar, care a murit așa cum se cuvine unui mare rockstar: tânăr și într-un mod violent.

Poate că nu poți fi mare fără să ai niște probleme și un tumult interior. Kurt Cobain se ura pe sine însuși și voia să moară. Dar prin muzica și versurile lui, a făcut mulți oameni fericiți, chiar dacă nu și-a propus neapărat să facă asta.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com