Rock Story ep 49 - Jim Morrison & The Doors

Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts

Dacă nu poți să asculți, ai mai jos scriptul episodului.

Sunt ultimele zile de viață ale lui Jim Morrison.

Puțini din prietenii săi l-ar recunoaște. Poartă un tricou de culoare incertă care stă întins pe burta mare și a înlocuit pantalonii sexy de piele cu unii largi de pânză. E palid în obraji, are o barbă stufoasă și părul din cap e nepieptănat.

Cu doar câțiva ani în urmă, era un Adonis senzual cu pieptul dezgolit, o vedetă rock considerată cel mai mare sex-simbol după moartea lui James Dean. Însă într-un timp extrem de scurt, Morrison s-a metamorfozat dintr-un zeu al rockului într-un bețiv umflat și șubred.

Deteriorarea sa a fost rapidă și îngrijorătoare. Subțirelul Lizard King s-a transformat într-un șarpe boa greoi și leneș. Mister Mojo Risin a devenit Mister Mojo Riesling, iar poemele sale miraculoase s-au redus la lozinci neclare care se rostogolesc de pe o limbă uscată.

Apoi a luat primul - și ultimul - avion spre Paris. Parcă nimeni din rock nu a trăit mai repede și nu a murit mai tânăr decât el.

Declinul lui Morrison a fost analizat și disecat în bucăți. Arestări, expunere indecentă, hărțuire sexuală, hărțuire polițienească, f***-o pe mama, omoară-l pe tata... Cărbunii focului care arsese cu vâlvătaie au fost râșniți atât de mult încât s-au transformat în cenușă. Și din păcate, în mijlocul tuturor acestor lucruri, muzica psihedelică pe care a făcut-o cu trupa sa, The Doors, a ocupat adesea un loc secundar.

Sunt Geo Iordache, iar acest episod este povestea lui Jim Morrison, de la adolescentul rebel, trecând prin celebritatea de la finalul anilor '60 și încheind cu moartea sa la Paris.

Puține vedete rock au avut forța, prezența scenică sau carisma lui Jim Morrison.

Steaua sa a strălucit puternic, dar s-a stins rapid. În decurs de doar patru ani și jumătate, de la debutul din 1967 până la cântecul de lebădă din 1971, trupa sa, The Doors, a lansat șase albume de studio.

În acea perioadă scurtă, The Doors au avut o explozie de geniu într-o carieră meteorică și – dacă o comparăm de exemplu cu cea a Rolling Stones – efemeră. Însă chiar dacă Morrison a intrat în cea mai lungă vacanță posibilă, renumele trupei a mers mai departe. Fanii și criticii muzicali au acoperit The Doors cu admirație ca rafalele de ploaie din Riders On The Storm. Iar acea admirație n-a scăzut în intensitate nici în ziua de azi.

Și Jim Morrison și-a păstrat aura, cu toată transformarea sa de la finalul vieții. Dar care au fost oare motivele pentru care publicul i-a iertat lui Morrison toate păcatele, ba chiar mai mult, l-a urcat pe un piedestal? Ce l-a transformat dintr-un lider al unei trupe rock a anilor '60 într-un profet, un clarvăzător, un înțelept al epocii rock'n'roll?

Poate că e vorba de carisma sa, de muzica, de vocea, de versurile sale. Sau poate sunt poveștile despre el. Unele sunt adevărate, altele sunt doar mituri. Viziunile sale în deșert, blowjob-urile din cabina de înregistrare, bătăile, arestările, scandalurile...

Una din povești e spusă chiar de el și o descrie ca fiind cel mai important moment al vieții sale.

E copil, pe bancheta din spate a mașinii, mergând cu familia pe o șosea pustie și nesfârșită din America. Ajung la locul unui accident și opresc. Tatăl său coboară din mașină, să vadă dacă poate să ajute cu ceva. Jim se uită la camionul răsturnat și la indienii răniți de pe marginea drumului, acoperiți de sânge și de praf. Un indian bătrân zace întins lângă șosea. Fața îi e zbârcită de vârstă, dar părul îi este negru. Are ochii deschiși, dar Jim știe ce vede bătrânul. Vede moartea.

Jimmy, așa cum îi spuneau părinții la acea vreme, plânge privind pe geam indianul și simte că sufletul mortului iese din trup și vine spre el. Îi vede trecutul, viața pe care a trăit-o. Dar vede și viitorul. Vede ce se întâmplă pe partea cealaltă. Break on through to the other side... Probabil ai auzit povestea asta și de fiecare dată ți-ai pus întrebarea: e adevărat? Sau e un mit?

Chestia cu Jim Morrison e că lucrurile sunt întotdeauna undeva la mijloc. Sunt povești pe care le auzi despre el și nu-ți plac. Unele te fac să te simți inconfortabil. Altele te fac să-l iubești. Povestea lui Jim e o cursă nebună.

Ți se pare că îl cunoști prea bine pe Jim Morrison. S-a vorbit mult despre el, s-au făcut documentare, Val Kilmer s-a identificat cu el în filmul lui Oliver Stone... Și totuși, ai să vezi că știi prea puține despre el.

De unde vine Jim Morrison? De peste tot și de nicăieri.

Când taică-tu e militar, mergi după el oriunde îl trimite armata. Dintr-o parte în alta a Americii, dintr-un stat în altul. Un an aici, doi dincolo... O altă școală, alți prieteni...

Jim e un adolescent plinuț, dar inteligent, plăcut de profesori și – în clasa a 5-a - ales de colegi președintele clasei. Citește mult. Mai mult decât orice alt copil din clasă. Din cărți află despre șamani, despre șopârle și șerpi și devine obsedat de ele. Ascultă Elvis, ascultă Sinatra. Citește poezii și filosofie. William Blake, Baudelaire, Nietzsche. Începe să scrie. Ține jurnale în care își notează citate, idei, observații zilnice, iar în ultimul an de școală, începe să scrie poezii.

Când ajunge la vârsta potrivită, pleacă prin America făcând autostopul. Bineînțeles că pleacă. Atunci când citești On the Road, cartea lui Jack Kerouac, normal că ți se face chef de ducă.

Tatăl lui e comandant în marina militară. Vasul lui e în San Diego și îl cheamă pe Jim, care locuiește cu bunicii în Florida, să-i facă o vizită. Îi spune că o să-i trimită un bilet de avion, dar Jim refuză biletul. Spune că vine cu autostopul, că vrea să simtă traversarea Americii.

Așa că, la fel ca Jack Kerouac, pleacă la drum. Și adună povești. Se urcă în mașina unui tip abia eliberat din închisoare, care fusese condamnat pentru crimă. Este sedus de o femeie mai în vârstă în New Orleans. Un văr al președintelui Lyndon Johnson îl duce cu mașina câteva sute de kilometri. Cât din aceste povești este adevăr? Jim pendulează întotdeauna între mit și realitate. Și trăiește între ele.

Au trecut câțiva ani. Jim locuiește în Venice Beach, California, unde duce o viață boemă. A studiat la facultatea de film de la UCLA, dar cu două săptămâni înainte de absolvire a renunțat și nu și-a dat lucrarea finală. Stă fără să plătească chirie într-o casă veche. Mânâncă portocale și avocado furate de prin grădinile caselor din cartier.

Umple caiete cu poezii, cu idei care îi vin noaptea, atunci când stă lungit pe acoperișul casei și se uită la stele. A, și ia LSD. Aproape zilnic. E un fel de reinventare. Golește-ți mintea. Aruncă tot ce te-au învățat ceilați. Scoate la iveală cine ești cu adevărat. Începi să vezi lucruri și să auzi chestii. Chestii de dincolo de ușile percepției. Viziuni și coșmaruri. Vise dulci și deliruri mistice. Te ajută cu ceva la scris, la creativitate? Are sens pentru ceilalți? Ce contează? Până la urmă, depinde ce iau sau ce fumează și ei. Dacă sunt pe aceeași lungime de undă, e ok. Dacă nu, să fie sănătoși!

Marea schimbare îl prinde pe Jim într-o zi pe plaja din Venice.

Se întâlnește cu un tip pe care îl știe de la școala de film. Ray. Un tip înalt, cu păr blond și ochelari fără ramă. Cântă la pian, fumează iarbă și știe o grămadă de chestii despre meditația transcedentală. E pe aceeași lungime de undă cu Jim. Aceiași scriitori, aceiași filosofi. Jim îi recită una din poeziile sale. Ray îl ascultă cu atenție, iar la final îi spune:

"Astea sunt cele mai bune versuri pe care le-am auzit vreodată. Hai să facem o trupă rock și să câștigăm un milion de dolari."

Ray știe un tip de la cursurile de meditație. John. E baterist. Pasionat de jazz, de chestiile mai ciudate. Încep să cânte împreună. Tot împreună iau LSD și găsesc idei și păreri comune.

Los Angelesul e în plină dezvoltare culturală. Pe Sunset Strip apar localuri și cluburi noi, se cântă muzică live. Iar Jim se trezește cu un ordin de înrolare. Vor să-l ia în armată, poate să-l trimită în Vietnam. Și atunci, Jim găsește o cale de scăpare. Stă treaz o noapte întreagă, ia un cocktail de droguri și se prezintă a doua zi la comisia de încorporare palid, cu ochii injectați și o față răvășită. Le spune doctorilor că e homosexual și că o să le pară rău dacă îl înrolează.

Șmecheria funcționează. Funcționează și trupa, atunci când găsesc un chitarist visător și liniștit pe nume Robby. Robby stă pe scenă ca și cum ar fi pe jumătate adormit, ca și cum ar fi fumat ceva înainte. Părul îi stă zburlit de parcă s-a ridicat din pat adineauri. Cântă la chitară în stilul flamenco, fără pană, doar cu unghiile lungi.

Ray folosește o orgă electrică Vox Continental, la fel ca cei de la Animals în House of The Rising Sun. La fel ca Van Morrison sau Them. Doar că bagă sunetul prin niște amplificatoare mari și dă volumul mai tare. Iar peste Vox are și o orgă pentru bas, pentru că în trupă nu au basist.

Cât despre numele trupei, alegerea e ușoară. Toți au citit Aldous Huxley și știu despre experimentele sale cu droguri psihedelice. A scris depre ele în cartea The Doors of Perception. Oricum, și Huxley luase ideea dintr-o poezie veche de 200 de ani, a lui William Blake. Cu atât mai bine. Lui Jim îi plăcea William Blake. Versurile sunau așa: Dacă ușile percepției ar fi curățate, lucrurile ar apărea omului așa cum sunt, adică infinite.

E o declarație clară atât prin numele trupei, cât și prin muzică: vrem să spargem barierele și să explorăm dincolo de ele.

Au numele, au soundul, au și câteva piese.

Unele sunt cu versurile lui Jim și muzica lui Ray, altele integral ale lui Robby. El compune Light My Fire, Ray adaugă partea de orgă care îi dă personalitate, iar Jim o cântă ca un Sinatra pierdut într-o transă psihedelică. John găsește ritmul jazzy care dă structură piesei. Tobele lui, orga lui Ray și vocea plină de angoasă a lui Jim dau viață unei alte capodopere: Break On Through.

Lansează primul lor album în 1967 și lucrurile par să meargă bine. Numai că uneori nu merg deloc. Jim are partea lui întunecată, care din când în când pune stăpânire pe el. Ca în seara în care trage pe nas niște liniuțe de praf alb, foarte puternic, și imobilizează o cunoștință, o tipă căreia îi desface nasturii de la bluză cu un cuțit. Sau ca atunci când spune că pleacă în Mexic să ia peyote, să danseze în transă și să devină șaman.

Se întoarce după câteva zile plin de zgârieturi, cu ochii umflați și vineți. Povestește fiecăruia o altă versiune a ceea ce s-a întâmplat. L-au prins niște vagabonzi și l-au bătut? S-a luptat cu o puma? Nimeni nu știe. Jim Morrison e permanent între mituri și adevăruri.

Însă un lucru e sigur: când The Doors e pe scenă, Jim e vedeta. Pantaloni de piele cu talie joasă, mulați pe picioare, cămașă albă descheiată la piept și părul ondulat care îi ajunge la umeri. Ray stă pe un scăunel, aplecat peste claviaturi, Robby e în transă cu chitara sa, iar John e ascuns după setul de tobe. Iar în fața tuturor, în centrul scenei, e Jim. Acolo ți se duc ochii. Uneori se întoarce cu spatele la public. Alteori învârte microfonul sau lovește cu stativul în lemnul scenei. Sare în sus, se lasă pe vine, se trântește pe jos ca și cum ar leșina. Ca și cum rațiunea l-a părăsit.

Toți cântăreții se descurcă diferit cu prezența pe scenă. Unii se descurcă foarte bine, alții nu. Iar la început, Jim nu nu era în largul lui. Fără alcool, care este de fapt drogul preferat al lui Jim, nu ar putea face toate aceste lucruri. La începuturile trupei cânta întotdeauna cu spatele la public. Era atât de stânjenit.

Deși făceau parte din tineretul anilor '60, The Doors nu au întruchipat idealurile de pace și iubire ale vremii. Nu și-au pierdut timpul umblând pe străzile din Santa Monica în sandale hippy, purtând pancarte anti-război. În schimb, au petrecut cea mai mare parte a verii iubirii din 1967 în studioul de înregistrări Sunset Sound Recorders. Nu e de mirare că Strange Days, albumul pe care îl realizau la acea vreme, a ieșit atât de întunecat și halucinant.

Într-un interviu, Ray Manzarek spunea:

"Pentru mine, anii '60 se rezumă la formații folk-rock cu chitare vesele, precum The Byrds. Ceea ce cântam noi era o muzică mult mai existențială. Ne inspiram din literatură și cinematografie. Kurosawa, Fellini, Ingmar Bergman... acolo era locul nostru. Am fost atemporali. Suntem atemporali. Suntem din anii '60, dar nu suntem din anii '60. Noi transcendem acea epocă".

Spre finalul lui 1967 cineva face o ședință foto.

Un fotograf pe nume Joel Brodski trage o grămadă de cadre alb-negru: Jim cu cămașa descheiată, Jim fără cămașă, cu buzele țuguiate și părul răvășit. Un zeu al rockului. Un profet mistic. Nu contează că Jim nu mai arată așa bine niciodată. Astea sunt imaginile pe care le știi cu el. Pozele de pe compilații, de pe postere, din documentare. Un mit care e transformat în adevăr.

Însă Jim nu e fericit. Bea din ce în ce mai mult. Bea pe scenă, bea în timpul zilei. Vine târziu la spectacole, uită versurile și râgâie în microfon. Spuneam mai devreme despre tatăl lui. În momentul în care Jim devine un rockstar, taică-su devine cel mai tânăr amiral din marina Statelor Unite. E ca și cum anii 60 ar fi încapsulați într-o singură imagine: fiul vedetă rock, tatăl salutând sub flamura măreței națiuni.

Cineva îi dă tatălui un exemplar din primul album The Doors. El ascultă muzica, apoi îi trimite o scrisoare fiului. Fraza cea mai importantă esta următoarea:

”Renunță la orice idee de a mai cânta și la orice asociere cu vreun grup muzical. Consider că ai o lipsă totală de talent în sensul ăsta”.

Lui Jim nu-i pică bine, și în interviuri spune reporterilor că părinții lui au murit. Că e orfan. Iar când ajunge înapoi în studio, frustrarea curge din el sub forma unui cântec: The End. Conform unor povești auzite de cineva de la un prieten al unui prieten, Jim înregistrează partea vocală a piesei în timp ce o prostituată stă în genunchi lângă microfon și i-o suge. Alții zic că era chiar iubita lui. Iar alții spun că nimic din toate astea nu s-a întâmplat.

The End e un cântec despre moarte. Despre un asasin. Jim strigă: Tată, vreau să te omor! E manifestul generației beatnik. Omoară tot ceea ce nu te reprezintă, tot ceea ce ți-au vârât în cap ceilalți. Construiește-ți propria realitate. Următorul vers este : Mamă, vreau să te... În fine, știi despre ce e vorba. Nu e ceva care să te facă să te simți în largul tău.

Să vorbim un pic și despre iubita lui Jim. Pamela Courson fusese dintotdeauna o rebelă.

Se lasă de liceu înainte să-l termine, iar la 17 ani pleacă la Los Angeles. Dansează prin cluburi, iese cu diverși muzicieni și dealeri și cunoaște un tânăr aristocrat francez pe nume Jean. O să povestim mai târziu despre el.

Pam e fata perfectă a anilor 60 – subțire și fără șolduri, cu păr lung și întins, roșcată naturală. Adoră muzica și poezia și în general tot ce ține de arte. Relația ei cu Jim începe de la prima vedere. Ray spune despre ei că sunt două fețe ale aceleiași monede, că se completează reciproc. Poate că uneori e adevărat. Dar alteori, sunt ca scânteia și fitilul, ca glonțul și trăgaciul. O combinație explozivă.

Se ceartă și se bat, se înșeală cu alți parteneri – uneori de distracție, alteori de răzbunare. Zbiară unul la celălat. Ea îi aruncă hainele în stradă. El o încuie într-un dulap și îi dă foc. Ea îl pleznește, el o cârpește, bea mult, se culcă cu altele. Întotdeauna există altele. Groupies, prostituate, cântărețe, tot ce prinde. Se culcă cu Nico de la Velvet Underground, cu Grace Slick de la Jefferson Airplane și cu Janis Joplin, până când el o lovește și ea îi sparge în cap o sticlă de whisky. Într-o zi, chiar se căsătorește cu o jurnalistă de muzică într-o ceremonie nelegalizată.

Dar întotdeauna se întoarce la Pam. Îi scrie poezii. Iau heroină împreună. Pentru că lui Pam îi place heroina. I-o procură contele francez – Jean. Și până la urmă, heroina îi termină pe toți trei.

Este martie 1971. Jim este la Paris, unde se bucură de primăvară și de spiritul boem al orașului.

Nu știe încă, dar mai are de trăit doar 3 luni. Sau poate știe? Poate că prin ochii bătrânului indian de pe marginea drumului și-a văzut viața și mai ales, și-a văzut moartea. Sau poate că Parisul îi oferă o împăcare și o liniște de care nu poate avea parte în Los Angeles.

Lumea din jur se schimbă și se învârte tot mai repede, anii 70 au trecut în altă viteză față de ritmul încărcat de iubire și pace al generației hippy. 1971 rămâne în istorie ca anul în care Uniunea Sovietică lansează pe orbită prima Stație Spațială, compania Intel lansează primul microprocesor comercial, iar Walt Disney inaugurează parcul de distracții din Florida.

În lumea muzicală apar nume noi – Eagles în Statele Unite, Queen în Marea Britanie – iar în lumea cinematografică, The French Connection devine cel mai bun film an anului.

Pentru Jim, succesul și celebritatea nu mai contează. Fuge de ele. Cu toate astea, anul 1971 începuse extraordinar, cu albumul LA Woman devenind un imens succes comercial. Era o premisă bună, având în vedere că în ultimii doi ani, traseul muzical al The Doors fusese marcat de probleme, iar trupa fusese de mai multe ori gata să se destrame. Sursa problemelor era în general dependența lui Jim de alcool și droguri, iar totul culminase cu doi ani în urmă, la un concert al trupei în Miami.

Este 1 martie 1969, iar The Doors au un spectacol la The Dinner Key Auditorium

– un fost hangar pentru avioane, convertit în spațiu de spectacole. Deși e luna martie, în Miami e o seară foarte caldă, iar sala de concert n-are aer condiționat. Parcă pentru a înrăutăți lucrurile, organizatorii au scos toate scaunele, ca să intre mai mult public, și să vândă mai multe bilete.

Jim Morrison băuse toată ziua și pierduse un zbor către Miami, așa că ajunge cu o oră mai târziu la concert, beat și nervos. Urcă direct pe scenă, în fața unui public de 12.000 de oameni, într-un spațiu făcut pentru 7.000. Spectacolul începe, însă tăcerile lungi ale lui Morrison încep să enerveze publicul.

Jim văzuse de curând un spectacol al trupei de teatru The Living Theatre și era inspirat de stilul antagonist abordat de aceasta, așa că e pus pe harță. În plus, îl enervează mutrele alea din public. Se uită în ochii lor și se gândește că ar trebui să fie recunoscători că Lizard King e în fața lor. Nu vede adorația pe care o aștepta de la ei. Începe să întărâte publicul cu mesaje contradictorii despre dragoste și ură.

"Iubiți-mă. Nu pot trăi fără dragoste. Nu mă iubește nimeni? Sunteți niște idioți".

E hotărât să le dea celor din Miami un pic de confruntare, să le arate niște șamanism psihedelic de West Coast. La un moment dat, un tip din public sare pe scenă cu o sticlă din care toarnă șampanie pe Jim. Amuzat, acesta începe să strige: Hai să vedem un pic de piele! Să ne dezbrăcăm!

Își dă jos cămașa udă, o pune în fața pelvisului și începe să simuleze ceva sexual în spatele ei. Mulțimea exultă, înfierbântată. Minute în șir, Jim întărâtă publicul. Deși Ray, John și Robby își văd de treabă cu instrumentele lor și asigură un fel de coloană sonoră, deja ceea ce se întâmplă pe scenă nu mai e un concert, e un spectacol jalnic al unui rockstar îmbibat de alcool. Sunt momente în care – deși Jim crede că el are controlul și întărâtă publicul – de fapt el este cel întărâtat de strigătele, râsetele sau huiduielile aruncate de mulțime.

Concertul se încheie abrupt, atunci când Jim cere publicului să vină mai aproape. Zeci de oameni năvălesc pe scenă, care cedează sub greutate și se prăbușește.

Câteva zile mai târziu, biroul șerifului local emite un mandat de arestare pentru Jim Morrison, pe motiv de expunere indecentă, spunând că acesta și-a arătat penisul în timp ce era pe scenă, a strigat obscenități către public și a simulat sexul oral cu chitaristul Robby Krieger.

Procurorii i-au oferit lui Morrison o înțelegere prin care renunțau la acuzații în schimbul unui concert susținut gratuit de The Doors în Miami, însă Jim refuză oferta. E condamnat la 6 luni de închisoare, pe care însă nu le execută, făcând apel la această decizie și ieșind din închisoare cu o cauțiune de 50.000 de dolari.

Unii spun că acesta a fost și motivul pentru care a plecat la Paris în 1971, imediat după terminarea înregistrărilor la albumul LA Woman. Adevărul este însă că Jim simțea nevoia să evadeze din mediul și anturajul pe care îl avea. Se săturase să fie un rockstar și vroia să scape. Știa că e alcoolic, supraponderal, și că aprindea țigară de la țigară. Voia să scrie poezie și spera că atmosfera boemă din Paris o să-l inspire.

”Nu știm ce i s-a întâmplat lui Jim în Paris și nu cred că vom afla vreodată”, spunea Ray Manzarek într-un interviu din anii 2000. ”Ultima oară când l-am văzut a fost în studio, când încheiam albumul LA Woman. Și de fapt, aia a fost ultima dată când Jim a cântat cu The Doors, iar ultimele cuvinte cântate sunt acele șoapte tânguitoare din finalul Riders On The Storm de pe albumul LA Woman...”

În martie 1971, Morrison ajunge la Paris și închiriază un apartament cu 4 camere în cartierul Marais.

E fericit să locuiască acolo, poate fiindcă că este chiar după colț de casa unde locuise Baudelaire. E împreună cu Pam, deși relația lor e intermitentă. De câte ori l-a părăsit, de atâtea ori s-a întors la el. O vreme, lucrurile merg bine. Cei doi se bucură să fie turiști, așa că în aprilie fac o călătorie prin sudul Franței, prin Spania și Maroc. Filmează, fac poze și se bucură de vremea mediteraneană plăcută.

Jim scăpase de câteva kilograme și părea mai puternic, mai sănătos și cu moralul mai stabil. La întoarcerea în Paris îi scrie avocatului său, Max Fink, o carte poștală.

”Dragă Max, e o primăvară minunată aici, în Orașul Iubirii. Tocmai m-am întors din Spania, Maroc și Corsica – locul de naștere al lui Napoleon. Ia și tu o vacanță! Femeile sunt grozave și mâncarea e extraordinară. Cu drag, Jim.”

În aprilie se lansase și albumul LA Woman, care era în urcare vertiginoasă în topul vânzărilor. Jim l-a ascultat și l-a sunat pe bateristul John Densmore – era foarte încântat atât de album, cât și de șederea sa la Paris. Suna ca un om mulțumit de ce i se întâmplă. A spus că o să se întoarcă în LA, dar nu știa când.

Ray Manzarek își amintește despre acea convorbire, pe care Densmore i-a povestit-o:

”Jim l-a sunat pe John și l-a întrebat cu merge albumul, iar John i-a spus: Omule, merge grozav, urcă în topuri, iar lumea îl iubește. Iar Jim a zis – abia aștept să mă întorc și să cântăm piesele astea live, n-am apucat până acum să le cântăm în concert. Abia aștept! Hai să aranjăm ceva, un mic turneu, câteva concerte, ce zici? Iar John a spus – Sigur, așa facem. Când te întorci? Iar Jim i-a spus- Nu știu, mă distrez bine aici, o să mai stau o vreme. John i-a urat distracție faină și a rămas să se mai audă. Asta era pe la începutul lui iunie.”

De la distanță, lucrurile păreau să meargă bine pentru Morrison, însă cei care îl vedeau zilnic în Paris știau că Jim nu se schimbase. Demonii pe care îl bântuiau în Statele Unite veniseră odată cu el în Paris, iar atmosfera romantică a orașului nu-i îndepărtase.

Relația de cuplu cu Pam nu mergea bine.

Ea începuse să se vadă cu fostul ei iubit, contele Jean de Breteuil, pe care Jim nu putea să-l sufere, un tip dependent de heroină și cu o istorie lungă de violență cu femeile. Americanii din Paris îl numeau ”aristocrat junkie”, pentru că tipul se învârtea în cercurile aristocrației – atât cea reală, cât și cea a rockului. În acea perioadă, Jean de Breteuil avea o relație și cu Marianne Faithfull, care tocmai se despărțise de Mick Jagger.

O vreme, Pam se mută cu Contele, însă se vede în continuare și cu Jim, pe care îl terorizează că nu se ține de scris. Pe Jim îl enervează relația asta și nu înțelege ce vede Pam la un conte scăpătat. Poate îi apropie faptul că Jean are o conexiune bună la Marsilia, de unde procură heroină de calitate înaltă.

În timpul zilei, Morrison e poet, însă noaptea e mai tot timpul beat. Viața la Paris nu-l eliberase de probleme și ca de obicei, caută răspunsuri pe fundul paharului. Dă pe gât cu disperare coniac franțuzesc și fumează Marlboro și Gauloises una după alta.

Atunci când bea, adică zilnic, se bate cu alți clienți din baruri, apoi o încasează de la bodyguarzii care vor să-l dea afară. Uneori, nu ajunge acasă toată noaptea, iar zorii zilei îl prind dormind pe bănci prin parcuri.

Well, I woke up this mornin' And I got myself a beer The future's uncertain And the end is always near...

Într-una din diminețile în care se trezește în patul său, Jim se duce la fereastră și admiră peisajul.

Stă la unul din etajele superioare, așa că are o priveliște frumoasă asupra Parisului. Vede undeva, nu foarte departe, un mic deal verde, plin de vegetație. Pornește pe jos într-acolo și descoperă un cimitir întins, unde se odihnesc marii artiști. Balzac, Oscar Wilde, Chopin, Edith Piaf... Se plimbă printre morminte și se lasă cuprins de fascinația morbidă a cimitirului Pere Lachaise.

Mersul pe jos l-a obosit. Se oprește și se sprijină de o piatră funerară. E surprins să observe că liniștea miilor de morminte așezate la picioarele lui e la fel de îmbătătoare ca strigătele miilor de fani de la picioarele scenei. Îi place aici. Se gândește să revină cândva.

Nu se simte bine. Tușește convulsiv și după o vreme, scuipă din plămâni pe o placă de piatră. E mormântul unui conte. Ha! O fi fost și contele ăsta un intrigant, precum contele lui Pam? Pleacă mai departe, fără să se uite la flegma cu firișoare de sânge. De ceva vreme, medicii îl avertizaseră să nu mai bea și să nu mai fumeze. Dar atunci când tragi pe nas heroină, ce mai contează o bere și o țigară?

Un doctor american care l-a consultat în acea perioadă în Paris i-a prescris medicamente pentru pneumonie și probleme respiratorii. Alain Ronay, un cineast din anturajul lui Jim își amintește că odată au urcat împreună cele 4 etaje până la apartamentul rockstarului. Morrison gâfâia, iar Ronay i-a spus:

Ce-i cu tine, tipule? Eu am cu 10 ani mai mult decât tine și n-am obosit de la scările astea...

Cu toate astea, nu pare că Jim are de gând să se întoarcă în California. Îi place Parisul și cu toate că nu vorbește nici un cuvânt în franceză, adoră să cutreiere prin oraș, intrând în librării sau anticariate. Se simte din nou anonim – nu-l recunoaște niciun fan, nu-l oprește nimeni pe stradă să-i ceară autografe. Pamela este ocupată să-și trăiască viața pariziană și să stea cu contele și cu prietenii săi în Saint Germain des Près.

În singurătatea sa, Jim se bucură de viața pariziană așa cum o făcea Hemingway: stă pe terase, la biblioteca Shakespeare and Compagnie sau se plimbă pe cheiul Senei. Are tot timpul la el o pungă de plastic în care duce caietul cu spiră și scrie din când în când strofe scurte, de multe ori stând pe o bancă din Place de Vosges – locul său favorit de contemplare.

Jim Morrison n-avea să mai plece niciodată din Paris. A fost găsit mort în dimineața zilei de 3 iulie 1971. Știrea ajuns cu greu în Statele Unite, la aproape o săptămână după ce s-a întâmplat.

Pe CBS, cunoscutul prezentator TV Walter Cronkite a spus:

Moartea unui alt muzician rock a fost anunțată azi: Jim Morrison, 27 de ani, vocalist al The Doors. Managerul său a spus Morrison a murit acum 6 zile la Paris, fie de la un atac de cord, fie de la o pneumonie, însă moartea a fost ascunsă pentru a nu se face vâlvă.

Nici ceilalți membri The Doors nu au știut mare lucru.

Au aflat târziu, și n-au fost chemați la înmormântare. Ray Manzarek își amintește:

”Am primit un telefon în care mi s-a spus că Jim e mort. Managerul nostru mi-a spus că l-au sunat de la Paris să-l anunțe că Jim a murit. Și i-am spus – Hai, du-te de aici, nu te cred, Jim Morrison? E ridicol, sunt doar chestii paranoice, dar tipul mi-a zis – nu, cred că de data asta e pe bune. I-am zis – eu nu mă duc la Paris să verific zvonuri tâmpite, însă el deja avea bilet către Paris în ziua aia. Și i-am zis – Știi ce? du-te tu acolo și asigură-te. Fii sigur. Trei-patru zile mai târziu, tipul mă sună și îmi spune: Tocmai l-am îngropat pe Jim.”

Chiar dacă în State s-a aflat târziu și fără multe detalii despre moartea lui Morrison, presa din Paris a preluat știrea chiar în dimineața respectivă. Zvonurile au început să umble prin oraș. Mafia corsicană l-a asasinat. L-a împușcat un asasin plătit din Marsilia. A murit după o luptă cu Contele și cu acoliții săi. S-a sinucis. CIA-ul i-a dat o supradoză.

Ceea ce este sigur în toată conjunctura asta, este că Pam refuză să ducă la morgă cadavrul și păstrând tradiția franceză, unde la vremea respectivă autopsia nu era obligatorie, ține corpul lui Jim acasă, într-un sicriu cu gheață, până la înmormântare. Umblă bezmetică prin camerele apartamentului, plângând, vorbind singură sau – poate cu Jim. Contele a dispărut pentru moment din peisaj - are decența să o lase să își jelească sufletul pereche. Sau îi e teamă să nu dea ochii cu poliția.

Conform declarației date de Pam polițiștilor francezi, lui Jim i se făcuse rău în acea noapte. A scuipat sânge. Pam a vrut să cheme un medic, însă el a refuzat. Nu e prima dată când are stările astea. O să treacă, spune el. N-am nimic, o să treacă.

Ca să se liniștească, se duce la baie, umple cada și se bagă în apă. Pare că se simte mai bine, iar Pam se duce înapoi în pat și adoarme. Când se trezește, e deja dimineață, iar Jim nu se vede nicăieri. Îl strigă, dar în apartament e liniște. Intră în baie și îl vede pe Jim în cadă, palid și fără suflare, cu sânge uscat sub nas și pe bărbie. Apa rece are o culoare roz murdar.

Multă vreme, aceasta a fost varianta general acceptată despre moartea lui Jim Morrison, pe care poliția franceză a trecut-o în acte ca atac de cord. Însă în 2007, Sam Bernett, fost jurnalist la New York Times și autor al unor cărți despre cultura franceză a publicat o carte care a confirmat niște zvonuri care au circulat multă vreme în Paris.

În 1971, Bernett era manager la clubul Rock’n’Roll Circus.

El spune că pe 3 iulie, în jurul orei 1 noaptea, Jim Morrison a apărut în club, a comandat o sticlă de vodcă și s-a așezat la o masă. După o vreme, au apărut doi tipi cu care Jim a stat de vorbă, apoi au dispărut și tipii, și el. Cei doi erau cunoscuți în club ca dealeri de droguri.

Bernett nu și-a făcut griji, însă după vreo jumătate de oră a fost alertat de o fată de la garderobă, care i-a spus că niște clienți s-au plâns că cineva s-a încuiat într-o toaletă și nu mai iese. Au spart ușa, iar înăuntru, stând pe toaletă și cu capul pe genunchi, era Jim Morrison. Un obișnuit al clubului, doctor, a verificat semnele vitale și a confirmat că Morrison era mort.

Inițial, Bernett a vrut să cheme poliția, însă patronul clubului s-a opus, spunând că dacă se află că Morrison a murit acolo, va fi sfârșitul clubului. Au reapărut și cei doi dealeri de droguri, care au spus că se ocupă ei de Jim și îl duc acasă. Conform lui Bernett, cei doi l-au dus acasă, l-au băgat în cadă și după jumătate de oră au chemat ambulanța. Pam era și ea acolo, complet drogată și urlând ca o descreierată.

Această variantă a lui Sam Bernett, apărută în 2007 în cartea The End – Jim Morrison, a fost primită cu neîncredere în Statele Unite. Însă această desfășurare a faptelor a fost apoi confirmată și de alți apropiați din perioada pariziană ai cuplului Jim- Pamela. Printre aceștia – Patrick Chauvel, un cunoscut fotograf, sau Marianne Faithfull, artistă britanică ce locuia la Paris în acea vreme.

Poate că Pamela știa mai multe, însă nu a spus. S-a întors la Los Angeles, unde a continuat să-și întrețină dependența de droguri, vânzându-și bijuteriile și cărțile lui Jim. A murit trei ani mai târziu, pe canapeaua din sufragerie, după o supradoză de heroină. La fel ca și iubitul ei, a trăit doar 27 de ani. Ca Brian Jones, ca Hendrix, ca Janis Joplin...

Cât despre Conte, acesta a mai rezistat aproape un an în lumea dependenților.

Și-a găsit sfârșitul la Tanger, în Maroc, după o supradoză de heroină. Nu vom ști niciodată de ce a murit Jim Morrison. Ceea ce știm însă e că în ultimii săi ani, o luase pe un drum al autodistrugerii de pe care era greu să se mai întoarcă. La fel ca mulți alți artiști pe care lumea îi iubea, și lui Jim îi lipsea acea iubire de sine. Nu era împăcat cu el însuși. Se săturase să fie rockstar și ar fi vrut să fie poet. Însă poezia lui era umbrită de dimensiunea celebrității sale în lumea rockului. Deși ajunsese doar la 27 de ani, avea un corp slăbit și un suflet obosit.

Moartea sa a pus pe trupa The Doors o ștampilă care a trimis-o direct în legendă, iar pe Jim Morrison în panteonul zeilor rock.

Înainte de a încheia, trebuie să mai vorbim de cineva. De amiralul George Morrison, tatăl lui Jim. Cei doi nu și-au mai vorbit niciodată după plecarea lui Jim de acasă. Iar după acea scrisoare, n-au mai comunicat în niciun fel. Însă la 20 de ani după moartea fiului, tatăl dă un interviu.

E un bătrân care se uită înapoi spre vremurile trecute, spre viața pe care a trăit-o. Spune că știe câteva din numele cântecelor The Doors, dar că nu a citit niciodată versurile. Spune despre băiatul lui că a fost un entertainer. Zâmbește, dar în ochii săi albaștri și lăcrimoși se pot zări niște regrete. Recunoaște că a interpretat greșit talentul lui Jim. Spune că e impresionat de faptul că Jim este înmormântat alături de mari oameni de cultură și artiști în cimitirul parizian Pere Lachaise.

Te face să-ți dai seama cât de cunoscut și iubit era. Era un om bun. Un tip pe care ți-ar fi făcut plăcere să-l cunoști.

This is the end My only friend The end...

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com