Episodul 42 - David Bowie

Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts

Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului.

David Bowie e bolnav. E pe moarte, dar nimeni nu știe asta.

Nici jurnaliștii, nici fanii, nici muzicienii cu care a cântat de-a lungul anilor. Nu știe nici casa de discuri, nici prietenii săi, rockstaruri cu care a cântat, cu care a petrecut, cu care s-a culcat.

Știu doar câțiva foarte apropiați. Soția sa, fiul și fiica, plus câțiva prieteni pe care îi poți număra pe degete. Și toți au promis să nu spună mai departe.

Este ziua de după aniversarea sa de 69 de ani.

Începutul lui ianuarie 2016, New York.

Cu o zi înainte, Bowie și-a lansat ultimul album. Un album straniu și tulburător, dar în același timp cald și reconfortant. Diferit față de tot ce a mai făcut până acum, dar care pare în același timp familiar. Așa se întâmplă de fiecare dată cu Bowie.

Trăiește cu cancerul de un an și jumătate. Acum două luni, după un tratament epuizant de chimioterapie, medicii i-au spus

”Gata, asta e, nu se mai poate face nimic. Oprim tratamentul. Pregătește-te.”

Așa că David e la casa sa de pe strada Lafayette din Manhattan, o clădire frumoasă, veche, o fostă fabrică de ciocolată de acum două secole. Apartamentul său e la unul din etajele superioare, cu o priveliște superbă asupra orașului. Una din camere e biblioteca – înaltă, cu geamuri mari, iar de jur împrejur – rafturi cu cărțile pe care le-a adunat de-a lungul vieții. Apartamentul are și o terasă cu ghivece mari cu flori și arbuști, cu canapele confortabile, pline de perne și un mic acoperiș care să ține deoparte privirile indiscrete.

David e în dormitor. E întuneric, draperiile grele nu lasă lumina să intre înăuntru. Se gândește la ce urmează pentru el, ce lasă în urmă, ce a trăit. A trimis deja emailurile, a scris scrisorile. Una a fost către vechiul său prieten și producător, Brian Eno. Fără să-i spună prin ce trece, fără să-și ia adio, doar un pont în genul ghici ce și ghici cine:

”Mulțumesc pentru toate momentele frumoase, Brian. Vor rămâne veșnic în amintirile mele”. Asta a fost ultima frază.

Stă în dormitor, întins în pat, iar gândurile îi zboară.

Oare cine l-ar mai recunoaște acum? Probabil că nimeni. Părul său, acel păr des și aranjat întotdeauna perfect, vopsit alb, roșu sau portocaliu, i-a căzut de-a lungul ședințelor de chimioterapie. Întotdeauna a fost un tip subțirel, cu pomeții proeminenți. Acum e tras la față, palid, iar ochii parcă sunt mai mari.

În ultimele luni n-a avut o clipă de liniște, a fost încontinuu pe grabă. Să termine înregistrările, să filmeze videoclipurile, să facă ședințele foto. O viață care a fost despre reinventare, creativitate, despre controlul și păstrarea imaginii. Toate acele costume, machiajul, personajele – Ziggy Stardust, The Thin White Duke, The Man Who Fell To Earth...

Acum, e momentul ultimului spectacol. Ultima performanță artistică. Ieșirea spectaculoasă din scenă.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story. Te uiți la David Bowie și te gândești: ce ușor a fost pentru el – a avut atâtea idei, a scos atâtea melodii, fără să-i pese de mainstream, un explorator care a descoperit limitele artistice și a trăit acolo, în timp ce altora le-a fost Teamă. Teamă de respingerea publicului, de părerea criticilor... Lui nu-i era teamă de toate astea.

Acum, Bowie stă la fereastra dormitorului său și se uită la clădirile Manhattanului, la cerul albastru și își amintește că niciodată n-a fost ușor. Își amintește cum și-a înființat prima trupă când avea 15 ani. Este anul 1962. Nimeni n-a auzit de Beatles. Bărbații poartă părul scurt, iar tinerii se îmbracă la costum.

David este elev la liceul Bromley Technical School.

Deși e un liceu tehnic, studiază limbile străine, științele și în mod deosebit designul, sub îndrumarea profesorului Owen Frampton, tatăl lui Peter Frampton. Da, numele sună cunoscut – e vorba de acel Peter Frampton – Baby I Love Your Way, știi tu. Dar designul și limbile străine sunt departe de ce-l interesează pe David acum. Pentru că e îndrăgostit de o fată de la liceu. Viața ar fi frumoasă și fericită, însă există o problemă. Problema este unul din colegii lui, George Underwood, care e și el îndrăgostit de aceeași fată.

Așa că atunci când George îl vede pe David în curtea școlii, începe o discuție care în scurt timp se transformă în bătaie. Îmbrâncelile se transformă în lovituri, iar unul din pumnii lui George îl nimerește pe David în ochiul stâng. Bătaia se încheie în acel moment. David e în genunchi, apăsându-și palmele pe față, și cu toate că are ochii închiși, vede doar stele. Verzi, albastre, portocalii, de toate culorile. Și pentru că stelele încep să apară tot mai multe, David ajunge la spital, unde stă internat timp de 4 luni.

Trece printr-o serie de operații, la finalul cărora medicii spun că asta e, au făcut tot ce s-a putut. Ochiul stâng și-a revenit și vede cu el, însă pupila rămâne permanent dilatată, nu se mai închide. E o problemă medicală numită anisocorie, care dă impresia falsă că ochii ar fi de culori diferite. Pentru tot restul vieții sale, privirea pătrunzătoare cu cei doi ochi aparent diferiți va fi una din trăsăturile reprezentative ale lui David Bowie. Cât despre George Underwood, David nu i-a purtat pică și a rămas prieten cu el. George este cel care i-a făcut designul pentru câteva din albumele de la începutul carierei.

La 19 ani, își schimbă numele, pentru că mai exista un Davy Jones care era deja celebru cu trupa The Monkees.

Începe să înregistreze, dar nimeni nu e interesat de ce cântă el. Lucrurile se mișcă greu. E 1969 și nimeni nu-i cumpără muzica. Pleacă într-un turneu cu Marc Bolan și T Rex, dar nu e cap de afiș. Nici măcar nu cântă. E al treilea nume pe afiș, cu o reprezentație de mimă.

Însă atunci când succesul îl găsește, e răsunător. Merge în State pentru prima oară atunci când găsește un look și un sound care i se potrivesc. Albumul se numește The Man Who Sold The World. Pe coperta albumului poartă o rochie. Dar spre deosebire de alții, cum ar fi Alice Cooper sau KiSS, care se demachiază atunci când se sting luminile scenei și se dezbracă de personaj, Bowie și-l asumă complet. Poartă acea rochie și pe stradă, și la interviuri.

Călătorește prin lume, dar își păstrează întotdeauna acel aer elegant, british. Poartă cu el acea atitudine excentrică și aristocratică a englezilor. Șochează lumea când apare pentru prima dată ca Ziggy Stardust, cu părul vopsit portocaliu și cu desenele de pe obraji. Știe că trebuie să-și croiască propriul drum, să-și facă un nume, așa că pleacă în turneu pentru 6 luni.

Cluburi mici, săli mai mari, unele locuri în care e primit cu entuziasm de fani îmbrăcați ca Ziggy Stardust, care îi cântă în cor piesele, altele în care e întâmpinat cu huiduieli, dar care răsună de aplauze la finalul spectacolului. Prima dată când e invitat la populara emisune Top of The Pops, îl văd 20 de milioane de spectatori. Mame, tați, bunici, copii cuminți, copii rebeli, toți îl privesc cu gurile căscate. Un tip îmbrăcat ca o femeie. Sau poate e o femeie îmbrăcată ca un bărbat.

Este martie 1976.

David Jones își face loc prin mulțimea de fani și jurnaliști adunată în fața tribunalului din Rochester, New York. S-a trezit devreme în dimineața asta, ca să ajungă la timp pentru înfățișare. Pe scările tribunalului, un fan norocos reușește să obțină un autograf de la el. Odată ajuns înăuntru, e dus în sală, trecând prin câteva culoare pline cu infractori și prostituate care își așteaptă și ei înfățișarea.

Aceștia izbucnesc în urale când îl văd trecând. Până la urmă, e unul din rockstarurile celebre ale momentului. Ca un adevărat gentleman, David le zâmbește discret de sub borul pălăriei și își vede de drum. Se așează în sală și așteaptă să-i vină rândul. David Jones, în vârstă de 29 de ani și ceilalți doi inculpați, James Osterberg, 28 de ani și Dwaine Vaughs, 22 de ani sunt întrebați de judecător cum pledează pentru acuzația de deținere ilegală de marijuana. Îmbrăcat într-un costum la 3 piese, cu pălăria în mână, David Jones răspunde în engleza sa cu accent aristocratic: ”Not guilty, your honor.”

Judecătorul e de acord cu o cauțiune de 2000 $ pentru el, și câte 2000 $ pentru garda sa de corp, Dwaine Vaughs precum și pentru James Osterberg, cunoscut în lumea muzicală sub numele Iggy Pop.

David Jones păstra astfel de prietenii cu oameni interesanți, pentru că desigur, chiar dacă în actele din fața judecătorului scria David Jones, numele sub care îl știa toată lumea era David Bowie. Dar lumea îl știa și ca Ziggy Stardust, rockstarul androgin sau ca Major Tom, astronautul care zbura printre stele. Iar acum, când se află în turneu cu cel de-al zecelea său album, Station To Station, este The Thin White Duke.

Așa cum se vede în fotografia făcută în arest, probabil cea mai elegantă fotografie de infractor din lumea rockului, Bowie chiar arată ca personajul său. E subțire, îmbrăcat în alb și are un aer nobiliar. Dacă cineva ți-ar spune că tipul chiar are un ducat pe undeva prin Europa, n-ai fi surprins. Privirea e senină, ochii au ceva ciudat, parcă sunt diferiți unul de celălalt, iar el pare detașat, de parcă n-ar fi o poză făcută la poliție, ci undeva la o prezentare de modă. Părul blond e pieptănat pe spate, dar pe frunte are o șuviță care sugerează o noapte lungă și obositoare. Pe față are o expresie serioasă, dar nimic amenințător.

Poza are ceva fascinant. Dacă n-ai ști nimic despre fotografie sau despre personajul din ea, tot ai vrea să afli mai multe. ”Cine e tipul ăsta? Care-i treaba cu el?” Probabil că tocmai de asta, unul din ofițerii de poliție care se afla în noaptea aceea la secție a luat una din fotografii. A dăruit-o unui prieten care era fan Bowie, iar acesta a ținut-o la păstrare timp de 46 de ani. În 2022, fotografia a fost scoasă la licitație, unde a fost vândută cu 3.800 $ - aproape tot atât cât a costat cauțiunea pentru David și Iggy.

David Bowie avea genul ăsta de imagine, iar imaginea lui avea genul ăla de magnetism.

Iar el știa asta. Făcea parte din design, din pachetul creativ pe care și-l construise și pe care îl reinventa periodic. Nu era vorba doar despre muzică, în cazul lui pachetul era mai complet. Exista o teorie conform căreia îți poți crea un alter ego, căruia să-i transferi toate defectele, vinovățiile și fricile tale, pentru ca apoi să-l distrugi, și odată cu el, să dispară din viața ta toată vina, frica și paranoia.

Într-un interviu dat la câțiva ani de la arestarea sa în Rochester, Bowie spunea că ”Simțeam nevoia fac asta, uneori chiar fără să-mi dau seama. Am creat câte un ego alternativ care să poarte în el toate nesiguranțele mele.”
David Bowie știa ce înseamnă nesiguranța și paranoia. Trăise cu ea în casă, pentru că fratele său vitreg, Terry, fusese diagnosticat cu schizofrenie și chiar dacă de multe ori era internat în clinici de psihiatrie, avea perioade în care locuia cu ei acasă.

David îl observase pe Terry și preluase din comportamentul acestuia părțile care se potriveau personajelor sale. Călătorea peste tot cu limuzina, separat de ceilalți muzicieni din trupă. Refuza pe cât posibil să iasă din camera de hotel în timpul zilei, iar atunci când o făcea, era îmbrăcat întotdeauna la patru ace, conform personajului său. Evita restaurantele sau alte locuri publice. Nu căra niciodată vreo geantă sau vreun instrument – nici măcar nu-și deschidea singur ușa. Pur și simplu aștepta lângă ușă până când cineva se oferea să i-o deschidă. Când l-a vâzut apărând la o petrecere, Bob Dylan l-a întrebat discret pe George Harrison: Who the fuck does this guy think he is?

Însă Bowie nu era interesat de părerea celor din vechea gardă. Și în general, nu era interesat de părerea altora. Avea o viziune nouă pentru el, pentru muzica și cariera sa. Iar această viziune însemna să-și schimbe periodic personajele, aspectul, chiar și stilul muzical. Într-un interviu de la începutul nilor 70, spune: ”Sunt un actor. Sunt un exhibiționist, un păun. Îmi place să mă dau mare. Freud ar fi avut în mine un subiect de studiu foarte bun.”

În apartamentul său din New York, Bowie își amintește de momentele bune și de cele rele.

De vremurile în care personajele cărora el le dăduse viață ajunseseră să-l acapareze. Ajunsese să se întrebe cine e de fapt David Bowie. În mintea lui se adunase o întreagă societate de personaje care o luaseră razna și se luptau pentru putere. Când e pe scenă ca Ziggy sau The Thin White Duke se simte mai bine decât acasă, în pielea lui. Îi place senzația din lumina reflectoarelor. E mai mult decât distracție, e dependență. Se simte ca un dictator lacom de putere, dar atent la imagine.

E noiembrie 1975, iar David Bowie e în direct la televizunea britanică, într-o transmisie live prin satelit între Los Angeles și Londra. ... Doar că exact înainte de a intra în direct, dictatorul spaniol, generalul Franco, moare. Guvernul britanic spune că are nevoie de acel satelit acum, că lumea trebuie să afle știrile. Iar Bowie răspunde: ”Nu-mi pasă. E al meu”. E mai mare decât un dictator. Lumea se învârte în jurul său.

Face o supradoză de Ia o substanță de puritate mare, făcută în laborator, de chimiști.

Nu e ceva care vine într-o fiolă mică, e ceva care vine pe un platou. N-are nevoie de mâncare. Zice că e pe un regim de cocaină și lapte. Nimic solid. Citește despre ocultă, despre Aleister Crowley, despre Hitler, despre cum au încercat naziștii să folosească puterea Sfântului Graal. Vechiul său prieten, Iggy Pop a luat prea mult din prea multe chestii. E într-un institut psihiatric, cu creierii prăjiți, iar primul lucru pe care Bowie i-l spune când vine să-l viziteze este: Salut, vrei niște praf?

Fiecare dintre noi are măcar o voce care îi șoptește în cap. Credem că suntem doar unul, o singură ființă care își vede de viață. Ne gândim la sine ca la o singură entitate: Eu sunt, eu vreau, eu fac. Dar realitatea este că în fiecare din noi sunt mai mulți în același timp. Există în noi un conflict între dorințe și voințe. Te bagi seara în pat cu promisiunea că o să te trezești dimineață devreme ca să alergi sau să mergi la sală. Nu doar că îți pui alarma, dar chiar îți pregătești echipamentul. Iar când alarma pornește la ora 6:00, cu toate bunele intenții de seara, versiunea ta de dimineață apasă butonul snooze și se bucură de încă o oră de somn, promițând că o să facă mișcare a doua zi.

Îți promiți să citești mai mult, dar după 10 pagini iei telecomanda și te trezești că te uiți la un serial pe Netflix. Ești ipocrit? N-ai voință? Ești schizofrenic? Nu, bineînțeles că nu. Ești om. Toți suntem. Și nu suntem singuri în capul nostru, avem mai mulți eu, fiecare cu alt program și dorințe. Provocarea este să unificăm acele dorințe și să facem pace în conștiința noastră. O provocare pe care David Bowie o simțea aproape imposibilă. Pentru că imaginația și creativitatea sa construiseră o multitudine de euri puternice, care erau greu de împăcat și de adus la un consens.

Data viitoare cînd te chinui să te ridici din pat la ora 6:00 pentru o alergare, imaginează-ți cum e să faci asta când Ziggy Stardust din capul tău îți spune să petreci cu cele 2 fotomodele pe care l-ai agățat aseară, iar The Thin White Duke intră în conversație îndemnându-te să te energizezi cu un pic de cocaină. Și toate astea, în timp ce Major Tom se învârte cu aeronava în jurul patului tău.

Bowie stă în apartamentul său din Manhattan, dar gândul îi zboară departe în timp și în spațiu.

Spre finalul anilor 70, când e pierdut în nebunie, pierdut în întuneric, îi e teamă, își ascunde cuțitele din casă, crede că admiratoarele vor să se folosească de el ca să nască mici drăcușori. Își întreabă prietenii dacă cunosc vreo vrăjitoare care să-l salveze. Își trage toate storurile de la ferestre, pentru că e convins că a văzut pe geam un corp căzând spre pământ, iar pe interiorul storurilor desenează simboluri oculte cu stiloul și carioca. Asta nu e distracție, nu e glamour. Ani mai târziu, spune despre perioada aia: A fost groaznică.

Își amintește despre Berlin, unde s-a dus la finalul anilor 70 ca să scape de atenția presei și mai ales să scape de dependența de droguri. Își aduce aminte de micul său apartament de pe Hauptstrasse și de studioul de pe Kothener Strasse, lângă Zidul Berlinului. Iubea acel oraș și avea să spună despre el că ”e un oraș în care e ușor să te pierzi și ușor să te regăsești”. De asta se dusese acolo – să-și piardă urma, dar să se regăsească artistic. Își face curat în dulap și scapă de schelete, reduce la tăcere toate personajele care se certau în mintea sa, își curăță sistemul de droguri, și merge mai departe.

E în New York, dar își amintește despre Berlin.

Acum își amintește despre atunci. Despre sesiunile de înregistrări cu Brian Eno și de nopțile petrecute în oraș cu Iggy Pop. De călătoria la Montreux, în Elveția, unde s-a împrietenit cu Nile Rodgers de la Chic. Și de succesul care acum nu-l mai ocolea. Părea că toată muzica pe care o scoate are succes. Wild is The Wind, Heroes, Fame, publicul nu se mai satură de piesele sale.

Continuă să se reinventeze. În anii 80, cucerește epoca video, un mediu pentru care parcă era predestinat. La începutul noului mileniu, se simte bine și arată bine. Tot subțirel, cu pomeții proeminenți, dar sănătos, cu organismul curat. Și întotdeauna îmbrăcat la patru ace. Face turnee, participă la festivaluri. Arată ca și cum ar avea cu 10 ani mai puțin, ca și cum ar fi cu 10 ani mai puternic. Dar lucrurile se schimbă din nou.

Concertul din Praga e unul dintr-o serie lungă de concerte prin Europa. Spectacole lungi, de două ore și jumătate. Pentru că atunci când ai atâtea hituri ca Bowie, lumea vrea să le audă pe toate. E pe scenă, transpirat, în plin efort, mai obosit decât a fost vreodată. Două zile mai târziu e în Germania. Alt spectacol, la un festival, iar momentul acela e un punct de cotitură. Face un atac de cord. Scapă la mustață. Înțelege avertismentul. Gata cu turneele, gata cu aparițiile publice.

Trece un an. Mai trece unul.

Nu doar că nu mai scoate muzică. A dispărut complet, nu se mai aude nimic de el. Toată lumea crede că s-a retras, că a încheiat-o cu muzica. Nu mai dă interviuri, nu mai apare nicăieri, acolo unde era el e doar o gaură neagră. Liniște. E deja 2013. Zece ani de când a lansat ultima oară ceva muzică nouă. Șapte ani de la ultimul spectacol. Dar cu Bowie nu știi sigur niciodată. Oricând poate fi o surpriză, o răsturnare de situație.

Și neprevăzutul se întâmplă.

Dar ca să înțelegi ce s-a întâmplat, trebuie să ne întoarcem cu doi ani înainte, în 2011, când vechii săi colaboratori s-a trezit cu mailuri de la el, în care îi întreba dacă vor să lucreze din nou împreună. Celor care au fost disponibili, le-a cerut să semneze un contract de confidențialitate. De aceea, vestea că Bowie înregistrează un nou album n-a scăpat pe nicăieri, n-a aflat nimeni din afară. Nimeni n-a știut că Bowie lucrează din nou cu Toni Visconti, vechiul său producător.

N-au fost așteptări, n-au existat deadline-uri, n-a stat nimeni noaptea până târziu în studio. N-a mai fost nebunia aia care de obicei se declanșează în jurul unui album. Bowie și ceilalți muzicieni veneau liniștiți dimineața la studio, lucrau relaxați și plecau seara acasă, la 6 fix. Fanii exaltați, posturile de radio, emisiunile Tv – nimeni n-a bănuit că urmează ceva.

Și deodată, se întâmplă.

E dimineața zilei de 8 ianuarie 2013. E aniversarea de 66 de ani a lui Bowie.

Video-ul unui nou single apare pe Youtube. Piesa iese deodată pe iTunes. Câteva cuvinte apar pe site. E gata un nou album. Iar lumea Bowie, universul pe care îl crease, comunitatea de outsideri și artiști și obsedați este înmărmurită. Încântată. Exaltată.

Where Are We Now e o piesă minunată. Cu un sound nou, dar păstrând totuși magia celui vechi. Cu versuri despre vremurile petrecute la Berlin. Cu referiri la Poarta Brandenburg. La stația Potsdammer Platz și la clubul Dschungel. În piesa asta, David privește spre viitor, dar reflectează asupra trecutului. 44 de ani de la primul său hit, Space Oddity.

Albumul se lansează exact două luni mai târziu. Se numește The Next Day pentru că asta sărbătorește acum. E ascuns undeva pe copertă pentru că asta a făcut în ultimii 10 ani – a stat ascuns.

Iar acum, creativitatea curge din el. Întotdeauna a vrut să scrie o piesă, un musical, așa că se apucă să compună melodii și să își imagineze scene. O intitulează Lazarus. Nu din cauza atacului de cord, ci a diagnosticului care a urmat. E o pată neagră pe radiografia sa. O tumoră malignă în ficat. Doctorii îi spun că o să facă tot ce se poate, așa că începe tratamentele de chimioterapie și continuă să scrie. Merge la repetiții când poate și își instalează o cameră video la studio, ca să vadă din apartamentul de acasă atunci când e prea obosit sau îi e rău. Doar regizorul și scenaristul știu ce se întâmplă. ”Vă rog să nu mai spuneți la nimeni. Dar vreau să știți de ce uneori nu pot fi la repetiții cu voi.”

Ultima ședință foto a lui Bowie e legată de piesă. Poartă un costum negru, iar pe față are un zâmbet larg. Niciun indiciu că ceva ar fi în neregulă cu el. Ultima sa fotografie publică e la premieră, în noiembrie 2015. Sacou negru, pălărie și ochelari cu ramă rotundă. Nimeni nu bănuiește ce se întâmplă cu David Bowie. E doar un pic obosit, nu?

În acea săpămână, doctorii îi spun adevărul dureros. Cancerul nu e în remisie.

Se împrăștie în tot corpul. E timpul să se pregătească. A doua zi după aniversarea sa de 69 de ani, David stă acasă și își amintește lunile care au trecut. N-a vrut să facă public diagnosticul său. N-a vrut să-și transforme ultimele luni de viață într-un reality show morbid și trist. Într-unele zile, a ieșit din casă și s-a plimbat prin împrejurimi, cu un ziar în mână, arătând ca un turist care seamănă cu un David Bowie îmbătrânit și obosit.

A intrat în studio pentru o ultimă înregistrare. Fără să spună muzicienilor că timpul nu mai are răbdare cu el. A lăsat muzica să curgă, dar a presărat ici și colo mici secrete și indicii pe care urmau să le descopere și să le interpreteze fanii. Single-ul extras de pe album s-anumit tot Lazarus. Cu vocea șoptită și distantă, David Bowie spune ”Look up here, Im in heaven”, iar în video-ul piesei îl vedem cum se retrage cu pași ușori și intră într-un dulap. Poate că semnifică un sicriu. Dar ce semnifică oare în același video craniul de pe biroul la care scrie David? Poate e o referință la scena shakespeariană din Hamlet. A fi sau a nu fi...

În acea zi de după ziua lui, contemplându-și viața din ultimele luni, David își amintește și de video-ul piesei titlu a albumului – Blackstar. Un video în care apare un schelet într-un costum de astronaut. Poate că e Major Tom, pe care Ground Control nu îl mai poate contacta. Iar numele albumului e Blackstar. Ce a vrut să spună cu asta? E numele unei leziuni canceroase. Dar este și un termen astronomic. E atunci când o stea face implozie. Sau poate că e o referință la o piesă veche de-a lui Elvis. În versurile ei, regele rock and rollului spune ”Când un bărbat își vede steaua neagră, știe că i-a sosit vremea”

Bowie se gândește la toate astea și se uită la albumul pe care îl ține în mână. Blackstar.

Coperta e făcută în așa fel încât să vezi vinilul dinăuntru. Să-i vezi șanțurile cu muzica, zgârieturile, praful – să-l vezi cum se învechește în timp. Cum se degradează și cum dispare sub ochii tăi. E 9 ianuarie, iar David Bowie este în camera sa, întins pe pat. Se gândește la ce lasă în urmă. La viața pe care a trăit-o. La ce urmează. Pentru că nu e un sfârșit, e un nou început.

A trecut de miezul nopții - este deja 10 ianuarie, aproape 2 dimineața. Toni Visconti, producătorul și vechiul prieten al lui Bowie, doarme adânc într-o cameră de hotel din Toronto. Telefonul de pe noptieră vibrează scurt, iar ecranul se aprinde. E un mesaj. Apoi încep să vină și altele. E un puhoi. Vine câte un mesaj la fiecare secundă. Ceea ce aștepta cu groază să se întâmple de un an încoace s-a întâmplat într-un final. David Bowie a murit.

Visconti stă întins în pat, cu pleoapele grele, cu sufletul și mai greu, dar într-un fel, împăcat. Se gândește că David a făcut întotdeauna ce a vrut. A făcut lucrurile în felul lui. Iar moartea sa, ca și viața, au fost opere de artă. Vestea e acum publică. E peste tot. Pe toate televiziunile, toate posturile de radio și rețelele sociale. E un șoc. Prima sa soție, Angie, habar nu are că David era bolnav. E în casa celebrităților de la Big Brother atunci când află vestea.

Mulți muzicieni cu care a lucrat – Iggy Pop, Brian Eno, Nile Rodgers – nici măcar nu știau că e bolnav.

Când au aflat, era prea târziu – el plecase. Lumea află despre moartea lui David Bowie și fiecare își amintește muzica lui, personajele, ce a însemnat el pentru fiecare. ”Sunt devastată” – postează Madonna în social media. ”David Bowie mi-a schimbat cursul vieții pentru totdeauna.” Paul McCartney pune pe Insta o poza cu el și Bowie și scrie: ”David a fost un star. Prețuiesc momentele pe care le-am petrecut împreună”. NASA citează din Space Oddity: ”The stars look very different today”.

Iar astronomii belgieni consemnează o nouă constelație, în forma fulgerului de pe fața lui Ziggy Stardust, personajul lui Bowie de la începutul anilor 70. Publicul, fanii, mame, tați, bunici, copii cuminți, copii rebeli, îi cumpără și îi ascultă albumul. Blackstar se duce direct pe locul întâi în topul albumelor din State. În următorii doi ani după moartea sa, Bowie vinde peste 5 milioane de albume, și asta doar în Uk.

Și până la urmă, toate astea au un sens, pentru că există artiști și trupe care n-ar fi existat dacă n-ar fi fost Bowie. Superstaruri care s-au apucat de muzică datorită lui. Oameni care au făcut carieră doar împrumutând ceva din look-ul lui sau din soundul lui. O viață clădită pe reinventare și pe creativitate.

O viață care s-a terminat aici, dar care continuă acolo sus, printre stele, de unde Major Tom trimite mesaje către Ground Control.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com