Tom Petty & The Heartbreakers

Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului.

Cauciucul topit îi ardea degetele lui Tom Petty.

Mici bășicuțe începuseră să-i apară pe palme. A mai ținut totuși un pic furtunul de grădină, făcând o ultimă încercare să stingă flăcările care îi cuprinseseră casa. Căldura infernală care venea dinspre zidul de foc îi ardea obrajii, îi usca buzele și îi usca lacrimile, chiar înainte să apuce să le verse pentru casa care dispărea încet-încet sub ochii săi.

Iar furtunul de cauciuc topit abia mai scuipa un jet anemic de apă. S-au auzit mai multe pocnete de geam spart, iar flăcările au izbucnit prin ferestrele de la etaj, ajungând la acoperiș, care în scurt timp s-a prăbușit. Speranțele lui Tom Petty de a-și salva casa s-au ofilit, odată cu furtunul pe care încă îl mai ținea în mâini. Vaietul sirenelor de pompieri care se apropiau era ultima sa speranță.

Echipa locală de pompieri a oprit în fața casei, gata să lupte cu mingea de foc în care se transformase casa lui Tom. Dar era prea târziu. Flăcările se ridicau spre cer, iar din stradă, Tom Petty, soția sa Jane și cele două fete, Annakim și Adria, priveau cum căminul lor se transformă în cenușă.

Casa din Encino, California era pentru familia Petty singura rezidență.

Era acasă. Tom era un muzician cunoscut, dar nu ajunsese încă un superstar. Ultimul album al trupei Heartbreakers nu prea avusese succes, fiind primul lor album care nu intra în top 10. Nefiind un rockstar, Tom nu avea apartamente prin alte orașe sau case de vacanță împrăștiate pe tot cuprinsul Statelor Unite, proprietăți prin munți sau cu vedere la ocean. Clădirea care acum era mistuită de flăcări era pentru el și familia lui singura lor casă. Locul căruia îi spuneau acasă.

Singurul loc care a scăpat neatins de flăcări a fost subsolul. Acolo își ținea Tom chitările și benzile cu materiale înregistrate. Restul casei a ars sau a fost afectat de flăcări, fum sau apă. Aproape 1 milion de dolari pagube. Vecinul lui Tom era Dave Stewart, așa că familia Petty s-a trezit cu Annie Lennox, cealaltă jumătate a trupei Eurhytmics, care era în vizită la Dave, și care le-a adus niște haine pentru noaptea și zilele care urmau.

17 mai 1987 – ziua începuse bine.

Tom își mânca micul dejun, Jane făcea cafeaua, iar fiicele lor, Annakim și Adria, molfăiau cerealele înmuiate în lapte. Dar după o vreme, Tom a simțit un miros de fum. Ciudat, pentru că nu era nimic pe aragaz sau în cuptor. Asta însemna un singur lucru.

Jane a luat fetele și au fugit spre ușa din față. Menajera a rupt-o la fugă după ele. Tom s-a dus direct spre grădină, ca să ia furtunul. Era însă prea târziu. În partea din spate a casei, flăcările erau deja mari. Așa cum Tom avea să afle mai târziu, nu fusese singurul care umblase prin grădina din spatele casei în acea zi. După ce focul a fost stins, investigatorii l-au dus în spatele casei și i-au arătat un loc de lângă scări, unde cineva turnase benzină. Incendiul nu fusese întâmplător. Cineva dăduse foc casei.

Tom rânjește, cu o praștie în mână.

E un țintaș bun pentru un copil, dar extraordinar pentru un copil de 5 ani. Atât de bun încât a nimerit din prima stopul spate al unui Caddilac model 55 care trecea pe stradă. N-a înțeles de ce tipul de la volan a simțit nevoia să oprească și să-l fugărească până acasă. Oprit pe verandă, în fața ușii, Tom se uita la el cu ochișorii săi albaștri, cu o față impasibilă, fără nicio remușcare. Un mic rebel în vârstă de doar 5 ani.

Tipul era plin de nervi, așa că a bătut cu pumnul în ușă. Mama lui Tom l-a ascultat și și-a cerut scuze pentru comportamentul fiului ei. ”Lui taică-tu n-o să-i placă deloc chestia asta” – l-a avertizat ea pe Tom. Și nu i-a plăcut.

Earl Petty nu i-a zis nimic lui Tom când a ajuns acasă de la muncă. Nu l-a certat, nu s-a răstit la el. A venit direct la el cu cureaua în mână, cu încheieturile de la degete albe de la presiunea cu care strângea bucata de piele. Înainte să-i cadă în stomac, inima lui Tom a pierdut niște bătăi. Anticipa marea bătaie care urma să vină. Și odată cu ea, veneau până la urmă și remușcările. Earl a ridicat mâna cu cureaua și a început să-i care lovituri lui Tom. Pe spate, pe picioare, pe brațe, pe fund. Când Earl a terminat de administrat corecția, Tom abia putea să se miște spre camera lui, așa cum i se spusese.

Mama și bunica lui au venit mai târziu la el în cameră, să-i îngrijească vânătăile care îi brăzdau tot corpul. L-au dat cu alifii și i-au pus comprese. Bătaia fusese atât de cruntă, că era nevoie de amândouă ca să-l îngrijească pe copil. Tom bănuise și înainte, dar acum era sigur: tatăl său, Earl Petty, era un tip coleric, mânat de furie. O furie care fierbea în el încă de când era și el copil. Nu mai mare decât era Tom acum.

Viața în America era grea pentru cineva care era pe jumătate alb.

Și mai grea pentru cineva pe jumătate alb care locuia într-un stat din sud. Mama lui Earl era cherokee, iar tatăl lui, un tăietor de lemne alb din Georgia. Și-a luat nevasta si a coborât până în Florida, unde și-au întemeiat o gospodărie și s-au apucat de agricultură. Pereții colibei lor nu erau acoperiți cu tapet, ci cu ziare. Veceul era afară, undeva în spatele casei, iar mirosul de acolo era acoperit de cel de găinaț de la cotețul păsărilor.

Mama lui Earl nu părăsea aproape niciodată gospodăria. Avea pielea mult prea închisă ca să iasă în oraș, unde pielea de orice culoare diferită de alb ridica sprâncene și uneori, chiar niște pumni strânși. Așa că stătea acasă. Zilnic, la orice oră, era acolo. Bunica sa indiancă fusese un fel de secret de familie, despre care lui Earl nu-i plăcea să vorbească, încât Tom n-a fost vreodată sigur de numele ei adevărat. Sally? Poate...

Earl și sora sa geamănă, Pearl, trebuiau să-și păzească spatele când ieșeau în oraș. Pe jumătate alb însemna că jumătate nu erai alb, iar asta putea să ducă la o cafteală zdravănă de la unii care n-aveau alte treburi. Asta nu era o viață fericită pentru un tânăr, iar Earl își dădea seama. Când s-a făcut mai mare, și-a luat tălpășița și a început o nouă viață în Gainesville. Dar dispoziția sa întunecată s-a dus cu el și l-a urmărit ca adult și ca tată. Earl avea o predispoziție către scandal, către prea multe pahare, iar scandalul atunci se înfiripa: după prea multe pahare.

Tom era aproape de fiecare dată sacul său de box. Relația cu taică-su era mai mult o formalitate. Iar din punctul lui de vedere, era ceva normal. Abia mai târziu în viață, Tom și-a dat seama că a fi tată înseamnă mai mult decât să pui pâine pe masă și să-ți bați copiii. Dar la vremea aia, nu știa despre asta.

Și totuși, a existat ceva deprins de la Earl care i-a folosit lui Tom mai târziu. I-a folosit atât de bine, că a ajuns unul din cei mai de succes și bine plătiți muziceni din America, iar bătrânul Petty s-a întors în genunchi la fiul său, încercând să-i intre în grații. Iar acel ceva era furia.

Țiuitul feedbackului din boxe îți spărgea timpanele.

La fel și zgomotul făcut de publicul adunat pe stadion, care îi cânta refrenele la unison. Dar toate astea erau acum departe, se auzeau slab, ca un ecou. Acum era liniște. Anii 90 erau aproape gata. Tom Petty era acasă, în Pacific Pallisades, California, la aproape 10 ani de la incendiul care îi mistuise casa. Era singur. Fără soție, fără copii care să alrege pe holurile casei. Fără colegi de trupă, fără bâzâitul amplificatoarelor care să umple liniștea casei.

Tom stă aplecat asupra unui sendviș rece în bucătărie și își derulează în minte cum a decurs ziua până atunci. S-a trezit la 9, apoi a pierdut vremea în pat până la prânz. A reușit să se smulgă din depresie cât să meargă până la magazin, să-și ia un sendviș, apoi s-a întors încet spre casă – nerecunoscut de trecători, doar un tip cu o pungă în mână, un nimeni care se îndreaptă spre casă tărșâindu-și picioarele. Acasă, a tăiat sendvișul în doă cu un cuțit murdar de pe blatul din bucătărie, și a mâncat încet. Nu se grăbea nicăieri. N-avea nimic de făcut azi. De fapt, n-avea nimic de făcut în nicio zi.

Acum era ora 2 după amiază. Nu rezista mai mult de ora asta fără să-și bage nasul în stash. Nu rezista mai mult fără noua constantă din viața sa: heroina.

Stâlpii pe care se sprijinise viața sa se prăbușiseră.

Într-un fel, incediul casei din Encino fusese un avertisment despre dezastrul care urma să se întâmple. A început cu divorțul său de Jane. Asta îl adusese aici, în Pallisades, acum câțiva ani. Relația sa cu Jane se răcise și se depărtaseră unul de celălalt. Apoi au intrat în scenă avocații și hârtiile cu scris mărunt. Când s-a încheiat căsnicia, s-a încheiat și cu familia.

Avuseseră un rol și orele, chiar zilele petrecute la studio, departe de familie și de casă. Încă din 1979, când făcuse niște ședințe maraton în studio cu Jimmy Iovine, pentru albumul de succes Damn The Torpedoes. În studio, ca și pe scenă, Tom căuta perfecțiunea. Nu conta cât dura să o găsească. Și dacă se bloca, relua de la capăt până se debloca. Acum, Tom era blocat complet, fără vreo perspectivă de ieșire. Singur acasă, dependent de heroină. Izolarea nu-i lăsa mare lucru de făcut, așa că rememora diverse amintiri. De exemplu, cele plăcute în care era împreună cu familia. Sau cele neplăcute, în care simțea pumnii tatălui său lovindu-l din nou și din nou.

După ce Tom ajunsese un muzician celebru, Earl Petty își revizuise atitudinea față de el. Doar titlul de tată al lui Tom Petty era suficient ca să deschidă uși și să descheie bluze. Dar era prea târziu. Pe Tom nu-l impresionau zâmbetele largi ale lui taică-su. Ba mai rău, uneori se vedea pe el atunci când se uita la cel bătrân. Tom nu ridicase niciodată mâna asupra copiilor săi, așa cum făcuse taică-su, dar își răcorise nervii lovind cu pumnii în pereți. Tom nu-și căuta liniștea în fundul paharului, ca Earl, dar nici nu putea spune că heroina era o alternativă mai sănătoasă. Heroina era noua constantă din viața lui. Singura sa consolare. Așa că înainte ca liniștea să se lase peste acea după amiază, Tom a luat acul și cu o înțepătură ușoară s-a scufundat într-un alt tip de liniște.

Niciodată nu-i fusese atât de greu să fie singur.

Tom se despărțise pentru o perioadă din 1987 de Heartbreakers și după o renștere creativă ca Charlie T Wilbury alături de supertrupa Traveling Wilburys, Tom a ieșit cu albumul Full Moon Fever.

Majoritatea colegilor de trupă n-au fost încântați de cariera solo a lui Tom, chiar dacă era doar temporară. Și chiar dacă o parte din ei participaseră la înregistrări. Când albumul a ieșit pe piață în 1989, a explodat. Încearcă să îți amintești trei piese ale lui Tom Petty și probabil că măcar una este de pe Full Moon Fever. I Wont Back Down, Free Fallin? Sunt adevărate imnuri rock pe care e imposibil să nu le știi. Criticii le-au spus succese de radio FM și au catalogat albumul ca fiind vârful succesului comercial al lui Petty. Poate era însă vârful succesului comercial al radiourilor FM...

Încă din copilărie, Tom ascultase pe radiourile FM hiturile lui Elvis, Little Richard sau Rolling Stones, și toate astea erau acum sintetizate în Full Moon Fever. Tom a preluat rețeta celor dinaintea sa cu piese prea fredonabile ca să fie ignorate de radiouri și prea memorabile ca să nu vrei să le asculți pe repeat, a perfecționat acea rețetă și a aplicat-o magistral pe album.

În vara și toamna lui 89, chiar până în primăvara lui 90, pentru aproape un an, Full Moon Fever a dominat topurile din State, unde a stat timp de 77 de săptămâni. Chiar și acum, 30 și ceva de ani mai târziu, piesele sale se aud constant pe radiouri. Albumul ăsta l-a dus pe Tom în vârful muntelui comercial. Iar în 1994, cu albumul Wildflowers, a ajuns în vârful muntelui creativ. O operă de artă, produsă în colaborare cu Rick Rubin, un guru atât în lumea heavy metal cât și hip-hop. Piesele de pe Wildflowers ne arată un muzician aflat pe culmea măiestriei sale artistice și creative. Un muzician care merge pe sârma creativității fără nicio plasă de siguranță, prea încrezător ca să-i pese.

Cu albumul ăsta, Tom Petty și-a exorcizat creativ toată furia acumulată. Furia pe abuzurile tatălui său, pe despărțirea de Jane, pe casa de discuri care îi cerea piese cuminți și plăcute publicului. Când o piesă nu suna așa cum voia el să sune, își lăsa furia să clocotească.

Cu câțiva ani în urmă, pe când înregistra albumul Southern Accents, se afla la studio noaptea târziu.

Sau dimineața devreme. În fine, era ora 4 spre dimineață, dar datorită cocainei, toți cei prezenți simțeau ca și cum ar fi fost 4 după-amiază. Piesele nu sunau bine. Parcă erau un demo nefinisat. Și pe măsură ce lucra la ele, parcă se tot îndepărta de voia să audă. Poate că era cazul să renunțe la tot, să o ia de la capăt cu alte piese. Tom s-a ridicat în picioare de la mizer și a pornit spre cealaltă încăpere. Frustrarea clocotea în el. Fără să se gândească, a ridicat brațul și a dat un pumn în peretele de beton. A auzit oasele trosnind. A simțit durerea până în măsele, iar mâna i s-a înroșit de sânge.

Operația de la spital a durat 4 ore. Doctorii i-au umplut mâna cu sârme și șuruburi și i-au spus că n-o să mai cânte niciodată la chitară. Niciodată? Tom a simțit din nou furia bolborosind în adâncul lui. O să le arate el doctorilor... Și le-a arătat. Furia l-a băgat în rahat, dar tot ea l-a scos. A luat-o ușor, zi după zi, acord după acord.

Cânta până îl dura mâna, dar a reușit să-și pună din nou în mișcare mușchii și tendoanele. În curând putea să cânte din nou piesele vechi și compunea altele noi.

Cu tot succesul care venise odată cu cariera solo, Tom se simțea singur.

Așa că a fost fericit să reia lucrul cu colegii săi din Heartbreakers, să fie din nou parte a unui grup. Însă reuniunea lor, făcută imediat după Wildflowers, a început cu probleme. Albumul lor din 1996, care era coloană sonoră pentru filmul She’s The One a fost un dezastru comercial. Și nu era vina trupei.

Când lansarea filmului în care jucau Jennifer Anniston și Cameron Diaz a fost amânată cu trei săptămâni, nimeni nu s-a ocupat să amâne și lansarea albumului. Și la vremea respectivă, în epoca CD-urilor, cine ar fi cumpărat o coloană sonoră a unui film care nu apăruse? Albumul She’s The One s-a vândut în doar 490.000 de exemplare. O nimica toată în comparație cu istoricul de vânzări al lui Tom Petty & Heartbreakers. Și o reuniune ratată pentru trupă.

Basistul trupei Heartbreaksers, Howie Epstein, era într-o situație mai rea decît ceilalți.

Era consumator de heroină, dar spre deosebire de Tom, care își ascundea dependența, Howie n-avea nimic de ascuns. Avea deja 10 ani de consum în spate și după cum arătau lucrurile, nu mergea spre bine. Nu numai că dansul cu heroina era periculos, dar amândoi aveau deja peste 40 de ani, ceea ce în lumea dependenților însemna că erau deja bătrâni. Dacă unii de douăzeci și ceva de ani nu reușeau să iasă din capcana drogurilor, cum se puteau aștepta ei la vârsta lor să aibă vreo scăpare? Cum puteau să plece în turneu când heroina îl ținea pe Tom lipit de siguranța și liniștea casei sale, iar pe Howie lipit de ac oriunde se ducea?

Tom petrecuse destule săptămâni în casă, nemișcat în pat, privind cu ochi sticloși tavanul sau cei patru pereți. Studioul sau autobuzul de turneu erau singurele locuri care îi oferiseră siguranță și satisfacție. Heroina nu-i dădea nimic din aseta. Era doar o iluzie găunoasă. Ceva fals, la fel ca admirația pe care i-o oferea deodată taică-su. Zgomotul autocarului pe drum, strigătele mulțimii de pe stadion – astea erau reale. Lui Tom îi era dor de senzațiile alea, și știa că ceea ce-l ține departe de ele e heroina. Era timpul să se adune, să devină din nou liber.

Lui Tom nu-i era frică, dar i-a cerut totuși doctorului să-i explice procedura din nou.

Voia să fie sigur că înțelege înainte de a se da pe mâna echipei medicale. Doctorul i-a spus că mai întâi o să-l anestezieze. Apoi o să-i dea un medicament. Unul puternic, care să scoată heroina din corp prin spasmele mușchilor. Era singurul mod prin care Tom putea să își curețe organismul înainte de turneul Heatbreakers pentru albumul Echo. De câțiva ani, heroina fusese un secret al lui, pe care îl ținuse bine ascuns.

N-avea de gând să-l împacheteze în bagaje și să-l ia cu el în turneu. Trebuia să scape de el. Mai ales de când fetele sale aflaseră de mica sa problemă de la producătorul Rick Rubin. Fusese o lovitură sub centură de la un prieten bun și asta îl înfuriase pe Tom. Dar asta grăbise oarecum recuperarea, pentru că a decis să urmeze un tratament cu profesioniști, în spital. Încercările dinainte în care se lăsase pentru câteva zile nu duseseră nicăieri. Se reapucase cu mai multă furie.

Doctorul i-a promis că n-o să simtă nici măcar o gâdilătură. Dar când a început tratamentul, Tom nici nu și-a dat seama că a adormit. Era ca și cum cineva ar fi pus o plapumă pe el. Ceva care să-l țină, să-l împiedice să plutească. Când ești un rockstar, parcă plutești tot timpul. Mergi doar în sus, tot mai sus, deasupra tuturor. Toți se uită la tine cum zbori.

Uneori ai senzația că ești în cădere liberă, dar șșș... nu le spui asta. Ești ca pe scenă. Deschizi brațele, de parcă ar fi aripi. Dar dacă zbori, atunci trebuie să și cobori cândva. Însă nimeni nu vrea asta. Nici tu, nici publicul tău. Toată lumea te vrea doar în urcare. Zborul ăsta în sus, doar în sus, pare o chestie poetică, dar e al naibii de obositor. E un maraton fără sfârșit.

Când Tom a deschis ochii, se simțea de parcă ieșise dintr-o hibernare.

Ochii i s-au îndreptat către asistenta de la capul patului, pe care a întrebat-o: ”A funcționat?” ”O, da, a funcționat”, i-a răspuns ea. ”Cât am fost adormit?” ”Două” a răspuns asistenta. ”Două ore?”. ”Nu, două zile”. Cu echipa medicală alături de el, Tom a scăpat complet de dependența de heroină. După knock-outul de două zile, care i-a curățat organismul de orice urmă de drog, și-a stabilit un obicei nou: o dată pe zi, un doctor sau o asistentă venea la patul lui, cu o pastilă specială, care bloca efectele opioidelor și totodată bloca și orice tentație sau dorință de a consuma din nou. Iar după ce lua medicamentul, doctorul venea cu o lanternă și i se uita în gură, să vadă dacă nu cumva ținea pastila sub limbă, ca să o poată scuipa mai târziu. Însă Tom avea mintea suficient de limpede ca să poată alege între înțepătura acului și mușcătura regretelor.

Tom ajunsese să aprecieze rutina asta zilnică, pentru că își dovedea lui însuși că e pe calea cea bună. Că era aproape de a fi din nou el însuși. Aproape de a începe din nou turneele, de a cânta din nou. Această călătorie trebuia să înceapă de acolo, din liniștea spitalului și urma să-l ducă înapoi pe scenă, în zgomotul asurzitor al aplauzelor.

Urma să împlinească în curând 50 de ani, și se simțea gata să intre înapoi în Great Wide Openul concertelor live. Spera ca basistul lui să poata fi și el în stare de călătoria asta.

După 56 de spectacole și 4 luni pe drum, turneul Echo s-a încheiat în octombrie 1999. Și odată cu el, s-a încheiat și vremea lui Howie Epstein ca Heartbreaker.

Două avioane așteptau trupa în Indianapolis.

Unul cu direcția plajelor însorite din Bahamas, unde Howie trebuia să intre la dezintoxicare și să lase deoparte pentru o vreme viața de rockstar. Era varianta corectă. Celălalt avion se îndrepta în direcție opusă, către Van Nuys, California, adică spre casă. Varianta greșită.

Scopul era ca dezintoxicarea să fie o alegere cât mai simplă și plăcută. Cine ar spune nu unui sejur în Bahamas? Cine ar spune nu atunci când îl așteaptă la scară un avion privat? Howie putea să facă asta. Și a făcut-o. Timp de o oră. Degeaba s-au rugat toți de el . Degeaba i-au dat exemple și au încercat să-l trezească la realitate. I-au adus aminte că mutra lui nu apărea pe coperta albumului Echo, pentru că ratase ședința foto, fiind prea praf ca să iasă din casă. Petrecuse jumătate de an într-un turneu pentru un album pe care el nu apărea.

Celebra imagine alb negru de pe coperta albumului Echo era cu ceilalți, fără Howie. Nu avuseseră nevoie de vreo explicație. Nu știau unde e sau cu cine, dar știau exact ce face. Știau pe cine alesese în locul trupe și care erau prioritățile lui. Deconectarea lui Howie de trupă era evidentă, pe față. Pe fața celui mai nou album al trupei.

Însă chiar când era prezent, Howie avea nevoie de îngrijire și atenție. Mai multă atenție decât ar fi fost cazul pentru un rocker de nivelul lui. Angajau tehnicieni nu doar ca să manevreze echipamentele, ci și ca să aibă grijă de Howie pe parcursul turneului. Spre deosebire de Tom, Howie nu se ascundea.

Pe asfaltul aeroportului din Indianapolis, colegii de trupă se rugau de el, dar fără succes. Howie nu se lăsa convins de promisiuni, amenințări sau de plajele însorite ale Bahamasului. Dependența era prea adâncă, prea veche. Era un deal semnat și ștampilat: Howie și heroina împreună până la sfârșit. Când Howie s-a urcat în avionul spre Van Nuys, California, s-a despărțit pe bune de Heartbreakers. Decizia lor de a se despărți de el a fost dureroasă, dar era necesară. Chiar dacă pentru ei, rămânea un Heartbreaker, Howie nu mai putea fi ajutat.

Când Howie Epstein a auzit sirena poliției, n-a trebuit să se uite în retrovizoare ca să fie sigur că pe el îl urmăreau.

Știa. ”S-a terminat, Carlene. Trage pe dreapta, a spus el de pe locul din dreapta.” Mașina a ridicat un nor de praf roșu pe marginea autostrăzii care ducea spre Albuquerque, New Mexico. 26 iunie, 2001. Howie Epstein și Carlene Carter erau împreună încă de la finalul anilor 80. Atât pe plan sentimental, cât și profesional. Carlene era fiica lui June Carter-Cash și a primului ei soț, cântărețul de country Carl Smith. Asta însemna că tatăl ei vitreg era nimeni altul decât celebrul Johnny Cash. Și cu toate că nu era fiica lui naturală, părea că moștenea spiritul rebel al familiei Cash.

Tehnic, Carlene fusese trasă pe dreapta pentru viteză, dar viteza era ultima din grijile celor doi, care avea două lucruri de ascuns: primul era că circulau cu o mașină furată. Un Jeep Grand Cherokee pe care îl luaseră de la un dealer de mașini din Santa Fe cu trei luni în urmă. N-aveau cum să ascundă asta, mai ales dacă polițiștii cereau actele mașinii, ceea ce evident, a fost primul lucru pe care l-au cerut. Al doilea lucru era că aveau o pungă cu stash ascunsă printre lucrurile lui Carlene, în portbagaj. Nici asta n-a scăpat polițiștilor, care odată ce au văzut că mașina e furată, au percheziționat tot interiorul.

Degeaba Carlene a încercat să ia totul asupra ei, spunând că Howie nu știa nimic de droguri. A doua zi, știrea era în toate publicațiile: Howie Epstein, fostul basist din Heartbreakers a fost prins într-o mașină furată, cu fiica vitregă a lui Johnny Cash și cu suficientă heroină încât să se facă praf pentru un deceniu.

Nimănui nu i-a păsat cine a fost acuzat și de ce. Publicul știa de ce plecase Howie din Hearbreakers sau mai exact, de ce i se dăduseră papucii. Acum nu făcea decât să dovedească faptul că merita să zboare din trupă. Era un adult de 45 de ani și cu toate astea, se comporta iresponsabil ca un adolescent. Un junkie aruncat la gunoi de una din cele mai mari trupe. Titlurile revistelor au pregătit publicul pentru ce avea să afle un an mai târziu, când Howie a apărut alături de Heartbreakers la ceremonia de primire în Rock and Roll Hall of Fame.

Era ceea ce se aștepta toată lumea: un Howie slab și obosit, consumat de cei aproape 20 ani de dependență. Obrajii erau supți, părul era unsuros și nepieptănat, dar nu genul ăla de nepieptănat cool, de rockstar. Mai repede în genul ”nu m-am uitat în oglindă azi”. Genul ”am nevoie de ajutor”.

Iar figura aia palidă și obosită le-a revenit tuturor în mine pe 23 februarie 2003, când publicațiile de știri au anunțat că Howie Epstein murise. Avea 47 de ani. Tânăr, chiar după standardele din rock and roll.

Tom Petty simțea cum îl cuprind frisoanele.

L-a plâns pe Howie în felul lui, de departe. Nu s-a dus la înmormântare. N-a făcut drumul până în Milwaukee ca să-și arate respectul. Era suficientă durerea de a pierde unul din Heartbreakeri. Parcă nu-i venea să creadă că doar câțiva ani mai devreme, era și el în aceeași găleată a dependenței. El scăpase ghearelor heroinei, dar Howie nu avusese norocul sau puterea de a se smulge.

Howie n-a mai apucat să-l vadă pe Tom întorcându-se la Hall of Fame, pentru tributul adus lui George Harrison, alături de Prince. N-a mai apucat să vadă trupa Heartbreakers urcând pe scenă în Glendale, Arizona, unde au avut onoarea să cânte la pauza celui de-al 42-lea SuperBowl.

Tom Petty a trăit să se bucure de toate astea, și de tot ce însemna viața fără dependențe, însă deși părea imposibil, opioidele s-au întors în viața lui. Din nou. Totul a pornit de la nimica toată. De la un șold fisurat. Alunecase la repetițiile pentru aniversarea de 40 de ani a Hearbreakers. Pregăteau un turneu pe parcursul lui 2017, iar Tom n-avea de gând să anuleze peste 50 de spectacole și să dezamăgească 3 generații de fani. Pentru ce? Pentru o căzătură ușoară?

Tom avea 66 de ani, dar se simțea și era încă în putere.

Supraviețuise celor 40 de ani de viață rock and roll dură. Aniversarea asta era o dovadă a rezistenței lui, atât muzicală, cât și fizică. Doctorii i-au spus cla: trebuie să renunțe la turneu, să facă o operație de înlocuire de șold, apoi să stea cuminte acasă și să se recupereze până când va fi în stare să plece din nou în turneu.

Să stea singur, acasă, trântit în pat și cu ochii în tavan? Nah... Tom știa pe de rost filmele proaste și deprimante care rulau pe tavan, în singurătatea și liniștea dormitorului de acasă. Pentru el, asta nu era o opțiune. Să dea înapoi de la turneu însemna să dezamăgească zeci de mii de oameni. I Won't Back Down.

Tom Petty a făcut toate cele 53 de spectacole strângând din dinți și ignorând durerea din șoldul fisurat.

Dar durerea era acolo, la fiecare ieșire pe scenă. Analgezicele amorțeau o parte din senzații, dar nu puteau să ascundă complet înțepăturile și pulsațiile. Uneori, Tom avea impresia că zgomotul oaselor sale care clănțăne, se freacă și troznesc se aude peste muzică și ajunge la public. Îl apucau nervii când se gândea că trebuie să-și petreacă în agonie a 40-a aniversare.

Durerea trecea dincolo de plasturii cu fentanil pe care în prescriseseră doctorii. Radia din șold în abdomen, apoi se ducea în jos, pe picior. Durere în Dallas, durere în Nashville, în Tampa, Pittsburgh, Cleveland, Los Angeles, până când – deodată – n-a mai fost nicio durere. Și nici un Tom Petty care să încheie turneul în New York.

Întâi a fost stopul cardiac care l-a lăsat inconștient acasă, în Malibu.

A urmat bipăitul îngrijorător al aparatelor de la centrul medical UCLA. Iar apoi, Tom Petty a închis cercul și s-a întors în liniște și în veșnicie. Furia care îl mânase atâția ani se terminase. Doctorii au dat vina pe un amestec fatal de medicamente, în mare parte analgezice opioide. Fentanyl, oxicodonă, temazepam, alprazolam, acetylfentayl, despropionyl fentanyl - toate circulau prin venele lui Tom când a ajuns la spital.

Conform unui articol din revista Rolling Stone, ultimele două substanțe, ambele derivate din fentanyl, erau ilegale. Marfă de pe piața neagră. Familia lui Tom a refuzat să comenteze, acuzând plasturii cu fentanyl care fuseseră prescriși de doctori. Fentanylul este - la fel ca heroina, un opioid. Doar că de vreo 20 până la 40 de ori mai puternic. Și de 100 de ori mai puternic ca morfina. Acum era rândul fanilor să simtă acea senzație. Acea furie care vine din adânc și crește, izbucnind cu forță la suprafață. Simțeau asta pentru că viața lui Tom fusese prea scurtă. Și pentru că nu trebuia să se termine așa.

Tom Petty luptase împotriva dependenței și învinsese. Fanii au rămas cu muzica și cu amintirile, dar și cu o furie care nu își găsește alinarea. O furie fără sens, pentru că ea nu-l poate aduce înapoi.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com