Podcast
Episoade în premieră
Ai mai jos scriptul și linkurile gratuite către episodul curent - ”Elvis, sendvișul-bombă și întâlnirea cu Nixon”. Dacă vrei să asculți în premieră episodul următor, despre David Bowie, intră pe Patreon începând de miercuri 15 mai. Acest episod va fi disponibil gratuit de pe 3 iunie.
Ep. 41 - Elvis, sendvișul-bombă și întâlnirea cu Nixon
Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts sau Google Podcasts
Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului.
Elvis Presley n-a inventat rock and rollul. N-a fost primul, n-a fost cel mai bun și cu siguranță n-a fost cel mai consecvent.
Însă nimeni nu poate contesta faptul că el a fost cel mai important muzician care a popularizat rock and rollul și – cu toate că nu a făcut niciodată concerte în afara continentului nord-american - l-a dus la nivel internațional.
Este regretabil faptul că Elvis a devenit pentru unii un subiect de glume. Un clișeu cu perciuni, gulere înalte și pelerine cu ținte. O caricatură de tabloid. Dar această imagine nu este în întregime fără motiv. Din păcate, spre finalul vieții Elvis era dependent de droguri, izolat, excentric, purtând costume cu paiete, trăgând cu pistolul în televizoare sau luându-și avionul personal la miezul nopții pentru un drum dus-întors de aproape 3.000 de kilometri doar ca să mănânce un sandviș. O imensitate de sandviș făcut dintr-o franzelă, ceva înfiorător care crește colesterolul și se depune direct pe artere.
Dar despre sandvișul ăsta o să vorbim mai încolo.
Datorită aranjamentelor făcute de managerul său, colonelul Parker, Elvis și-a petrecut mulți ani prins în contracte sufocante la Hollywood, făcând filme cu melodii în mare parte jalnice. Au urmat apoi rezidențele în Vegas, care a fost pentru el ca o temniță, o colivie de aur. O condamnare de 7 ani epuizanți, în care avea perioade cu două spectacole pe noapte, de luni până duminică, și apoi din nou, de la capăt. Nu e de mirare că în viața lui Elvis era un mare gol, o mare plictiseală, plus o cantitate nesfârșită de medicamente și droguri legale. Era într-o spirală descendentă din care n-a mai putut să iasă.
Într-o astfel de viață, cum să nu cauți moduri în care să te distrezi? Moduri în care să-ți ocupi mintea și spiritul? Cel care pe scenă era un idol, regele rock and rollului, își căuta în timpul liber moduri care să-l scoată din plictiseală și amorțeală. Unii le-ar zice excentricități. Iar acolo unde banii nu sunt o problemă, excentricitățile au combustibil asigurat.
În episodul ăsta n-am să-ți povestesc despre viața și cariera lui Elvis, ci despre două momente care ni-l arată pe The King așa cum era el: excentric, excesiv și extraordinar. Pregătește-te pentru două povești incredibile: una despre o bombă cu calorii mâncată la miezul nopții și cealaltă despre o vizită la Casa Albă făcută la miezul zilei.
Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.
Este seara zilei de 1 februarie 1976, iar Elvis se află acasă la Graceland, proprietatea sa din Memphis.
Are doi oaspeți cu care stă de vorbă: căpitanul Jerry Kennedy de la Departamentul de Poliție din Denver și Ron Pietrafeso de la Departamentul Anticrimă din Colorado. Avea mulți prieteni în poliție și fusese dintotdeauna fascinat de uniforme. Probabil că dacă n-ar fi ajuns o vedetă rock, s-ar fi alăturat forțelor de poliție. Își cultiva relațiile cu polițiști de pe tot cuprinsul Statelor Unite, așa că atunci când aflase că cei doi sunt în Memphis, îi invitase la el pentru un pahar și o poveste.
Ca de obicei, Elvis avea alături de el un anturaj format din veri primari, foști colegi de liceu sau de armată, bodyguarzi, tehnicieni și muzicieni din trupă. Un anturaj fidel, de oameni în care avea încredere și pe care mass media îl poreclise Memphis Mafia. Gașca de băieți se adunase în livingul somptuos al conacului de la Graceland. Se fuma, se bea, se spuneau povești și bancuri, toată lumea era bine-dispusă.
Cei doi polițiști, Kennedy și Pietrafeso erau așezați în fotolii, iar Elvis stătea răsturnat pe o canapea. La acea vreme, trecuse de suta de kilograme – un rezultat al combinației dintre predispoziția genetică, viața agitată și un regim alimentar haotic, în care fie ținea o cură de slăbire, fie înfuleca tot ce-i poftea inima. Până la urmă, el era Regele, așa că cine putea să-i spună ce să facă sau să-i interzică ceva?
Era târziu, aproape de miezul nopții, iar lui Elvis îi stătea gândul la mâncare. La un moment dat, cineva a adus vorba despre sandvișul Fool's Gold de la resturantul Colorado Mine din Denver. Un sandviș imens, a cărui notorietate depășise granițele Colorado-ului și ale cărui dimensiuni și ingrediente erau impresionante.
Elvis știa despre ce e vorba. Mâncase un sandviș din ăla chiar la mama lui, în Denver, și probabil fusese și el impresionat, pentru că îl ținuse minte.
Auzindu-i numele, i s-au trezit amintirile plăcute, așa că a plescăit cu poftă și a decis că vrea un sandviș Fool's Gold chiar atunci, în acea noapte. Dar nu orice Fool's Gold, ci unul original.
”Ce-ar fi să dăm o fugă până în Denver și să mâncăm bine?”
Văzând privirile mirate ale polițiștilor și ale celorlalți băieți, Elvis le-a adus aminte că e un superstar. Iar superstarurile au avioane private care le stau la dispoziție când au chef. Iar în noaptea aia, el avea chef să zboare până în Denver. Nu conta că din Memphis până în Denver sunt 1.400 km. Nu conta că e aproape miezul nopții și probabil restaurantul e închis. Expresia ”nu se poate” nu făcea parte din vocabularul Regelui. N-o înțelegea.
Norocul făcea ca cei doi musafiri ai săi, ofițeri de poliție în Denver, să îl cunoască pe proprietarul restaurantului Colorado Mine. Așa că au pus mâna pe telefon și au sunat înainte, ca să pregătească covorul roșu. Înviorată brusc, toată gașca s-a ridicat și s-a urcat în limuzine, cu direcția aeroport. Botezat Lisa Marie, avionul lui Elvis era un Convair 880, care la vremea aceea era unul din cele mai rapide jetlinere, cu o viteză medie de aproape 1.000 kilometri pe oră. Asta însemna că zborul până în Denver avea să dureze în jur de o oră și jumătate. Timp suficient ca gașca de 20 de persoane să mai dea peste cap niște pahare, ca să-și facă poftă pentru sandvișuri.
Apropo de sandvișuri: trebuie să știi că Fool's Gold nu este orice fel de sandviș. E o grozăvie. O Godzilla a sandvișurilor. Un monstru care sperie orice om normal la cap și pe care nu-l comanzi decât dacă ești lihnit de foame.
Fool's Gold începe cu o franzelă albă care se unge cu două linguri de margarină și se coace în cuptor până se rumenește.
Pâinea se taie pe lungime, se scobește înăuntru și se umple cu 450 g de bacon prăjit și crocant, cu conținutul unui borcan cu unt de arahide și a unui borcan cu gem de afine. O bombă cu 8.000 de kilocalorii. Dacă nu știi ce înseamnă asta, află că e necesarul pentru 3 zile al unui adult sănătos. E greu de înțeles cum poate un singur om să mănânce atât la o masă.
Dar Elvis putea. Îi plăcea junk food-ul. Crescuse în Mississippi și iubea bucătăria sudistă, deși nu era un sofisticat. Era un om al simplității în farfurie. Mânca cu plăcere unt de arahide și sandvișuri cu banane prăjite în unt. Îi plăceau baconul prăjit, sosurile și înghețata. Probabil că alături de medicamentele pe care le lua, toate astea au fost cărămizi puse la cavoul pe care și l-a construit farfurie cu farfurie și sandviș cu sandviș.
Condus de soții Cindy și Buck Scott, Colorado Mine din Denver era un restaurant care în anii 70 devenise un loc de întâlnire pentru celebrități, oameni de presă, politicieni sau polițiști. Acolo puteai mânca friptură de vită, coaste de porc, homar sau ... celebrul sandviș numit Fool's Gold în memoria căutătorilor de aur din secolul 19. În 1976, un astfel de sandviș costa 37,95 $, adică aproximativ 200 $ în banii de azi. Mărunțiș, pentru o legendă vie ca Elvis.
În fine, gașca veselă și înfometată a ajuns pe Aeroportul Internațional Stapleton în jurul orei 1:40 noaptea. Avionul a rulat până la un hangar special, unde pasagerii au fost întâmpinați de Buck Scott, proprietarul Colorado Mine Company, și de soția sa Cindy, care aduseseră 22 de sandvișuri Fool's Gold proaspete pentru Elvis și prietenii săi. Erau 20 de pasageri, plus cei doi piloți, care au fost invitați de Elvis să se alăture ospățului. S-a întins masa și toată lumea prezentă a petrecut două ore în hangar mâncând sandvișurile, pe care le-au stropit cu apă minerală Perrier și șampanie. După ce au terminat, au zburat înapoi la Memphis fără să fi făcut vreun pas în afara aeroportului. Conform unor calcule, costul acestei escapade ar fi fost în jur de 17.000 $, adică vreo 100.000 în banii de azi. Dar până la urmă, de ce nu și-ar fi permis o vedetă de talia lui Elvis o astfel de excentricitate?
Povestea a devenit legendă, iar de atunci, sandvișul Fool's Gold a devenit subiectul unui interes mediatic permanent și e inclus în numeroase cărți de bucate, de obicei axate pe pasiunea lui Presley pentru mâncare.
Pe lângă pasiunea sa pentru junk food, Elvis mai avea un interes pe care și l-a cultivat pe parcursul vieții: acela legat de poliție.
Îl fascinau uniformele și prestanța pe care o dau acestea. I-ar fi plăcut să fie polițist, să impună legea și ordinea. A vorbit despre asta în mai multe interviuri pe parcursul anilor 70, și de-a lungul vieții a adunat o colecție impresionantă de insigne de poliție, unele făcute special, inscripționate cu numele lui. O legătură cu obsesia sa pentru poliție are și una dintre cele mai populare fotografii ale starului. Care nu este una cu el pe scenă, așa cum ar fi de așteptat, ci una în care el dă mâna cu președintele Nixon.
Fotografia a fost făcută în Biroul Oval, la finalul lui 1970 - și este din 2015 încoace, cea mai solicitată fotografie din Arhivele Naționale ale SUA. Mai căutată decât fotografiile Declarației de Independență sau cele cu primii pași pe Lună. De ce? Poate pentru că în ea este o incongruență. Ceva care nu se potrivește, care pare nelalocul său. Liderul lumii occidentale alături de regele rock 'n' roll-ului? Cum se poate așa ceva?
Și totuși, întânirea Regelui cu președintele a fost reală, însă povestea ei bate orice ficțiune.
Este dimineața zilei de 21 decembrie 1970.
La poarta de nord-vest a Casei Albe oprește o limuzină neagră. Unul din agenți iese din gheretă și se apropie de mașină. Geamul din spate coboară, iar agentul are o tresărire văzând pasagerul din mașină. Fața îi este încadrată de păr negru, perciuni mari și o cămașă cu guler înalt, iar ochii îi sunt acoperiți de ochelari fumurii. Dar nu încape nicio îndoială. Orice american ar recunoaște fața aia oricând. Este Elvis Presley.
Totuși, agentul ridică sprâncenele, mirat. Nu-și amintește ca pe lista de vizitatori din acea zi să apară numele Regelui. Ar fi știut. E o vizită neanunțată, și ca să clarifice prezența sa acolo, Elvis îi întinde agentului un plic. ”Te rog dă scrisoarea asta mai departe. E pentru președintele Nixon.” Și înainte ca limuzina să întoarcă și să plece, Elvis adaugă: ”Și transmite că aștept un răspuns!”
În acel moment, rotițele mecanismului care este stafful Casei Albe s-au pus în mișcare. Scrisoarea a ajuns într-un final în mâinile lui Elgin Bud Krogh, secretarul lui Nixon. Acesta era fan al lui Elvis, așa că după niște discuții cu șeful cancelariei prezidențiale și apoi cu președintele însuși, au decis să-l invite pe Elvis la Casa Albă la ora 12:30. Dincolo de surpriza pe care au avut-o consilierii și președintele însuși, inițiativa lui Elvis venea ca o mănușă pentru Casa Albă. Ca să înțelegi mai bine contextul, trebuie să știi că administrația Nixon avea o cotă de popularitate foarte scăzută. Cel mai vizibil dintre motive era războiul din Vietnam. Însă mai existau și altele, nu la fel de evidente, însă la fel de puternice.
Generația tânără, însuflețită de forța unor curente ale contraculturii - mișcarea hippie și flower power - îl vedea pe Nixon ca pe un politician scorțos, un ”om al sistemului”, un reprezentant a tot ceea ce era învechit. Statele Unite ieșeau din conservatorismul anilor 50 și 60 și o generație întreagă de tineri era gata să rupă barierele de gândire ale părinților și să pornească o revoluție culturală. O generație sătulă de conformismul unei slujbe 9 to 5, cu cina în familie la ora 6. Tinerii anilor 70 nu voiau case în suburbie, cu gărdulețe albe și gazon îngrijit. Nu voiau siguranță, ci libertate și un sens în viață. Iar acel sens era clar că nu se află la în vârful scării ierarhice de la un job într-o corporație.
Așa că tinerii au rupt-o cu conformismul părinților și au început o adevărată revoluție culturală. Era ca și cum brusc, evul mediu se încheia și începea Renașterea. Această Renaștere se baza pe idei noi și puternice, nemaiîntâlnite până atunci: mișcarea pacifistă, ecologia, alimentele naturale, yoga, meditația sau drepturile animalelor. Iar toate aceste concepte, interconectate ca niște roți într-un mecanism, beneficiau de un lubrifiant care le făcea să se învârtă din ce în ce mai repede: muzica.
Piesele lui Dylan, Beatles, Jefferson Airplane sau Creedence duceau ideile noi departe în lume, către audiențe din ce în ce mai largi. The Doors se pregăteau să înregistreze albumul LA Woman, iar Rolling Stones veneau cu materiale noi și câștigau fani de ambele părți ale oceanului. În tot acest context, consilierii lui Nixon știau că trebuie să găsească o soluție prin care să ajungă la inimile tinerilor, iar atunci când s-au trezit cu o mână întinsă din partea lui Elvis, au știut că e o șansă pe care nu o pot rata.
La miezul zilei, Elvis a apărut la întâlnire, purtând un costum de catifea mov cu pantaloni evazați, centură cu cataramă mare de aur și ochelari de soare.
Avea la el un cadou pentru președinte: un pistol Colt de calibru 45 din colecția sa privată. Deși Elvis a venit însoțit de doi prieteni din anturajul său, singurul care a asistat la întâlnire a fost Bud Krogh, asistentul președintelui. Acesta a documentat întâlnirea și a scris mai târziu o carte despre ea: The Day Elvis Met Nixon.
În timp ce fotograful Casei Albe, Ollie Atkins, făcea fotografii, președintele și Elvis au dat mâna. Apoi, Elvis i-a arătat insignele sale de poliție și a început să-și spună părerea despre anarhia ce cuprinde societatea americană, despre consumul de droguri care e scăpat de sub control și despre forțele comuniste infiltrate.
Elvis i-a spus lui Nixon că Beatles reprezentau o adevărată forță pentru spiritul antiamerican. I-a spus că Beatles au venit în Statele Unite, și-au făcut banii și apoi s-au întors în Anglia, unde au promovat o temă antiamericană.
Ambii bărbați se aflau în vârful carierei lor în acel moment. Presley avea o revenire de popularitate, vânzând spectacole cu casa închisă în Las Vegas și tocmai fusese nominalizat de Junior Chamber din Statele Unite drept unul dintre cei zece tineri americani remarcabili, un premiu de care era deosebit de mândru că l-a primit. De partea sa, Nixon, care nu fusese încă pătat de scandalul Watergate, încerca o creștere în sondeje cu promisiunile de a scoate America din Vietnam și de a elimina segregarea din școli. Probabil că în acest moment te întrebi de ce a vrut Regele să se întâlnească cu președintele? În mod singur asta se întreba și Nixon în acea după-amiază din decembrie 1970, ascultându-l pe Elvis și teoriile sale cu comuniști, hipioți drogați și forțe antiamericane.
Iar atunci, Elvis, bărbat în toată firea, om la 35 de ani, vedetă rock, i-a destăinuit președintelui visul său: își dorea să devină agent sub acoperire. Un agent liber, un fel de super erou care luptă cu forțele comuniste și antiamericane.
Și pentru că orice super erou trebuie să aibă și o armă secretă, Elvis se imagina echipat cu o insignă a departamentului de narcotice, un fel de cheie care deschide toate ușile și închide toate gurile.
Da, Elvis chiar credea că poate proteja America de anarhie, iar o astfel de insignă ar fi însemnat pentru el arma secretă.
În cartea sa de memorii, ”Elvis and Me”, Priscilla Presley spunea: "Insigna de la Narcotice reprezenta pentru el un fel de putere supremă. Cu insigna aceea federală, el credea că ar fi putut intra legal în orice țară atât purtând arme, cât și având asupra sa orice droguri dorea”. Privind astfel lucrurile, parcă propunerea lui Elvis nu mai sună atât de dezinteresată și de patriotică. Mie mi se pare însă că Elvis, deși era un adult și o persoană publică respectată, avea în el un suflet de copil. Un copil care visează să fie polițist, să apere țara de răufăcători și să ajute binele să învingă.
Ca o paranteză, Elvis avea o pasiune pentru benzile desenate cu supereroi. De acolo se inspirase și își crease un logo cu literele TCB și un fulger. Asta însemna Taking Care of Business in a Flash, care era un fel de slogan, o mantra personală a lui Elvis și a grupului său apropiat. Comandase inele și medalioane de aur cu acel logo, iar cei care primeau o astfel de bijuterie puteau spune că fac parte din cercul de apropiați ai regelui.
Taking Care of Business in a Flash - Ne ocupăm de treburi într-o clipită. Sună ca o etică a muncii, ca o echipă care se pune pe treabă, dar probabil că pentru Elvis și gașca sa suna ca o parolă dintr-o organizație secretă, ceva doar de ei știut, care îi unea. (apropo de asta, Liam Gallagher de la Oasis a fost atât de încântat când a descoperit acest logo și înțelesurile sale, încât și l-a tatuat pe umăr. Dă-i o căutare pe Google, găsești poze)
Închidem paranteza cu logo-ul TCB, despre care am povestit doar pentru a înțelege mai bine modul de gândire al lui Elvis și fascinația sa pentru eroi care luptă în secret și își apără țara. Un pic idealist, un pic imatur, Elvis se gândea că insigna pe care i-o cerea lui Nixon i-ar fi dat puteri deosebite. Ca un copil care își face planuri nerealiste, Elvis îi spune lui Nixon că ar putea să se infiltreze sub acoperire în diverse grupuri, le-ar afla planurile și apoi i-ar aresta pe cei vinovați de acțiuni antiamericane.
Conform cărții lui Bud Krogh, secretarul care a asistat la întâlnire, Presley i-a explicat președintelui, într-o manieră foarte emoționantă, că este "de partea sa". Repeta într-una că vrea să fie de ajutor, că vrea să restabilească un oarecare respect pentru drapel, repect care se pierdea. I-a spus lui Nixon că era doar un băiat simplu din Tennessee care primise multe de la țara sa și pe care, într-un fel, voia să o răsplătească.
Vulpe bătrână în ale politicii, Nixon i-a zâmbit lui Elvis, l-a aprobat și nu i-a spulberat visele.
L-a ascultat, apoi i-a cerut un autograf pentru Julie, fata sa cea mică, iar la final și-a întrebat asistentul, pe Bud Krogh: ”Putem să-i dăm o insignă?” ”Sigur.”, i-a răspuns acesta. Nixon și Elvis au mâncat apoi împreună în sala de mese a Casei Albe, iar la final, un agent din stafful președintelui i-a adus lui Elvis obiectul visat: o insignă de la Departamentul de Narcotice.
În cartea sa, Krogh spune că insigna era una "onorifică", dar Elvis fost mai mult decât încântat, și a plecat fiind convins că are în mână ceva mai puternic decât orice armă. Deși Nixon ar fi vrut să folosească în PR asocierea cu Elvis, acesta din urmă insistase ca întâlnirea să rămână secretă și așa a rămas timp de un an, când informația a răsuflat pe undeva și a ajuns la urechile jurnalistului Jack Anderson, care a publicat un articol cu titlul ”Presley primește o insignă de la Biroul de Narcotice”. Însă publicului nu i-a păsat. Generațiile în vârstă nu s-au revoltat, iar cele tinere nu s-au entuziasmat, iar știrea a trecut aproape neobservată.
Începând de pe 16 februarie 1971, la aproape 2 luni de la întâlnirea cu Elvis, administrația Nixon a început să înregistreze toate întâlnirile și apelurile telefonice din Biroul Oval. Ceea ce se întâmplase în acel birou până atunci, inclusiv întâlnirea președintelui cu Regele, a rămas în acel birou și în memoria celor prezenți. Faptul că nu a existat o înregistrare sau o transcriere exactă a întâlnirii celor doi a lăsat multe lucruri în seama imaginației. Povestea este atât de zemoasă și senzațională, încât Hollywood-ul a făcut un film despre ea. În 2016, filmul Elvis & Nixon cu Kevin Spacey în rolul lui Nixon și Michael Shannon în rolul lui Elvis a speculat pe tema discuției care a avut loc atunci la Casa Albă. De acolo am preluat și noi unele pasaje audio.
Elvis și Nixon aveau să treacă în anii ce urmau prin încercări grele, prin scandaluri și probleme personale. Ambii aveau să iasă din grațiile opiniei publice la mijlocul anilor 1970. Nixon demisionează în 1974 în urma scandalului Watergate, iar Elvis devine dependent de medicamentele eliberate pe bază de rețetă, pe care el le vedea ca fiind altceva față de drogurile ilegale pe care era atât de dornic să le stârpească cu insigna în piept. Însă chiar dacă cei doi aveau să iasă din scenă, întâlnirea lor imortalizată în fotografii a rămas vie în colecția de amintiri a națiunii americane. Iar imaginea în care Elvis dă mâna cu președintele Nixon continuă să fascineze America și întreaga lume.
Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.
Pentru documentarea acestui episod am folosit și informații din alte surse: Time, BBC, Smithsonian Magazine și cartea lui Egil Bud Krogh - The Day Elvis Met Nixon.
Abonează-te pe rockstory.ro ca să primești episoadele pe email imediat ce apar. Te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro
S-a întâmplat în ziua asta
29 aprilie 1963
Pe 29 aprilie 1963, Andrew Loog Oldham, un publicist în vârstă de 19 ani, a semnat un contract de management cu The Rolling Stones, plătind 90 de lire sterline pentru înregistrările demo ale trupei.
Deși experiența lui în domeniul muzical era ”neglijabilă spre zero” tipul a avut o influență pozitivă asupra trupei, făcând câteva sugestii care au definit viitorul Rolling Stones. De exemplu, a simțit potențialul poziționării anti-Beatles. A promovat imaginea de "băieți răi" pentru Rolling Stones. Oldham a generat titluri pe care mass media le-a preluat cu nesaț, precum "Ți-ai lăsa sora să iasă cu un Rolling Stones?"
Andrew Oldham l-a încurajat pe Mick Jagger să devină frontmanul și imaginea trupei, deși Brian Jones era liderul. Azi poate părea ceva ciudat, dar până atunci, Jagger și Richards nu compuneau nimic – toate piesele erau coveruri. Oldham a fost cel care i-a încurajat să scrie propriile piese, prima din ele fiind "As Tears Go By".
Deși era doar un adolescent fără experiență, Oldham a convins grupul să se restrângă de la șase la cinci membri, renunțând la pianistul Ian "Stu" Stewart, care a devenit managerul de turneu al trupei. Le-a spus că "copiii nu știu să numere până la șase" și că Stewart oricum e mai în vârstă decât ei.
Andrew Loog Oldham a fost managerul Stones timp de 4 ani, iar lanțul de iubire s-a rupt atunci când Jagger și Richards au fost arestați pentru posesie de droguri în 1967, iar el, în loc să elaboreze o strategie pentru apărarea lor și pentru relațiile publice, a fugit în Statele Unite, lăsându-și business managerul să se ocupe de problemă.
Povestea însă nu se termină în 1967, pentru că după despărțire, a înființat Andrew Oldham Orchestra, iar unul din albumele lansate avea câteva reinterpretări ale unor piese Rolling Stones. La începutul anilor 90, The Verve au găsit unul din acele albume vechi, și au preluat de acolo un sample al unei piese. Era o interpretare orchestrală a piesei Rolling Stones ”The Last Time”, din care The Verve au scos o piesă superbă: ”Bitter Sweet Symphony”.
Paradoxul era că drepturile acelei piese nu mai aparțineau lui Jagger și Richards, compozitorii originali, ci lui Allen Klein, fostul asistent al lui Oldham. Acesta a dat în judecată trupa The Verve și a obținut în instanță 95% din toate veniturile generate de piesă.
30 aprilie 1977
𝟕𝟔.𝟐𝟐𝟗 – acesta e numărul de spectatori care s-au adunat pe 30 aprilie 1977 pe arena Pontiac Silverdome din Michigan, la un concert 𝙇𝙚𝙙 𝙕𝙚𝙥𝙥𝙚𝙡𝙞𝙣.
Evenimentul a intrat în Guinness Book of Records pentru cel mai mare număr de spectatori adunați pentru un concert de interior al unui singur artist/ trupă.
Pontiac Silverdome a reprezentat ani de zile un simbol al măreției industriei auto americane, pentru ca în 2017 să fie demolat, devenind un simbol al decăderii acestei industrii.
1 mai 2013
Tipul ăsta pe care îl vezi în poză (cel care nu e David Gilmour) s-a internat în 2013 într-un spital din St Cloud, Minnesota, unde a spus că e chitaristul de la Pink Floyd și că din păcate, nu are asigurare.
Impresionați, medicii și asistentele l-au tratat, i-au ascultat balivernele și după ce au stat la coadă să le dea autografe, l-au lăsat să plece fără să-i ceară vreun ban.
Totuși, după externare, careva din stafful spitalului o fi stat de vorbă acasă sau la bar cu vreun prieten, iar întrebările nu prea aveau răspunsuri clare. S-au uitat încă o dată la mutra tipului, așa cum apărea pe camerele de supraveghere, apoi au comparat cu imaginile de pe net. Și nu prea semănau.
Spitalul ar fi rămas cu buza umflată și facturile neplătite (atenție, facturi de aproape 100.000 $) dacă individul nu ar fi venit din nou, să-și mai trateze o problemă.
L-au săltat încă de la ușă și l-au dat pe mâna poliției, care pe 1 mai 2013 l-a acuzat de înșelăciune și l-a trimis la tribunal.
2 mai 1991
65.000 de dolari – atât a costat producția Nevermind, un album care a marcat lumea muzicală a anilor 90 și a definit epoca grunge.
Pe 2 mai 1991, Nirvana intra în studiourile Sound City din California cu un set de piese compuse în principal de Kurt Cobain, precum și cu un toboșar nou – Dave Grohl.
Nevermind a devenit un succes neașteptat, atât critic cât și comercial, ajungând în top 10 în topurile din întreaga lume.
Până în ianuarie 1992, a ajuns pe primul loc în US Billboard 200 și se vindea în aproximativ 300.000 de exemplare pe săptămână.
6 mai 1965
Într-o cameră de hotel din Clearwater, Florida, Mick Jagger și Keith Richards încep să lucreze la rifful de chitară al piesei '(I Can't Get No) Satisfaction', după ce Richards cumpărse un fuzz-box Gibson mai devreme în acea zi.
Azi, melodia este considerată una dintre cele mai bune piese rock din toate timpurile. În 2004, revista Rolling Stone a plasat "Satisfaction" pe locul al doilea pe lista celor mai bune 500 de cântece din toate timpurile.
8 mai 1993
Mi-aduc aminte că era vara lui 1993 când Aerosmith a explodat pe toate radiourile (inclusiv cele românești) cu piesele de pe albumul Get A Grip.
Era pe vremea în care albumele încă mai aveau coperți (fie că erau pe CD sau pe casetă), așa că probabil îți e familiară imaginea cu ugerul de vacă. Trupa a trebuit să explice de multe ori în interviuri că nu a fost abuzat niciun animal și că toată compoziția vizuală e făcută pe computer.
Dacă ugerul ăsta nu-ți spune mare lucru, în mod sigur îți aduci aminte una din piese: Crazy, Cryin' sau Amazing. N-aveai cum să scapi de ele, erau non stop pe toate radiourile. Unde mai pui că pe MTV, video-urile pieselor rulau în heavy rotation. Atunci am făcut cu toți cunoștință cu Alicia Silverstone, care apare în toate 3 clipurile.
De fapt, acela a fost momentul în care publicul tânăr de atunci a făcut cunoștință și cu Aerosmith. Până la Get A Grip, eu unul știam doar vreo 2-3 piese de-ale lor (ceva de pe albumul Pump și bineînțeles Walk This Way)
Albumul a fost lansat pe 20 aprilie 1993, iar pe 8 mai a ajuns pe primul loc în topul Billboard 200. S-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare și e unul din albumele Aerosmith cu cel mai mare succes comercial.
Dacă triada siropoasă de piese de pe Get A Grip îți face rău la stomac, îți recomand Livin On The Edge, primul single de pe album. Sau Eat The Rich – o piesă de forță, care n-a primit din păcate atenția cuvenită.
9 mai 1970
Sunt sigur că știi piesa American Woman. Probabil că ți-e familiară varianta lui Lenny Kravitz din 1999. Însă piesa originală e cântată de trupa canadiană Guess Who, iar creația ei are o poveste interesantă.
Muzica și versurile au fost improvizate pe scenă în timpul unui concert al trupei în Ontario. Chitaristul Randy Bachman acorda chitara după ce înlocuise o coardă ruptă și și-a dat seama că rifful pe care îl improviza suna surprinzător de bine.
A continuat să cânte, iar ceilalți membri ai trupei au început să improvizeze pe lângă el. Acordurile se legau bine, iar vocalistul Burton Cummings a aruncat la întâmplare câteva versuri care conțineau și cuvintele American Woman. Au observat în primele rânduri din public un puști cu un casetofon care făcea o înregistrare bootleg, iar la finalul improvizației l-au rugat să le împrumute caseta. Peste câteva zile au îmbunătățit un pic orchestrația, au completat versurile lipsă și în scurt timp aveau cel mai mare hit al lor.
Pe 9 mai 1970, American Woman ajungea pe locul 1 în topul single-urilor din Statele Unite.
10 mai 1970
David Bowie primește premiul Ivor Novello pentru cel mai bun cântec original - "Space Oddity", pe care l-a și interpretat pe scenă în acea seară.
Bowie a revenit mai târziu asupra personajului său Major Tom în cântecele "Ashes to Ashes", "Hallo Spaceboy" și "Blackstar".