Rock Story - episodul 5

Ascultă episodul acum pe Soundcloud, Apple Podcasts, Google Podcasts, Spotify sau orice altă platformă de podcasting.

Mai jos ai transcriptul episodului:

Bun găsit la Rock Story. Un podcast cu povești știute sau neștiute despre artiști, despre albume sau evenimente care au marcat lumea muzicală. O dată pe săptămână avem aici cele mai mari superstaruri rock, iar tu ai bilet VIP în rândul din față! Sunt Geo Iordache și am să fiu gazda ta la Rock Story.

Astăzi am să povestesc despre ce s-a întâmplat de-a lungul anilor în muzica rock între 28 martie și 3 aprilie.

Poveștile faine de astăzi sunt despre cea mai cunoscută piesă a trupei Goo Goo Dolls, trucul prin care Hendrix a cucerit publicul din UK, înfruntarea dintre Pearl Jam și naționaliștii americani sau cum a ajuns Brian Johnson la AcDc datorită unei reclame la aspiratoare.

Este 28 martie 1973 și Atlantic Records lansează un album care va deveni de referință în lumea rock-ului – Houses Of The Holy – Led Zeppelin.

Era al cincilea album al trupei și cel care a cimentat statutul de superstaruri rock a celor de la Led Zep. Houses of the Holy conține câteva din piesele antologice ale trupei, și aici aș aminti The Song Remains The Same sau No Quarter.

Apropo de No Quarter – piesa a fost compusă de John Paul Jones, basistul și clăparul trupei. N-o să fac analize stilistice pe piesă, am să spun doar că e o mică bijuterie cu un ritm lent, în opoziție cu celelalte piese ale albumului, care sunt explozive. John Paul Jones spunea într-un interviu: Am știut de la început că e o piesă durabilă, pe care o vom cânta multă vreme de acum încolo. Nu pot să nu mă întreb ce a fost în sufletul lui Jones în 1994, când Page și Plant au lansat împreună un album numit chiar No Quarter, pe care Jones nu e prezent și despre care nu a știut nimic până în ziua lansării.

În fine, ne întoarcem în 1973 la Houses of The Holy, pe care se mai află o piesă ultracunoscută a trupei, știută de toată lumea sub denumirea Piesa aia reggae a lui Led Zeppelin. În pronunția britanică, numele piesei se citește J.maica și nu Dyer Maker, așa cum am putea crede.

A fost compusă și înregistrată mai mult în glumă, însă îi lipsește forța secției ritmice – piesa nu i-a plăcut nici bateristului John Bonham, nici basistului John Paul Jones, însă Page și Plant au considerat că e simpatică și ar putea avea succes la public.

1 aprilie 1980 – AC/DC anunță că au găsit un înlocuitor pentru Bon Scott. Noul vocalist este Brian Johnson, un britanic de 32 de ani, aproape necunoscut în lumea muzicală.

Într-un podcast din 2021, Johnson își aducea aminte de telefonul primit la începutul lui 1980, când cineva din anturajul trupei l-a sunat sa-l invite la o audiție:

Vorbesc cu Brian Johnson? Am răspuns – da, cine este? Nu pot să vă spun. Vrem să veniți la Londra și să cântați cu trupa, într-o audiție. Și am zis: ce trupă? Nici asta nu pot să vă spun. Și i-am zis – nu pot să vin la Londra, n-am bani. Am fost deja mușcat de microbul muzicii, am cântat 3 ani cu trupa Geordie și n-am câștigat nimic, sunt fără un ban în buzunar. N-am cum să vin la Londra. Dar eram totuși curios, așa că am întrebat din nou: Dacă mi-ați spune despre ce e vorba, aș putea să iau în considerare, altfel nu pot să vin la Londra. Și mi-a spus: uite, pot să vă zic inițialele. AC DC. A, e vorba de AC DC, am spus eu. Și a zis: rahat! Deja am spus prea mult.

În fine, Johnson povestește că nu era convins că toată treaba nu e o glumă proastă, și în plus, prolema rămânea - n-avea bani să meargă la Londra. Marele lui noroc – și poate al nostru, al iubitorilor de rock, a fost că în aceeași zi, Johnson a primit un telefon de la un prieten care îi oferea un job – trebuia să meargă la Londra să înregistreze un cântecel pentru o reclamă la aspiratoare. Johnson s-a dus, a cântat și pentru aspiratoare, și pentru ACDC, iar câteva săptămâni mai târziu era în studio ca să înregistreze cu trupa ceea ce avea să fie albumul Back in Black.

Tot pe 1 aprilie, dar în 1985 , David Lee Roth se desparte oficial de Van Halen, după câteva luni de scandal.

Totul începuse în ianuarie 1985, când Roth, la acea dată (încă) vocalist la Van Halen, lansează un EP solo – Crazy From The Heat. Problema e că nimeni din trupă nu știa nimic de treaba asta, așa că se ajunge la scandal.

Roth nu pleacă cu mâna goală, ci ia cu el mai mulți angajați ai trupei Van Halen, iar în autobiografia sa din 1998 intitulată chiar Crazy From The Heat caracterizează muzica Van Halen din perioada dinaintea plecării sale drept plicticoasă și ursuză.

Pe 1 aprilie 1998 este lansat single-ul Iris al trupei Goo Goo Dolls. Este piesa cea mai cunoscută din repertoriul trupei și a fost compusă în urma unei comenzi de la un producător de film.

La finalul lui 1997, producătorul Bob Cavallo avea gata un prim edit al filmului City of Angels, cu Nicholas Cage și Meg Ryan. S-a gândit atunci să cheme câțiva muzicieni să vadă montajul și să contribuie cu niște piese. Fiul său, Rob Cavallo, care era producător muzical, i-a propus să îl cheme printre alții pe John Rzeznik, de la Goo Goo Dolls.

Ceea ce nu știau productătorii – de fapt nu știa nimeni – era că Rzeznik era într-o perioadă dificilă, despre care nu discutase cu nimeni, nici măcar cu colegii săi de trupă – suferea de un blocaj creativ și așa cum a spus mai târziu în mai multe interviuri, era pe punctul de a anunța că părăsește trupa.

În fine, Rzeznik vede filmul și este impresionat de povestea în care personajul jucat de Nicholas Cage – un înger – se îndrăgostește de o pământeancă – Meg Ryan. După ce iese de la vizionare, John Rzeznik e obsedat de ideea filmului. Se duce direct acasă și pune mâna pe chitară.

Reznik a spus într-un interviu din 2013 așa: Mă tot gândeam la situația personajului lui Nicholas Cage din film. Tipul ăla era gata să renunțe la nemurire, doar ca să poată simți ceva uman. Și m-am gândit – Wow! Ce chestie extraordinară e să iubești pe cineva așa tare încât să renunți la tot ca să fiți împreună. Nu e un gând ușor...

A doua zi, Rzeznik îl sună pe producătorul Rob Cavallo și îi spune că a compus o baladă pentru film – era piesa Iris. A fost nominalizată la 2 categorii ale premiilor Grammy, e certificată de 4 ori cu platină și e cea mai cunoscută piesă a trupei Goo Goo Dolls.

Imagineaza-ți că te întorci în timp pe 31 martie 1967.

Ești în sala de concerte London Astoria din Londra, alături de alți 2000 de oameni care au venit să-l vadă pe magicianul chitării electrice, Jimi Hendrix. Sala e plină ochi. Lumea vrea să-l vadă și să-l audă pe Mr Phenomenon, așa cum i-au spus specialiștii.

Reporterii de la revista Record Mirror, primii care l-au intervievat pe Hendrix în UK, au prezis că acesta va lua pe sus ca o tornadă lumea rockului. Deși era un chitarist de excepție, Hendrix nu impresionase acasă la el, în Seattle. S-a mutat la New York și a cântat prin cluburi și cafenele, ca artist de închiriat sau în deschidere la diverse trupe, însă lucrurile nu s-au legat nici acolo. Partea bună a fost că și-a cizelat tehnica și stilul care avea să-l faca celebru peste scurt timp.

În luna mai 1966 a fost remarcat de Linda, prietena la acea vreme a lui Keith Richards de la Rolling Stones. Aceasta la convins să vină în Uk, unde l-a cunoscut pe fostul impresar al trupei Animals. Era septembrie 1966. În scurt timp, Hendrix își recrutează doi colegi de trupă, chitaristul Noel Redding și bateristul Mitch Mitchell și formează Jimi Hendrix Experience.

În noiembrie, trupa susține un concert în clubul londonez Bag O Nails, și pentru că se dusese un pic vestea despre americanul care vrăjește chitara, în public se aflau mai multe staruri ale muzicii britanice: Lennon și McCartney, Mick Jagger, Eric Clapton sau Jeff Beck. Hendrix și-a făcut magia și toată lumea a rămas cu gura căscată. Martorii spuneau că singurele comentarii care s-au auzit erau de genul Shit! Damn! sau Jesus!...

Și iată-ne înapoi în London Astoria, pe 31 martie 1967, când pe scenă era Cat Stevens, dar cei 2000 de spectatori îl așteptau pe zeul Hendrix. Acesta era în culise, alături de managerul său, Chas Chandler și jurnalistul Keith Altham, discutând despre cum ar putea să crească expunerea media a artistului. Jurnalistul sugerează că ar trebui să facă ceva mai spectaculos decât The Who, care își distrugeau instrumentele pe scenă la finalul concertelor. Hendrix îi cere managerului niște benzină și după ce face rost de o sticluță, intră pe scenă. Cântă magistral timp de 45 de minute și ridică sala în picioare, iar la final toarnă benzina pe chitară și îi dă foc. Era finalul culminant al show-ului, un truc pe care Hendrix avea să-l transforme în trademarkul său.

Suntem pe 1 aprilie 2003, în Pepsi Center din Denver, Statele Unite, unde Pearl Jam își începe un turneu național de promovare a noului album, Riot Act.

Cu doar 10 zile înainte, Statele Unite invadaseră Irakul, începând un război ce avea să dureze 8 ani. Mare parte a americanilor susțineau decizia lui George Bush, însă nu toată lumea era de acord cu invazia americană.

Eddie Vedder, vocalistul trupei Pearl Jam, intră pe scenă purtând o mască de cauciuc cu figura lui George Bush, apoi în timpul piesei o agață pe un suport de microfon, pe care la final îl răstoarnă pe jos. Din audiența de 12.000 de spectatori, mare parte aplaudă, însă câteva zeci de fani se inflamează și părăsesc în mod ostentativ sala, iar alții huiduie.

Vedder îți nuanțează poziția, spunând că urăște războiul în general, dar susține armata Statelor Unite, însă tensiunea dintre naționaliștii americani și Pearl Jam începuse deja. Cîteva zile mai târziu, la concertul de la Uniondale, New York, Pearl Jam intră pe scenă în huiduieli și scandări U-S-A, U-S-A! La microfon, Vedder își apără punctul de vedere și libertatea de exprimare, și împreună cu trupa cântă piesa-manifest a celor de la The Clash Know Your Rights.

Acest episod din Rock Story se încheie aici. În câteva momente am să-ți spun care sunt subiectele din episodul de săptămâna viitoare, însă până atunci am să te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți podcastul, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări zilnice despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești episoadele în format scris pe rockstory.ro

Sunt Geo Iordache și ne auzim săptămâna viitoare, când o să-ți povestesc despre cum a ajuns Tom Petty coautor al unui hit de muzică pop, despre musicalul Hair și despre ultimele zile ale lui Kurt Cobain.

facebook.com