Ep. 44 - Janis Joplin, regina kozmic bluesului

Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts

Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului.

În imaginile filmate la festivalul de la Monterey din 1967,

e o scenă extraordinară, în care camera se fixează pe Mama Cass Elliot, de la The Mamas and The Papas, aflată undeva în public. Are o figură uimită și se vede clar cum exclamă - Wow!

Motivul este vocalista trupei de pe scenă, o texană de 24 de ani cu o voce impresionantă, care apăruse parcă de nicăieri: Janis Joplin. Alături de chitara și efectele pirotehnice ale lui Jimi Hendrix, vocea lui Janis a fost unul din momentele ieșite din comun ale festivalului.

Janis însă nu era solo la festival. Venise împreună cu trupa din care făcea parte: Big Brother And The Holding Company. A urmat imediat un album, apoi un contract cu Columbia Records, iar peste câteva luni, revista Vogue o prezenta pe Janis Joplin ca fiind cea mai formidabilă voce a muzicii rock.

Fascinația lumii muzicale pentru Janis era evidentă. Era o albă în a cărei voce se adunaseră toate vocile negre din blues care îi marcaseră copilăria – Ma Rainey, Bessie Smith sau Big Mama Thornton. În plus, când era pe scenă, Janis cânta din tot sufletul, ca și cum viața ei ar fi depins de asta. O combinație de blues, soul, gospel și rock dezlănțuit. Joplin ardea cu o intensitate care îi făcea pe alți artiști să pălească.

Într-un interviu, spunea că ”a cânta e sinonim cu a face dragoste. E o experiență totală din punct de vedere fizic și emoțional.” În octombrie 1968, Janis Joplin era pe val: avea un album aflat pe primul loc al clasamentelor muzicale americane, un single de top 10 și o serie de concerte sold-out.

Doi ani mai târziu, în octombrie 1970, murea în urma unei supradoze de heroină. Avea doar 27 de ani.

Sunt Geo Iordache, iar în acest episod Rock Story am să-ți povestesc despre Janis Joplin – artista care a vândut peste 18 milioane de albume, deși a avut o carieră de numai 4 ani și a lansat un singur album solo în timpul vieții sale.

Janis era cea mai mare dintre cei 3 copii ai unei familii middleclass din Port Arthur, Texas.

Părinții i-au încurajat de mici să fie diferiți și să gândească cu capul lor. La începutul liceului, Janis era o fată isteață, cu spirit de artist, care picta, citea din Jack Kerouac, scria pentru ziarul școlii și zdrăngănea la chitară în timpul liber. Purta blugi strâmți și cămăși înflorate. Un spirit liber, de artist în devenire. La începutul anilor 60, America se schimba, însă viziunea lui Janis despre ce ar înseamna o lume mai bună nu se potrivea cu mentalitatea conservatoare de orășel de provincie sudist.

La fel ca mare parte din sudul Statelor Unite din acei ani, Port Arthur era segregat: populația de culoare nu avea voie să se amestece cu albii. Rasismul era parte a culturii locale. Albii aveau restaurantele lor, școlile lor, sălile lor de așteptare în gări sau chiar aripi separate la spital. Mai mult, în Port Arthur încă funcționa o ramură activă a Ku Klux Klan.

Janis comenta cu voce tare și punea la îndoială corectitudinea segregării. În cartea sa ”Love, Janis”, sora mai mică Laura Joplin povestește că la școală, într-una din orele de studii sociale, Janis s-a ridicat și a spus ”Felul în care societatea îi tratează pe negri este greșit. Sunt oameni la fel ca noi.” Colegii de clasă au răspuns cu huiduieli și epitete rasiale. Acasă, părinții au sfătuit-o să-și țină gura și să nu înceapă o luptă împotriva obiceiurilor societății, dar Janis a rămas cu convingerile ei. Pentru un timp, s-a refugiat în pasiunea pentru artă, în desen și pictură.

În paralel, își descoperise gustul pentru muzica folk și blues. Ascultând piese de-ale lui Bessie Smith, Ma Rainey sau Leadbelly, ceva a făcut clic înăuntrul ei. Blues-ul vorbea despre dragoste, și nu doar despre cea sentimentală, ci și despre cea carnală, fizică. Despre slăbiciunile și durerile omenești și despre puterea muzicii de a te ajuta să treci peste încă o zi. Blues-ul nu era despre veselie și viață frumoasă, ci despre viața reală.

Opiniile ei despre segregare o făcuseră să fie deja o țintă pentru unii colegi.

Faptul că fuma iarbă și mergea în cluburi la concerte ale artiștilor negri i-a murdărit și mai mult reputația. Cu timpul, Janis a adoptat o atitudine dură, care o ajuta să supraviețuiască într-un orășel din ce în ce mai ostil cu ea și cu micul grup care îi împărtășea opiniile. Când i se aruncau vorbe grele, răspundea înapoi. La liceu era cunoscută ca având o gură spurcată.

A suferit mult datorită faptului că era supraponderală și avea o acnee pronunțată. Era ținta bullyingului colegilor, care o numeau porc, ciudată sau nigger lover. Într-un interviu pe care l-a dat atunci când devenise o vedetă, Janis spunea ”Au râs de mine până m-au dat afară din clasă, din oraș și din Texas”.

Așa că în 1960, după ce a terminat liceul, Janis a părăsit micul orășel Port Arthur, și s-a înscris la Facultatea de Arte de la Universitatea Texas din Austin. Însă studiile o interesau destul de puțin. Ce o ținea acolo era muzica. Se alăturase unei trupe studențești cu care cânta blues și folk. Acolo a învățat să cânte în fața unui public, dar mai mult decât atât, și-a descoperit vocea și a înțeles că de câte ori deschide gura să cânte, poate dărâma ziduri.

Scena muzicală din Austin era însă prea mică pentru Janis, care voia mai mult decât prăfuitul Texas. În 1963, după ce a împlinit 20 de ani, și-a strâns bagajul și a făcut autostopul împreună cu un prieten până în California, la San Francisco.
Metropola de pe coasta Pacificului îi oferea tot ceea ce nu putuseră să-i ofere Port Arthur sau Austin: o comunitate muzicală puternică, plină de efervescență creativă, un spațiu unde putea să se descopere și să se dezvolte.

La San Francisco, Janis s-a apucat serios de muzică.

Însă, odată cu muzica, s-a apucat și de droguri. Iar Janis nu făcea nimic cu jumătăți de măsură, așa că a intrat direct pe chestii tari: își injecta metamfetamine, a început să folosească heroină și în scurt timp și-a câștigat o reputație de junkie fără limite.

În San Francisco, Janis își făcuse un nume pe scena muzicii folk locale, cântând în diverse cluburi și cafenele hippie. Locuia fără chirie în subsolul casei unor prieteni. Tot ce trebuia să facă era să urce scările o dată pe săptămână și să le cânte câte ceva. Într-unele zile, picta și scria versuri, iar duminicile mergea la biserici ale negrilor, unde stătea în spate și cânta gospel împreună cu enoriașii.

Dar pe lângă toate astea, o constantă erau băutura și drogurile. Substanța la modă pe vremea aceea era metedrina, pe care comunitatea hippie o vedea ca pe un antidot nevinovat pentru depresie, oboseală sau probleme cu greutatea. Metedrina era o parte a procesului creativ, o modalitate pentru artiști de a picta mai frumos, de a scrie mai mult, de a cânta mai bine.

Ușurința cu care putea face rost de droguri și deschiderea către noi experiențe o făcuseră pe Janis să consume nu doar metamfetamine, ci și heroină. Într-un interviu, spunea despre acea perioadă a vieții sale: ”Eram disperată după orice substanță. Fumam, inhalam, injectam tot ce se putea”. Slăbise foarte mult, așa că îngrijorați de starea sa, prietenii au strâns bani și i-au cumpărat un bilet (doar dus) pentru acasă, în Port Arthur.

Este primăvara lui 1965, iar în autogara Greyhound, Janis Joplin coboară din autocarul care o adusese acasă. În brațe are câteva cutii vechi de pantofi în care și-a adus hainele. E slabă și arată ca o stafie – are doar 40 de kilograme, o umbră a celei care plecase în San Francisco cu câțiva ani în urmă.

Familia o primește însă cu brațele deschise, așa că în scurt timp Janis se pune pe picioare. Se lasă de băut, nu mai consumă droguri și se înscrie la facultate. Ba mai mult, se îndrăgostește de un băiat și face planuri de nuntă. La orizont se vedea o viață liniștită, o căsuță frumoasă cu gărduleț alb, poate câțiva copii. Așa cum îi scria logodnicului ei într-o scrisoare, Janis își dorea cu disperare să fie fericită și să aibă o viață stabilă.

Dar structura ei internă nu era așa. Janis era o pasăre închisă în colivie, iar gândurile despre muzică nu îi dădeau pace. Picătura care a umplut paharul a fost vestea că iubitul ei are pe altcineva. Dezolată, în mai 1966 își ia o pauză între semestrele de la facultate, cu gândul să dea o fugă până în California. Nu s-a mai întors.

Făcea și ea parte din valul de tineri atrași de San Francisco la jumătatea anilor 60.

Orașul era ca un magnet pentru cei în căutare de libertate și de noi începuturi. Janis căuta noi începuturi și libertate, însă nu-și dorea o carieră. Nu avea visuri de celebritate, nu căuta succesul artistic. Voia doar să facă ce-i place, adică să cânte. Iar San Francisco era locul potrivit pentru asta.

Chet Helms era un tip descurcăreț. Venise în San Francisco în 1962, fără un ban în buzunar, însă cu visuri mari. Rezonase imediat cu filosofia hippie, anti-război și anti-sistem pe care o avea tineretul din oraș. Chet iubea muzica și mergea la concerte, și își câștiga existența vânzând iarbă, așa că ajunsese să cunoască mulți muzicieni. S-a prins repede că aceștia au nevoie de un loc în care să se întâlnească, să stea de vorbă sau să cânte împreună, așa că a închiriat un subsol ieftin într-un cartier dărăpănat la vremea aceea, dar care în câțiva ani, în Vara Iubirii, urma să ajungă celebru – Haight Ashbury.

A început să organizeze acolo întâlniri și jam sessions. Când locul a devenit popular, Chet a început să vândă bilete la intrare. Poate că nu-și dădea seama la momentul acela, dar cariera sa de promotor și organizator de concerte tocmai începuse. Iar în vara lui 1966, avea să se intersecteze cu cea a lui Janis Joplin.

Chet era tipul împreună cu care Janis făcuse autostopul la prima ei venire în San Francisco. Dincolo de plăcerea revederii, Chet a văzut o oportunitate în întâlnirea lor. Știa că Janis are voce, așa că i-a propus să vină la o audiție. De ceva vreme, era managerul unei trupe numite Big Brother & The Holding Company. Nu era o trupă celebră, nu scosese niciun album, dar își făcuse un nume în comunitatea hippie din San Francisco. Iar la momentul acela, Big Brother era în căutarea unui solist. Sau – a unei soliste.

Janis era obișnuită cu instrumentele acustice din folk, așa că e încântată de ideea de a cânta cu o trupă electrică.

Se duce la audiție, intră în sală și face cunoștință cu băieții. La prima vedere, aceștia nu sunt impresionați - sunt convinși că îi fac o favoare cu această audiție. O privesc un pic de sus. În fond, e o necunoscută - o fată de 23 de ani, care nici măcar nu arată ca o hippie. Chitaristului i se pare că e îmbrăcată ca maică-sa, dar în fine, până la urmă contează vocea, așa că fac împreună un jam session.

Janis cântă bine, dar nu îi dă pe spate. Băieții nu sunt impresionați și când rememorează momentul peste câțiva ani, atât ea, cât și ei recunosc că acea primă întâlnire a lor nu a a fost momentul ăla de revelație pe care îl vezi în filme. Cu toate astea, bat palma și merg împreună înainte. Niciunul dintre ei nu știa asta, însă succesul și celebritatea îi așteptau după colț.

Ce s-a întâmplat în lunile care au urmat a fost aproape ca în filme. Janis a înflorit pur și simplu din punct de vedere muzical și ca prezență scenică. Era ca și cum toată perioada de reprimare pe care o petrecuse acasă în Texas izbucnea dintr-odată. Intervievată de revista Flip, chiar și Janis era uimită de evoluția sa: ”Nu știu ce s-a întâmplat. Pur și simplu am explodat. N-am mai cântat niciodată așa. De obicei stătem dreaptă și cântam liniștită, dar nu poți să cânți așa când ai o trupă rock în spate.”

Big Brother & The Holding Company a devenit celebră în urma apariției din vara lui 1967 la festivalul internațional de la Monterey, iar cariera lui Janis Joplin poate fi definită simplu – înainte și după Monterey.

Monterey n-a fost cel mai mare festival al anilor 60,

dar a fost punctul zero – inspirația și șablonul după care s-au ghidat celelalte festivaluri. În cele 3 zile ale sale, Festivalul Monterey Pop a reprezentat un punct focal pentru contracultură și, în general, este considerat începutul pentru „Vara iubirii” din 1967 și debutul public al mișcărilor hippie și flower power. A reprezentat și prima apariție a lui Janis Joplin și Big Brother în fața unei audiențe masive.

În cele 8 minute ale piesei Ball and Chain s-a născut legenda lui Janis. Dacă nu ai văzut clipul, caută-l pe youtube. N-o să-ți pară rău. Ai s-o vezi pe Janis cântând cu ochii închiși, cu microfonul lipit de buze, mișcând din șolduri și gesticulând ca într-o transă. O combinație unică de putere și vulnerabilitate.

Odată cu succesul de la festivalul Monterey, Janis a întrevăzut potențialul pe care îl avea, fascinația pe care vocea ei o exercita asupra publicului. Și posibilitățile imense care i se deschideau înainte.

La o lună după festival, Big Brother and The Holding Company a lansat primul album. A fost un succes, iar trupa a semnat la scurt timp un contract cu casa de discuri Columbia. În 1968 au lansat al doilea album, Cheap Thrills, care s-a dus direct pe locul 1 în topuri, ajutat și de succesul pieselor Summertime sau Piece of My Heart. Au urmat turnee, concerte cu spectatori din ce mai numeroși, recunoaștere internațională.

Janis depășise cu mult nivelul trupei,

așa că atât apropiații ei, cât și reprezentanții Columbia Records au început să o încurajeze către o carieră solo. S-a despărțit de Big Brother la finalul lui 1968 și a înființat Kozmic Blues Band, care urma să fie trupa ei de backing. 1969 a fost cel mai bun an din cariera lui Janis. A făcut turnee în State și în Europa, cu majoritatea spectacolelor sold out. Numele și poza ei apăreau în toate revistele, de la Newsweek la Rolling Stone. Era regina de necontestat a rock and rollului.

69 a fost anul festivalurilor rock, iar Janis și trupa ei au fost invitați sâ cânte la toate. Newport, Atlantic City, West Palm Beach, Toronto, New Orleans ... n-au ratat niciunul. Și în niciun caz nu l-au ratat pe cel care avea să fie cel mai reprezentativ și mai memorabil dintre toate.

Este sâmbătă, 16 august 1969.

Pe un câmp din statul New York sunt adunați 400.000 de oameni, care au venit pentru 3 zile de pace și muzică. Este ceea ce va rămâne în istorie drept Festivalul Woodstock.

E ora 2 și jumătate după amiaza, iar pe scenă cântă o trupă înființată cu doar 3 ani mai devreme – Santana. Liderul și chitaristul ei, Carlos Santana, pare cuprins de frisoane în timp ce cântă și se zguduie ca într-o transă mistică. Avea să recunoască ceva ani mai târziu că luase niște mescalină înainte să intre pe scenă, așa că era praf în acele momente. Nu că ar fi avut cineva o problemă cu asta – până la urmă, era epoca hippie, și nimeni nu venise la festival ca să stea treaz și să-i judece pe ceilalți. De la adolescenții din public care poșteau jointuri și până la artiștii din backstage care băgau LSD, toți erau acolo ca să se simtă bine și să se bucure de libertate și de muzică.

Apropo de backstage – la ora la care Santana presta pe scenă, în culise ajungea Janis Joplin. Era cea mai căutată și bine cotată vocalistă a momentului, regina rock and roll-ului. Janis știa că are destul timp până îi vine rândul – fiind unul din artiștii importanți, urma să intre după ce avea să se lase întunericul. Și-a pus câteva cuburi de gheață într-un pahar, apoi l-a umplut cu Southern Confort, preferatul ei - un lichior dulce, dar la fel de tare ca un whisky.

A schimbat câteva vorbe cu Joan Baez, care cântase deja în ziua precedentă, iar acum se bucura de spectacol. S-a întins apoi la povești cu Grace Slick de la Jefferson Airplane. Au tras împreună un joint, și s-au hlizit de minune. Ceva mai târziu, au băgat un pic de LSD, de plictiseală. Pe scenă cântau niște scoțieni care se tot lungeau cu un rock psihedelic, iar Janis se întreba dacă paharul cu Southern Comfort din mâna ei era al patrulea sau al cincilea. Who the fuck cares?

Este 7 și jumătate seara și pe scenă sunt cei de la Canned Heat. On The Road Again e cel mai mare hit al lor, iar mulțimea vuiește. Janis se ridică de pe scaun și merge înspre scenă, să se uite la public. E o mare de oameni, care se întinde cât vezi cu ochii. Nimeni n-a mai văzut așa ceva. Janis are emoții. Se întoarce în spatele scenei și își umple din nou paharul. Al câtelea? Cine mai știe?

Pe scenă intră apoi Mountain, care cântă o oră, apoi jumate de oră pauză, Grateful Dead – o oră și douăzeci de minute, pauză, apoi Creedence, 50 de minute... Este ora 1 și jumătate noaptea atunci când Creedence încheie, iar organizatorii anunță publicul că după pauză urmează Janis Joplin și Kozmic Blues Baaand!

N-a fost cea mai bună prestație a ei, în principal pentru faptul că a așteptat cam 10 ore înainte de a intra pe scenă, așa că la momentul spectacolului, drogurile, băutura și oboseala își arătau efectul. Avea o voce răgușită, iar pașii de dans pe care i-a încercat pe scenă arătau mai degrabă ca o împleticeală.

Totuși, să cânți beat sau drogat nu era nimic neobișnuit pentru Woodstock și în general pentru anii 60. La vremea aceea, muzica nu devenise o industrie, iar muzicienii erau artiști mânați mai mult de pasiune decât de bani. Profesionalismul și etica muncii pe care le vedem azi în showbiz existau și atunci, dar erau rare. Mulți dintre muzicieni își făceau de cap și își testau limitele, așa că majoritatea celor care au urcat pe scenă în cele 3 zile de pace și iubire erau mai mult sau mai puțin luați de substanțe, la fel ca Janis.

A urcat pe scenă și și-a făcut spectacolul, dar știa că n-a fost bine, așa că a insistat ca showul ei să nu apară pe filmul oficial al festivalului. Cu toate astea, Pete Townshend de la The Who, care o urmărise din public, avea să spună în memoriile sale ”Chiar într-o seară proastă, Janis e extraordinară”

O lună mai târziu după Woodstock, în septembrie 69, Janis lansează primul ei album solo - I Got Dem Ol’ Kozmic Blues Again Mama! Nu-ți povestesc mai multe despre album, sunt sigur că știi ceva piese de acolo – măcar Try Just A Little Bit Harder sau To Love Somebody. N-a avut succesul lui Cheap Thrills, dar tot a urcat până pe locul 5 în topul albumelor din State.

Lucrurile însă nu mergeau bine în trupă,

așa că Kozmic Blues Band se destramă la finalul lui 1969. Pe măsură ce anii 60 se apropiau de sfârșit, mulți artiști și trupe își căutau o noua identitate, un nou mod de exprimare. Unii – cum ar fi The Who – explorau stiluri noi, cum ar fi opere rock. Alții – cum ar fi Jimi Hendrix Experience, Blind Faith sau Beatles – se despărțeau și o luau de la capăt în alte forme. Janis Joplin era obosită și simțea că are nevoie de o pauză. Cu doi ani în urmă, era o necunoscută în căutarea succesului, iar acum, succesul și presiunea pe care o aducea acesta erau prea mult pentru ea.

Își dă seama că nu trebuie să fie pe scenă 12 luni pe an, așa ce hotărăște să aibă o viață mai stabilă, Se mută într-o casă nouă și își ia o vacanță în Brazilia, alături de noul ei prieten, un tip care era complet împotriva drogurilor. Asta o face și pe Janis să renunțe la ele pentru o vreme. Vara lui 1970 avea să fie pentru ea cea mai fericită și mai curată din ultimii ani. În spiritul schimbării și al reinventării, Janis își inventează un alter ego – Pearl – un personaj în care se poate ascunde atunci când se simte afectată de toată nebunia show-biz-ului.

Chiar dacă celebritatea era uneori apăsătoare, chemarea artistică nu se stinsese.
Succesul și recunoașterea lui Janis continuă – cântă la Madison Square Garden iar apoi înființează o nouă trupă, Full Tilt Boogie Band, cu care începe să pregătească un nou album.

În august 1970, Janis se întoarce acasă în Port Arthur,

pentru aniversarea a 10 ani de la absolvirea liceului. Întrebată de un reporter de ce a venit, Janis îi răspunde

"ca să le dau peste nas foștilor colegi care lucrează prin benzinării sau conduc mașini de gunoi, în timp ce eu câștig 50.000 de dolari pe seară."

Era vorba de aceiași colegi care cu 10 ani în urmă făceau mișto de acneea ei, de kilogramele în plus și de părerile lui Janis despre drepturile omului. Mulți nu ieșiseră niciodată din Port Arthur, așa că pentru ei, cei 10 ani nu aduseseră prea multe schimbări. În timpul ăsta, Janis Joplin devenise un star rock, o vedetă a contraculturii și o femeie bogată, care se întorcea cu poftă de răzbunare sau poate cu speranța secretă că în sfârșit va fi recunoscută și acceptată.

Era o întoarcere în timp, o experiență dulce-amară, pentru că trezea niște amintiri care zăcuseră adormite timp de 10 ani. A venit la întâlnire îmbrăcată în stil hippie, cu o bluză albă largă, pene colorate în păr, ochelari de soare supradimensionați și multe brățări la ambele mâini. Dar așa cum se întâmplă de multe ori când ne întoarcem acasă, ne reîntoarcem la vechile noastre nesiguranțe din adolescență.

La întâlnire, Janis a simțit rapid răceala foștilor colegi, care se țineau deoparte și șușoteau, cu ochii la ea. Puținii prieteni pe care îi avusese în liceu nu se obosiseră să vină, așa că Janis a înfruntat singură privirile și remarcile răutăcioase. Un reporter de la un ziar local a întrebat-o ce își amintește de la balul de absolvire. Janis i-a răspuns: "N-am mers la bal. Nu m-a invitat nimeni. Cine știe? Probabil de aia m-am apucat să cânt blues..."

Reîntoarcerea acasă nu i-a picat bine lui Janis, care – e drept – venea ca un star rock, însă a tulburat liniștea tuturor, inclusiv pe cea a părinților ei. În ultima zi acolo, a avut o discuție aprinsă cu aceștia, care îi reproșau că și-a adus în sufrageria lor toată liota de colegi de trupă și prieteni.

Port Arthur a rezistat întâlnirii cu Janis, dar la plecare, Janis a părut dezamăgită după întâlnirea cu Port Arthur. Nimeni nu știa atunci, dar avea să fie ultima ei vizită în orașul în care se născuse și crescuse. Două luni mai târziu, pe 4 octombrie 1970, Janis Joplin avea să fie găsită fără suflare în apartamentul ei.

Recepționerul de la Landmark Hotel din Los Angeles răsfoiește plictisit o revistă.

E trecut de miezul nopții, majoritatea oaspeților din hotel doarme. Tânărul începe să citească un articol despre moartea lui Jimi Hendrix, care își găsise sfârșitul cu două săptămâni în urmă, la Londra. Se întreabă nedumerit ce le lipsește vedetelor să fie fericite. Oare își caută în droguri inspirația? Sau liniștea? Of, dacă ar avea el banii lor, ar ști cum să se bucure de viață...

Aude niște pași și își ridică privirea. E Janis Joplin, care e cazată de câteva săptămâni acolo. Pare dezorientată, confuză. O fi luat ceva, se gândește tipul și îi zâmbește, făcându-i semn cu capul.

Ea pare că nu-l vede și iese din hotel, dar se întoarce peste doar câteva minute. Merge mai drept, dar privirea ei e tot goală, fără țintă. Are un pachet de țigări în mână. Pornește pe scări, iar recepționerul se întoarce la povestea despre Hendrix. Liniștea se lasă încet în hotel și peste Los Angeles.

E deja a doua zi. 4 octombrie, după prânz. Recepționera din tura de zi a hotelului Landmark răspunde la telefon și îi spune pentru a nu știu câta oară managerului lui Janis Joplin: ”Nu, domnule Cook, nu răspunde nimeni în cameră. O fi scos telefonul din priză.” John Cook nu mai are răbdare. A sunat toată dimineața la Janis, dar fără succes. Nu s-a panicat – își cunoaște clienta și știe că nu e matinală. Dar totuși - la ora asta trebuia să fie deja la studio, pentru încheierea înregistrărilor la album. Așa că se urcă în mașină și se duce la hotel.

Pentru că dinăuntru nu se aude nimic și nu răspunde nimeni la bătăile în ușă, cheamă pe cineva de la administrație cu o cheie de rezervă. Cook are deja o presimțire urâtă, o gheară în stomac care îi spune că ceva nu e în regulă. Nerăbdător, îl dă la o parte pe tipul cu cheile și dă buzna în cameră. Peste umărul lui, administratorul se holbează și el înăuntru.

Janis e întinsă pe patul nedesfăcut. Are o față liniștită, senină. Parcă doarme, dar Cook știe că nu e așa. Într-un fel, știa de mult că momentul ăsta va veni. Pentru că stelele care strălucesc puternic ard repede.

Laura, sora mai mică a lui Janis, spunea într-un interviu:

"Nu cred că Janis se îndrepta inevitabil spre o moarte timpurie. Cred că încerca să se lase de droguri și să se concentreze pe cariera ei, care era pe val. Dar nu se știe cum, a pus mâna pe o doză de heroină mai puternică. A fost departe de supradoza clasică. Cineva i-a adus drogul, apoi a plecat. Ea a luat cantitatea obișnuită, a coborât până la un chioșc în stradă, și-a cumpărat niște țigări, apoi s-a întors. S-a trântit pe pat și nu s-a mai ridicat. Așa au găsit-o - întinsă pe pat, cu mărunțișul primit rest de la țigări în pumnul încleștat. Poliția a luat restul de heroină și l-a aruncat. Când avocații au cerut o analiză a substanței, poliția a spus că fusese deja distrusă."

Înregistrările pentru noul album solo al lui Janis erau în desfășurare atunci când a murit, însă se adunase destul material pentru imprimare. Pearl a apărut la 3 luni după moartea lui Janis, în ianuarie 1971, și până în ziua de azi este considerat cel mai de succes album al ei, fiind certificat de 4 ori cu platină.

Cry Baby, Me and Bobby McGee sau Mercedes Benz au devenit instantaneu hituri. Dar pentru ea, succesul nu mai conta. Janis Joplin își încheiase socotelile cu viața la numai 27 de ani, înainte de a spune tot ce avea de spus pe scenă, lăsând însă în urmă o moștenire artistică de excepție.

Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Story se încheie aici. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com