Podcast
Episoadele din arhivă
Sunt sigur că tu, ca ascultător fidel, ai prins fiecare episod la vremea lui. Însă probabil că ai prieteni care abia acum descoperă podcastul Rock Story și vor să asculte și episoade mai vechi.
Astfel, episoadele din urmă pot fi ascultate astfel:
Cele mai noi 5 episoade se găsesc gratuit pe Spotify sau Apple Podcasts .
De la ep. 25 încoace sunt disponibile pe Patreon, pe nivelul Rocker adevărat
De la ep. 10 încoace sunt disponibile pe Patreon, pe nivelul Monstru sacru
Audiție plăcută la episodul de azi, sper să te întorci cu plăcere în timp, la finalul anilor 80, când Axl și GnR deveneau mai mari decât își închipuiseră vreodată.
Rock Story #45 - Axl Rose: Celebritate, instabilitate și Guns 'n Roses (partea I)
Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts
Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului.
Lui David Bowie nu-i păsa cine era iubitul ei.
Îi plăcea de ea, și trebuia s-o aibă. Ochii nu i se mai săturau de ea. Ochii ăia doi misterioși, despre care unii credeau că sunt de culori diferite... Nici obiectivul camerei nu se mai sătura de ea, nici tehnicienii de pe platou. Și parcă nimănui nu-i păsa de iubitul ei celebru și țâfnos, care oricum nu era acolo în acel moment.
În afară de ciorapii de plasă, era îmbrăcată complet în haine de piele neagră. Cizme înalte peste genunchi, un căluș cu bilă atârnat la gât, cătușe și o cravașă prinse la curea, tot arsenalul sado-maso. Parcă se pregătea pentru o orgie. Ca un magnet, atrăgea toată atenția de pe platou, inclusiv pe cea a colegilor de trupă ai iubitului, care chiar dacă erau însoțiți de prietenele lor – care și ele arătau beton – nu se puteau abține să nu-și plimbe privirile pe picioarele ei.
Era o atmosferă încărcată de tensiune sexuală. Steven Adler, bateristul trupei, făcea tot posibilul să-și ascundă privirile pofticioase, dar se chinuia degeaba. Era iubita vocalistului, a prietenului lui, dar – pfoaai – tipa arăta într-un mare fel. În plus, făcea parte din aristocrația rock and rollului. Era fiica unuia dintre frații care formau cel mai mare duet vocal al tuturor timpurilor – Don Everly din Everly Brothers. Erin Everly avea părul negru, ochii mari, picioare lungi până sub pleoape și era iubita lui Axl Rose, vocalistul unei trupe care încet-încet devenea cea mai mare din lume: Guns n Roses.
Dar lui David Bowie nu-i păsa câtuși de puțin. Tipa asta trebuia să treacă prin patul lui, să-i arate ce înseamnă aristocrația rockului. Bowie trecea la momentul acela printr-o nouă reinventare artistică, alături de trupa Tin Machine. Făcea valuri pe MTV și era deja o legendă în lumea muzicală.
În plus, era și un fel de unchiul David pentru chitaristul din Guns, a cărui mamă fusese designer de haine în anii 70, lucrase cu Bowie în perioada Thin White Duke și chiar fusese combinată cu el pentru scurt timp. La vremea aia, tipa avea un copil de 10-12 ani, care îl admira pe Bowie și pe care acesta îl luase sub aripa lui. Tânărul Saul Hudson avea să devină peste niște ani unicul și inegalabilul Slash. Și ca o ironie a sorții, pe măsură ce anii 80 de apropiau de final, Slash avea să fie într-o trupă mai mare decât cea în care era unchiul David la acea vreme.
De asta se afla Bowie pe platou la momentul în care se filma un video pentru Guns n Roses.
Venise să vadă ce mai face Slash și ce fel de muzică scoate trupa sa. Acadeaua aia îmbrăcată în piele neagră și emanând tensiune sexuală era un bonus. Nu conta a cui iubită era. Apoi, toate lucrurile s-au derulat foarte rapid. Într-o clipă Bowie se holba la Erin, iar în următoarea, Axl îl fugărea pe bulevard, strigând cât îl ținea gura: O să-ți rup capul, băi omule de tinichea!
Se pare că între astea două momente fusese și o lovitură de pumn, dar nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat, în afară de Mick Jagger și Eric Clapton. Câteva zile după incident, Mick și Eric l-au încolțit pe Axl în culise la un spectacol și l-au chestionat despre ce s-a întâmplat la filmări între el și vechiul lor prieten, David.
Axl le-a spus povestea și nu părea că inventează ceva. Jagger și Clapton îi știau apucăturile lui Bowie. Se dăduse de nenumărate ori de-a lungul anilor și la prietenele lor, așa că au început să povestească și ei diverse amintiri. Lui Axl nu-i venea să creadă că stă la taclale cu doi din idolii săi. Dar asta nu-i potolea în vreun fel dorința de a-i strivi mutra lui Bowie, oricât de legendă rock ar fi fost el.
Lafayette, Indiana, orășelul unde se născuse Axl, rămăsese în urmă, dispăruse de mult în oglinda retrovizoare.
Însă trauma și rușinea anilor petrecuți acolo încă bolboroseau aproape de suprafață. Îi influențau comportamentul zilnic, obiceiurile, acțiunile. Și așteptau momentul în care să explodeze. Expresia artist volatil e departe de a-l cuprinde sau a-l descrie pe Axl Rose. Avea tot timpul altercații fizice cu fani, polițiști, vecini, cu alți muzicieni și conform declarațiilor lui Erin Everly, chiar și cu ea.
Axl Rose cel din copilărie s-a luptat din toate puterile să fugă, să scape de ceva. Ceva ce mocnea înăuntrul lui, ceva de nedescris. Era un sentiment pe care nu-l putea înăbuși, dar care avea să-l facă să creeze unele din cele mai explozive albume al rockului. Axl Rose se simțea acasă în Saint Marks Place, în Manhattan. Simțea acolo inspirația care îi alimentase și pe idolii lui – Ramones sau New York Dolls să creeze unele din cele mai beton piese pe care le auzise. Piese care și în acea zi – 2 februarie 1988 – încă mai însemnau ceva pentru tânărul furios dinăuntrul lui.
Sărăcie, delincvență, punk rockeri, skinheads și hipioți care frecau menta, homeleși, turiști – Saint Marks era o zonă boemă în care contraculturile se ciocneau unele de altele sub formă de casete, CD-uri sau viniluri rare, cărți și mai rare, casete video porno importate din Europa, geci de piele cu țepi și ghete Doc Martens sau alte ciudățenii pe care nu le mai găseai nicăieri în America. Cum ar fi tricoul ăla cu mutra lui Charles Manson din 1969, cu ochii ăia sfredelitori, de maniac, care te fixează. Lui Axl i-a plăcut tricoul ăla, așa că și l-a cumpărat. Nu l-a purtat pe scenă în seara aia, avea deja pregătit altul, cu Thin Lizzy.
Spectacolul din seara aia era la Ritz, nu departe de Saint Marks, și urma să fie transmis live la MTV. Iar trupa lui Axl, Guns n Roses, era gata să rupă scena și să facă show. Concertul a fost urmărit de un număr destul de mic de adolescenți, care oricum erau trecuți de ora lor obișnuită de culcare. Dar showul a fost înregistrat de puștani pe casete VHS, care în lunile următoare au trecut din mână în mână pe holurile liceelor, până când energia și forța celor de la Guns a fost recunoscute de toată puștimea de liceu din State.
Axl Rose a prins viață mai întâi pe micile ecrane.
Era tipul ăla care s-a lăsat de școală, care poartă tricouri mototolite și blugi rupți nu pentru că sunt la modă, ci pentru că n-are altceva. Tipul cu arsuri de țigară pe brațele musculoase, ăla care se așează întotdeauna în spatele clasei și care le înfricoșează și le atrage în același timp pe fetele cuminți. Tipul pe care îl vezi la petreceri că stă deoparte, cu o țigară fumegând între buze, și pe care îl lași în pace, pentru că ai auzit povești nasoale despre el, dar pe care ai vrea să-l cunoști, să știi ce-l face atât de supărat și în același timp atât de cool.
Așa era și Axl – plin de dispreț și încrezut. Pe scena de la Ritz i s-a simțit și supărarea. Era ceva ce mocnea în el încă de la naștere și care nu putea fi ținut înăuntru. Ceva ce duce mai întâi la bătăi în bar, apoi la mici delincvențe, iar apoi la chestii mai nasoale. Dar rock n rollul salvează vieți. Altfel, Axl ar fi fost în închisoare în seara aceea, în loc să fie pe scenă, în entuziasmul celor din sală și a celor care se uitau la televizor iar mai târziu, pe casete video.
Pe scenă, Axl arăta mai matur decât milioanele de liceeni care în curând aveau să-l venereze pe el și trupa lui. Era același tânăr supărat care fusese și cu cu câțiva ani înainte, în LaFayette, Indiana, dar acolo, la Ritz, era clar că îi sosise vremea. Și odată cu el, venea și o gașcă nebună de colegi de trupă.
Slash, pălărierul nebun cu alură de Adonis. Izzy Stradlin, un tip cool și plin de idei muzicale. Duff McKagan, o pălugă de 3 metri, din care țâșnea punk, sex și energie. Și nu în ultimul rând, Steven Adler, bateristul zâmbitor, cu ochii blânzi. O trupă pe care o vedeai din prima că nu-i pasă de nimeni și nimic. Showurile lor live erau supertari, iar piesele – beton. Mr. Brownstone, Night Train sau Rocket Queen ridicau temperatura în orice club sau sală de spectacol.
Guns n Roses erau de pe stradă și pentru stradă, iar textele lor vorbeau despre viață așa cum era ea: dură, adevărată, trăită din plin. Era rock n roll complet autentic. Iar băieții erau cool până la capăt. Orice făceau pe scenă era cool. Chiar și când luau niște acorduri false, ieșeau din ritm sau când Axl își pierdea suflul, tot erau cool. N-ai fi putut găsi o variantă mai bună de trupă decât cea pe care a adus-o Axl pe scenă în acea seară de 2 februarie 1988.
Dosul de palmă a venit rapid peste față.
A fost neașteptat și a durut ca naiba. Tânărul Axl simțea pe limbă gustul sângelui care curgea din buza spartă. Ar fi putut fi mai nasol de atât, dar din fericire, tatăl lui Axl nu purta inele. Bijuteriile erau considerate prea ostentative de către penticostali. La fel de ostentativ era și Barry Manilow și piesa sa Mandy, care era de fapt motivul pentru care Axl o încasase în figură. Umbla prin casă în timp ce mintea îi zbura prin alte părți, și făcuse greșeala să fredoneze referenul piesei, ale cărei versuri erau considerate de tatăl său ca fiind sugestive din punct de vedere sexual.
Axl nu înțelegea care era relația lui de rudenie cu tipul ăsta, un abuzator plin de fixații religioase. De fapt, Axl nu era înrudit în niciun fel cu individul, doar că încă nu știa asta. Tânărul Axl Rose nu știa mare lucru în afară de discurile sale cu Led Zeppelin și Elton John și de faptul că trebuia să se ferească de bezmeticul căruia îi spunea tată, dar pe care îl simțea ca pe un străin. În curând, a aflat că tipul nu îi era tată biologic, ci vitreg. Despre adevăratul său tată nu se vorbea în casă.
Descoperirea asta nu l-a apropiat pe Axl de tatăl vitreg, așa că abuzul și violențele au continuat. Și nu erau doar pentru Axl. Taică-su vitreg o pleznea și pe maică-sa, așa că Axl a trebuit să se obișnuiască și să suporte pe tot parcursul copilăriei și adolescenței bătăile și atmosfera otrăvită din familie.
La momentul la care avea 16 ani, rock n rollul era singura lui salvare. Rockul și prietenul său, Izzy. Ascultau împreună Stones, Aerosmith, AC/DC sau trupele britanice de punk care invadau America: Sex Pistols, Generation X sau The Clash. Îi țineau împreună și berea, iarba sau pastilele și profitau de orice ocazie să se ia la harță cu autoritățile. Axl avea ciudă pe polițiștii locali – conservatori, scorțoși, gata oricând să aplice cu severitate litera legii.
Pentru el, polițaii erau doar o extensie a regulilor de rahat impuse de taică-su. Iar pe stradă, putea să le răspundă și el polițiștilor, și să mai elibereze astfel din furia acumulată. Acasă nu putea să-și dea drumul la gură așa cum putea pe stradă. Plus că polițiștii trebuiau mai întâi să-l prindă. Așa că Axl se lua în gură cu poliția din Lafayette de câte ori avea ocazia.
Iar ei, la rândul lor, aveau deosebita plăcere să-l înhațe și să-l bage în arest. Rezultatul a fost un lung cazier de delincvență juvenilă, care includea tulburarea liniștii publice, scandal, beție etc. Joaca asta cu polițiștii era distractivă, dar pentru Axl, muzica devenise mai importantă. Împreună cu Izzy formase o mică trupă și cântau pe oriunde aveau ocazia. Dar de cele mai multe ori repetau sau ascultau maeștrii rockului.
Iar ultima lor obsesie era soundtrackul din filmul Over The Edge. O dramă dintr-un orășel fictiv, unde o gașcă de adolescenți, sătui să fie neglijați de părinți și ignorați de autorități, se revoltă și terorizează orașul printr-o serie de crime. Axl se simțea empatic cu vibe-ul rebel pe care îl emana filmul. La fel ca adolescenții din film, se simțea neglijat, nebăgat în seamă, oprimat, și voia să-și arate nefericirea prin violență.
Unde mai pui că soundtrackul filmului era beton. Van Halen, Jimi Hendrix, Ramones și o baladă mișto care apare chiar la finalul filmului, când gașca de rebeli e dusă cu autobuzul la școala de corecție. Dar Axl n-avea de gând să ajungă să lupte pentru supraviețuire în jungla școlii de corecție. În curând avea să se urce în autobuzul care urma să-l ducă într-o altfel de junglă, una urbană: Los Angeles.
Joe Perry avea nevoie de ceva prafuri.
Trupa sa, Aerosmith, era una din cele mai mari din lume la vremea aceea, dar asta nu schimba lucrurile. Se presupunea că el e curat, că nu mai trage nimic pe nas, prin vene sau pe nicăieri, și era adevărat - cel puțin pentru anumite perioade de timp. Dar erau unele zile în care se simțea stresat, agitat, nervos. Știa că heroina l-ar liniști. I-ar mai ostoi presiunea, durerea, stresul de a ține ritmul cu freneticul Steven Tyler, care avea și el de învins balaurii propriilor dependențe.
Ca să-și facă rost de ceva tare și de calitate, era nevoie de discreție. Nu putea să se ducă la dealerii cunoscuți. Ar fi ieșit vorbe. S-ar fi răspândit repede zvonul că Perry s-a apucat din nou și asta n-ar fi dus la nimic bun. Așa că s-a gândit să apeleze la un nou dealer. Chitaristul unei trupe tinere, care imita oarecum Aerosmith și care începuse să fie cunoscută pe așa numita The Strip.
Pe la mijlocul anilor 80, în Los Angeles era o zonă de vreo 2 km din Sunset Boulevard care era cunoscută sub numele The Sunset Strip.
Acolo, un nou gen de heavy metal se zbătea să pună LA-ul pe harta rock n rollului. I se spunea glam metal. Era un stil muzical care se inspirase din glam rockul britanic. Sweet, Slade, T Rex erau sursele de la care glam metalul preluase versurile hedoniste, riffurile colorate de chitară și interpretările vocale pline de sexualitate. Glam rockul britanic avea un gen de sofisticare care se inspirase din David Bowie sau Queen, dar echivalentul său american amestecase acel coolness aristocratic cu ceva mai gros, necioplit, gen Iggy Pop sau Alice Cooper.
La fel ca la britanici, totul avea un aer de fashion, însă la americani era mai masculin, mai dur, un pic agresiv. Trupe ca Motley Crue îmbinau aspectul androgin al lui Marc Bolan cu stilul apocaliptic din Mad Max. Iar rezultatul era ceva unic și foarte reprezentativ pentru violența care își făcea de cap pe străzile din Los Angeles la acea vreme.
În 1985, criminalitatea din Los Angeles explodase până la niveluri neatinse până atunci, datorită traficului de cocaină în oraș. N-aveai cum să nu observi ce se întâmplă în jur, dar artiștii și iubitorii de glam metal făceau tot posibilul să ignore situația refugiindu-se pe Strip, la concerte și petreceri monstru, cu beții, droguri și sex, în sunetul celor mai cool trupe din oraș: Poison, WASP, Mötley Crüe.
Scena muzicală din LA însemna un singur lucru: dezmăț. Iar fanii erau încântați. Veneau în fiecare seară să vadă îndeaproape hedonismul la el acasă. Glam metalul era o evadare din realitate, spre deosebire de muzica din celălalt capăt al orașului. În South Central, unde efectele cocainei se simțeau cel mai puternic, muzica rap, până atunci importată de pe coasta de est, își găsea o nouă identitate, punând o oglindă în fața realității dure din Los Angeles. A ajuns să fie cunoscută sub numele de gangsta rap.
Și dacă glam metalul fugea de realitate, gangsta rapul se ducea cu viteză către ea și o lovea peste gură cu patul pistolului. Beaturile pe care le făceau cei din LA erau mai tari decât cele de pe coasta de est, iar versurile pe care le scuipau erau mai directe și mai pline de cuvinte interzise decât orice se auzise până atunci în muzică.
Iar lui Axl Rose îi plăcea. Muzica din LA de la mijlocul anilor 80 era plină de tensiune și de energie la fel ca și el. Era bipolară. Pe de o parte, era depresia pe care o cauza realitatea dură, iar pe de cealaltă parte, energia maniacală dată de petrecere, de dezmăț.
Odată ajuns în Los Angeles, micul delincvent din Lafayette, Axl Rose, și-a început transformarea în rockstarul care avea să devină peste doar câțiva ani. După câteva încercări ratate, Axl a format alături de prietenul său Izzy trupa Guns n Roses. O trupă care a câștigat rapid reputația de a fi cea mai autentică și mai intensă trupă de pe Sunset Strip. Lasă-i pe ceilalți să se numească glam - Guns n Roses (sau GnR) aveau să se diferențieze pe scena muzicală fiind altfel. Nu erau glam, erau hard. Și nu erau metal, erau rock. Hard rock. Asta erau pe scenă. Dar asta erau și în afara scenei.
Axl și Izzy, alături de noii lor colegi de trupă – Slash, Duff și Steven - trăiau o viață autentică. Petreceau și se îmbătau mai tare decât Motley Crue, și-o trăgeau cu mai multe stripperițe decât Poison și intrau în conflict cu LAPD-ul de câte ori aveau ocazia. De fapt, se luau de oricine se uita mai cu atenție la ei. Erau the real deal, iar piesele lor erau grozave. Atracția pe care o exercitau asupra publicului era de necontestat. Umpleau sălile la celebrele cluburi Troubadour sau la Whisky A GoGo.
Pe 26 martie 1986, Guns n Roses au semnat primul lor contract, cu casa de discuri Geffen Records,
cu toate că executivii de acolo se temeau că trupa se va destrăma înainte de a lansa primul album. Se gândeau că dacă băutura și drogurile nu le pun capac, o s-o facă temperamentul coleric al lui Axl. Contractul ăla i-a scos practic din sărăcie. Până atunci, dormeau pe unde apucau, prin săli de repetiție, pe la prieteni sau prietene. Și peste tot unde se adunau, era party.
Pe cecul primit de băieți, apar numele de scenă (Axl, Izzy, iar Slash apare trecut ca Stash). Din cauza asta au avut probleme în a-și transfera banii în conturile personale, așa că până la urmă au încasat banii cash, și fiecare și-a luat teancul de dolari acasă, ascunzându-i pe sub saltele, prin șosete sau bocanci.
Tom Zutaut a fost cel care a convins trupa să intre sub contract cu Geffen. Acesta spunea într-un interviu:
"Îmi amintesc că Axl mi-a spus la începutul săptămânii respective, după un concert: "Dacă îmi poți aduce un cec de 75.000 de dolari până vineri, semnăm cu tine". Apoi, miercuri, m-a sunat și mi-a spus: 'Uite, omule, i-am spus unei tipe de la Chrysalis că, dacă merge dezbrăcată pe Sunset Boulevard de la biroul ei până la Tower Records, vom semna cu ea'. Părea foarte serios. Și îmi amintesc că m-am gândit: "Biroul meu este pe Sunset - va trebui să mă uit atent până vineri la ora 6, pentru că dacă tipa se plimbă goală, voi pierde trupa."
Însă dincolo de povestea asta haioasă, Axl nu era genul de inconștient care să joace viitorul trupei pe un pariu. Au semnat cu Geffen pentru că acolo li se promisese libertate artistică totală, spre deosebire de Chrysalis, care deși le oferea un contract aproape dublu, le cerea să-și schimbe numele și să cânte un rock mai soft.
"Axl Rose a fost unul dintre puținii artiști cu care am lucrat vreodată care nu a fost niciodată motivat de bani”, spunea Tom Zutaut. ”A pus în mod constant calitatea producției sale artistice mai presus de orice și toate acțiunile sale au fost motivate de dorința pură de a face ca fiecare înregistrare să reflecte standardele sale înalte."
Joe Perry l-a zărit pe tipul pe care îl căuta.
Micuț de statură, cu păr unsuros, stătea sprijinit de capota unei mașini și își schimba corzile la chitara Les Paul. Parcă îi aducea aminte de cineva. De el însuși. Conectat întotdeauna la ce se întâmpla în jurul lui, dar permanent în contact cu adevărata sa dragoste – chitara. Joe s-a apropiat, iar tânărul a ridicat ochii și l-a recunoscut imediat. S-a prins și de disperarea din ochii lui Joe. Cu accentul său puternic de Boston, Joe l-a întrebat: ”Ești omul meu?”. Puștiul s-a uitat calm la el și i-a spus: ”Hey man, eu sunt Izzy. Cu ce pot să te ajut?”
Pe 21 iulie 1987 s-a lansat albumul de debut Guns n Roses – Appetite For Destruction.
Steaua lor a început încet să răsară. Dar celebritatea nu a schimbat comportamentul trupei, ci doar l-a făcut mai intens. Notorietatea l-a împins pe Axl Rose și mai mult în izolare. Avea permanent impresia că majoritatea celor din jur nu-s de partea lui și încearcă să-l împiedice să realizeze ceva. La fel ca taică-su, în copilărie. Acum, poliția, casa de discuri, promotorii concertelor și mai ales presa încercau să-l dezbrace de ceea ce îl făcea special. Să-l convingă să o lase mai moale. Să se conformeze regulilor de rahat. Să-l vadă cum ajunge un tip obișnuit, șters.
Însă n-avea niciun sens, pentru că exact personalitatea lui îi alimenta simțul artistic, popularitatea și evident, comportamentul. Ce voiau de la el? Să ce? Să devină altcineva doar pentru că acum căpătase un pic de celebritate? Asta îl făcea paranoic și îi crea schimbări de stare dramatice.
Schimbările astea de stare existaseră dintotdeauna, dar la începuturile trupei se linișteau la repetiții sau la câte o petrecere. Însă pe măsură ce trupa crescuse, crescuseră și mizele. În acel moment al carierei, schimbările de stare ale lui Axl erau greu de gestionat de toată lumea din jur.
În februarie 1988, imediat după triumful de la Ritz din New York, Guns n Roses au plecat în primul turneu în care erau headlineri. Era un moment important pentru ei, însă exact în perioada aia, Axl era varză. Era mai capsat ca de obicei, mai volatil din punct de vedere emoțional. Pe 12 februarie, fără vreun motiv anume, Axl a dat țeapă la unul din primele concerte, în Phoenix, Arizona. N-a venit la spectacol și nimeni nu știa unde e.
Spectacolul din seara următoare a fost și el anulat. Colegii de trupă erau fierți. Nu faci din astea în showbiz, pentru că e o condamnare la moarte, îți distrugi cariera. Se gândeau deja să-l dea afară pe Axl din trupă. Dar lui Axl nu-i păsa ce zice publicul, sau că propria trupă vrea să-l mazilească. ”Dați-mă afară” le-a spus el. ”Pe cine o să găsiți să mă înlocuiască?” Știa că locul lui în trupă e asigurat, însă a fost totuși de acord cu o condiție pusă de colegi, de management și de casa de discuri: trebuia să meargă la un control psihiatric. O evaluare.
Cămașă de forță, benzi metalice pe cap, legat de un scaun metalic într-o cameră de tortură din al doilea război modial – astea sunt imaginile care îți vin în cap când ți-l imaginezi pe Axl evaluat de psihiatrii de la UCLA. Pentru că astea sunt imaginile din celebrul video Welcome To The Jungle. Acolo, Axl arată ca un nebun, sau cel puțin așa e tratat. Arta imită viața.
Însă pe Axl îl speria mai mult evaluarea din viața reală. Ceea ce a văzut în trecutul său în timp ce era evaluat de medici era dramatic. Și chiar dacă toată viața îi plăcuse să înfrunte autoritățile, pentru prima oară simțea că autoritățile (cel puțin cele medicale) aveau dreptate. Diagnosticul era sumbru: era bipolar. Nu știa ce înseamnă asta, dar în mod sigur explica multe. Schimbările bruște de temperament, violența, nervii... Însă măcar acum toate astea aveau un nume și avea ce să trateze.
Situația putea fi privită rațional. Toată lumea a fost de acord ca Axl să urmeze un tratament și să fie primit înapoi în trupă. Dar schimbările de temperament nu s-au oprit deodată. Chiar dacă acum exista o explicație pentru ce simțea Axl uneori, asta nu făcea ca furia lui să dispară.
Iar pe 20 august 1998, Axl nu se gândea la nimic din toate astea atunci când a urcat pe scenă.
Castle Donington, Marea Britanie. Festivalul Monsters of Rock. Headlineri erau Iron Maiden. În deschidere, KISS. Sub ei pe afiș era David Lee Roth, apoi Megadeth. Iar și mai jos, Guns n Roses și Halloween. În afară de Halloween, restul erau clasici ai rockului, iar Guns n Roses erau singura prospătură, noua senzație. Single-ul lor Sweet Child o Mine, lansat cu o lună în urmă, era pe toate radiourile. Un hit monstru, așa că Guns erau văzuți ca fiind mai importanți și mai valoroși decât poziția lor pe postere. Dată fiind explozia lor de popularitate în acel moment și entuziasmul adus de brandul lor unic de hard rock american, Guns ar fi putut foarte bine să fie cap de afiș la Monsters of Rock și nimeni n-ar fi avut ceva de comentat.
Axl s-a uitat spre public – un ocean de geci de piele, blugi și plete. 110.000 de oameni. Festivalul se ținea de câțiva ani, dar asta era ce mai mare ediție de până atunci. Plouase toată săptămâna, iar gazonul fusese transformat într-un strat gros de noroi de zecile de mii de ghete care îl călcau. Cerul era întunecat și schimbător, iar vântul bătea în rafale. Mulțimea era energizată, gata de spectacol, dar în același timp, avea ceva amenințător - părea un monstru gata să pedepsească orice scăpare sau notă falsă. Axl simțea asta, simțeau și restul din trupă – ăsta era un public diferit față de ce întâlniseră până atunci.
Din mijlocul gloatei s-au ridicat câteva bannere și pancarte desenate acasă. Mulțimea a început să ovaționeze, iar fanii nerăbdători au aruncat câteva proiectile înspre scenă. Les Paul-ul lui Slash a țiuit un pic de feedback, iar Steven a bătut de câteva ori în premier când s-a așezat la tobe. Ovațiile au crescut în intensitate.
Din spatele lui Steven, aproape în culise, Axl se uita către Izzy, care era întors cu spatele spre public, cu chitara atârnată de gât și cu o țigară atârnată în colțul gurii. Lângă el, Duff McKagan, înalt pară de trei metri, stătea drept, privind publicul în față, cu chitara lăsată jos, aproape la genunchi. Axl l-a bătut ușor pe Steven pe umăr. Era timpul. Steven știa ce are de făcut. A început să bată un ritm în tobe. Era semnalul că începe nebunia.
La primele sunete ale tobei, mulțimea a erupt, dar nu de tot. Vedeau trupa, dar încă nu-l vedeau pe Axl, care era ascuns privirilor de setul de tobe. Izzy a răsucit butonul de volum de pe chitară la zece, și a mângâiat o singură dată corzile. Apoi i-a făcut un semn lui Duff, care a început să lovească corzile basului în acordurile de deschidere de la It’s So Easy. Vuietul mulțimii a crescut și mai tare. Cele două chitări și tobele au început să susțină linia de bas, iar intro-ul piesei s-a dezvoltat. Abia atunci, Axl a năvălit pe scenă, cu microfonul în mână. Publicul era în extaz, parcă își pierduse mințile.
De pe scenă, mulțimea se vedea mare și compactă, o masă de oameni care se unduia în valuri. Când a apărut Axl, zeci de mii de oameni s-au împins brusc în față. Toți membrii trupei au observat asta, pentru că niciunul din ei nu mai văzuse așa ceva. Nu se vedea nimeni din organizare, nu erau cordoane cu oameni de ordine care să țină mulțimea în frâu. Puținii agenți de pază erau ocupați cu un ecran video gigant care fusese dărâmat de vânt și care se lăsase într-o rână, peste unii spectatori.
A urmat refrenul și s-a văzut din nou un val de oameni care s-au împins în față. Prin aer zburau sticle de bere care cădeau pe capetele spectatorilor din față, sau chiar pe scenă. Unele erau goale, altele erau pline cu pișatul celor care voiau să evite cozile de la toalete. În timp ce bombele cu pișat explodau pe scenă, Slash a explodat în solo-ul piesei, iar când It’s So Easy a ajuns la final, vuietul mulțimii a fost asurzitor. Băieții s-au uitat unii la alții. Le plăcea aprecierea publicului, dar simțeau și o amenințare care mocnea undeva, dedesubt. Le era teamă de ce poate face acea mulțime imensă, dezlănțuită, parcă cuprinsă de manie. Ani mai târziu, Duff avea să reflecteze asupra acelui moment și să spună: ”Întotdeauna, adularea vine la pachet cu ceva mai întunecat”.
Dar pe moment, fără să mai stea pe gânduri, au trecut la piesa următoare. Publicul parcă înnebunise. Încă un val s-a unduit spre scenă. Iar undeva în mijlocul lui, s-a deschis o gaură. În câteva secunde, corpurile unor spectatori au fost trase spre acea gaură neagră, ca un curent de adânc care absoarbe straturile de la suprafață. A început un mosh pit masiv. Cei mai mulți nu se puteau opune voinței colective a mulțimii, care se mișca la unison.
Se vedeau picioare ridicate deasupra capetelor, corpuri care erau împinse peste mulțime, la fel ca la un stage dive. Parcă pluteau pe deasupra, până aterizau în altă parte a festivalului. Mișcările colective ale gloatei erau atât de violente, că Izzy s-a oprit din cântat. S-au oprit și restul din trupă.
Din fața scenei, Axl a încercat să liniștească mulțimea.
Din noroiul de pe jos au început să se ridice persoane, iar care nu se puteau ridica erau săltați de cei din jur. Erau unii care aveau nevoie de îngrijire medicală, dar erau în viață. Ordinea părea că se restabilise, așa că trupa și-a reluat spectacolul cu Paradise City. Însă atunci s-a pornit dezastrul.
Moșeala a devenit masivă, brutală, de neoprit. Zeci de mii de oameni se izbeau violent unii de alții, în sunetul a ceea ce era clar că e cea mai periculoasă trupă din lume. În fața scenei, mosh pitul părea că înghite oameni. Aproximativ 50 de spectatori au căzut pe jos, iar unde fuseseră înainte, un val proaspăt de oameni i-a luat locul. Mulți s-au împiedicat și au căzut și ei peste cei deja întinși în noroi. Cei din trupă se uitau cum se învolburează masa de oameni și se gândeau că nu mai e mult și o să înghită și scena. Erau speriați. Au încercat să liniștească situația cu noua lor piesă acustică – Patience, dar apoi au mai făcut o nouă încercare de rock cu Sweet Child O’Mine.
Însă degeaba. Mulțimea era prea agitată, așa că au încheiat piesa și s-au grăbit să plece de pe scenă. În drum spre laterala scenei, temperamentul lui Axl a izbucnit și a strigat în microfon: Noapte bună și încercați să nu vă omorâți unii pe alții! Ceea ce nu știa însă Axl era că doi din fanii trupei erau deja morți. Sufocați sub alți fani, în noroi. Amândouă cadavrele fuseseră atât de stâlcite de picioarele care călcaseră pe ele, încât au trebuit identificate după tatuajele de pe mâini.
Când membrii trupei au aflat de această tragedie, au fost devastați și întristați.
Când au aflat însă că presa îi învinuia pe ei pentru cei doi morți, au fost șocați și enervați la culme. Ziarele și revistele au omis să spună că Guns n Roses opriseră spectacolul de mai multe ori, că îndemnaseră publicul să se liniștească sau că scurtaseră showul ca să evite creșterea violențelor.
Presa lăsa impresia că dezastrul fusese din vina rockerilor înfumurați din Los Angeles. Guns știau că nu e așa, iar jurnaliștii, dacă ar fi fost cinstiți cu ei înșiși, ar fi recunoscut adevărul. Însă adevărul nu vinde așa bine ca fake-ul. Și așa a început războiul de lungă durată al lui Axl Rose cu mass media. Se părea că presa nu are apetit pentru adevăr, ci doar pentru distrugere. Un apetit pentru distrugerea lui Axl Rose.
Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Story se încheie aici. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro
S-a întâmplat în ziua asta
18 octombrie 1989
Guns ‘n Roses susțin al doilea concert dintr-o serie de 4 spectacole la L.A. Coliseum, în deschiderea Rolling Stones.
Înainte de a începe să cânte, Axl merge glonț către microfon și îi anunță brusc pe cei 80.000 de spectatori că ”dacă anumiți membri ai Gn‘R nu se opresc din dansul lor cu Mr. Brownstone”, acesta va fi ultimul lor spectacol.
Era vorba de consumul de heroină, iar membrii trupei știau asta. Au dus până la capăt spectacolul, precum și următoarele două. Ar fi trebuit să aibă o întâlnire, să facă o discuție după acel episod de pe scenă. N-au făcut-o. Iar vremurile în care erau o trupă – ei împotriva tuturor – se încheiaseră. Fisura din ceea ce fusese până atunci o stâncă solidă apăruse. Iar timpul nu avea să o închidă, ci dimpotrivă.
În memoriile sale, Duff McKagan spunea: ”În acea noapte s-au tras clopotele, marcând oficial sfârșitul unei epoci din existența Gn‘R”.
16 octombrie 2001
Pe 16 octombrie 2001, doi agenți de pază au fost concediați după ce au refuzat să îl lase pe Bob Dylan să intre la propriul său concert.
Pentru că showul se desfășura la scurt timp după atentatele de la 11 septembrie, Dylan ceruse ca securitatea în timpul turneului său "Love and Theft" să fie mai strictă ca niciodată. Cu toate astea, venise la intrarea în culise fără niciun fel de ecuson sau pass de acces.
"L-am întrebat cum îl cheamă și mi-a răspuns: 'Bob Dylan', a spus unul dintre agenți. Am văzut poze cu Bob Dylan când era mai tânăr, dar tipul ăsta nu mi s-a părut că arăta ca Bob Dylan. Purta niște pantaloni de trening negri băgați în cizme de ploaie negre și două pelerine de ploaie cu gluga trasă pe cap. Ce era să fac?"
Dylan s-a întors la hotel, și-a luat niște acte de identificare și a reușit până la urmă să intre și să susțină concertul, dar a insistat ca cei doi agenți să fie dați afară.
14 octombrie 1988
În anii 80, Def Leppard erau f##kin huge.
Albumele Pyromania (1983) și Hysteria (1987) avuseseră un succes fenomenal. Ca urmare, pe 14 octombrie 1988, Def Leppard devenea prima trupă din istorie care vindea câte 7 milioane de exemplare din două albume consecutive.
Era perioada de vârf a hair metalului. La finalul anilor 80, rockul primea o ultimă transfuzie de autenticitate de la Guns n Roses, înainte de a se reinventa sub formă de grunge la începutul anilor 90...
9 octombrie 1981
În prezent, Prince este considerat unul dintre cei mai mari muzicieni și compozitori. Având în vedere talentul său extraordinar, este greu de imaginat o perioadă în care Prince nu a fost recunoscut pe bună dreptate ca fiind "The Special One".
Și totuși, în anii săi de formare, virtuozul din Minneapolis a avut parte de unele dintre cele mai urâte reacții ale mulțimii, haterii răspunzând la muzica sa cu rasism, homofobie, abuzuri și lipsă de respect șocantă.
Un astfel de incident a avut loc în 1981, când Prince trebuia să cânte în deschiderea trupei The Rolling Stones în turneul lor din SUA pentru albumul Tattoo You, un efort care avea să devină turneul cu cele mai mari încasări din acel an. Seara de deschidere a turneului a avut loc pe 9 octombrie 1981 la Los Angeles Memorial Coliseum, un spectacol pentru care se vânduseră 94.000 de bilete. Departe de casă, Prince nu a avut o primire călduroasă.
Publicul - aparent neimpresionat de piesele vioaie, cu accente funk, ale unui muzician și showman care nu se conforma tradițiilor convenționale ale rockului - a început să arunce cu mâncare spre scenă. În timp ce Prince și trupa sa încercau din răsputeri să își vadă de treabă, s-au confruntat cu o ploaie de pui prăjit, doze de bere, cutii de conserve și alte obiecte. A urmat un val de insulte rasiste și homofobe.
Amintindu-și de eveniment, basistul lui Prince, Brown Mark, spunea:
"Nici nu trecusem de prima piesă, că bucăți de mâncare au început să zboare prin aer ca un nor întunecat. Imaginați-vă 94.000 de oameni aruncând mâncare în stânga și-n dreapta; a fost cel mai nebunesc lucru pe care l-am văzut în viața mea. Am fost lovit în umăr cu o pungă de pui prăjit; apoi chitara mea a fost dezacordată de un grapefruit mare care a lovit griful."
Deși s-au străduit să își vadă de muzica lor, era evident că nu mai merge, așa că trupa a aruncat prosopul la cea de-a patra piesă a setului, Uptown. Se pare că Prince a părăsit sala în lacrimi, zburând acasă în Minnesota fără colegii săi, dar insistând că va cânta la următorul concert al turneului, programat să aibă loc două zile mai târziu.
Într-un interviu acordat în 1983, Mick Jagger și-a amintit de concert, dar nu a manifestat prea multă empatie față de Prince.
"Am vorbit odată cu Prince la telefon după ce a încasat cutiile de conserve aruncate în el în Los Angeles. A spus că nu mai vrea să facă niciun concert cu noi. Doamne, eu am primit mii de sticle și cutii de conserve aruncate în mine! Tot felul de resturi. I-am spus că, dacă vrei să ajungi să fii un headliner foarte mare, trebuie să fii pregătit ca oamenii să arunce cu sticle în tine".
La îndemnurile lui Mick Jagger și ale managerului său, Prince s-a întors două zile mai târziu și a încercat să își cânte muzica în deschiderea următorului concert Stones, însă rezultatele au fost asemănătoare. Lumea nu era pregătită pentru el și pentru muzica sa. Poate nici el nu era încă un muzician format pe de-a întregul. Aveau să mai treacă 3 ani până să devină un superstar internațional cu Purple Rain.
Evident, Prince n-a mai cântat niciodată în deschidere pentru Rolling Stones.