Podcast
Rock Story e nominalizat pentru Best Podcast la Webstock!
După pauza de vară, revin cu vești bune: Rock Story a fost nominalizat în categoria Best Podcast la Webstock Creators Awards. Webstock este cel mai mare eveniment de social media și comunicare din România.
E o mică recunoaștere a muncii de un an și jumătate și a celor 30 de episoade lansate până acum.
Știu că unii dintre voi ați votat Rock Story în secțiunea pentru public - și vă mulțumesc pentru asta - însă cea mai mare bucurie este pentru mine să ascultați episoadele, iar dacă vă plac să le recomandați și altora. Asta înseamnă mai mult decât orice nominalizare sau premiu.
Sper să rămâneți alături de Rock Story și în acest sezon (al patrulea) în care vă promit povești care emoționează și inspiră.
Ike & Tina Turner (partea 1: ”Ike - Începuturile”)
Ascultă acum pe Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify
Pentru o experiență completă, te sfătuiesc să asculți podcastul audio, dar dacă din diverse motive preferi varianta text, iată mai jos scriptul episodului:
Ike Turner susținea că a fost căsătorit de 12 ori și că a cheltuit peste 11 milioane de dolari pe cocaină de-a lungul vieții sale.
E discutabil, mai ales că Ike era un tip care vorbea vrute și nevrute. La fel de discutabile sunt afirmațiile că Ike ar fi compus prima piesă rock and roll sau că Elvis ar fi copiat de la el mișcările și atitudinea care i-au definit apoi stilul.
Ceea ce este însă indiscutabil despre Ike Turner este că a descoperit-o și a lansat-o pe Tina.
În timpul căsătoriei cu ea, Ike a devenit dependent de cocaină și ca urmare, temperamentul său turbulent și coleric s-a intensificat. Era un tip rău și periculos. Închis în sine, bănuitor și predispus la violență. O bătea fără milă pe Tina, care nu îi era doar soție, ci și partener muzical. Împreună erau – așa cum avea să proclame Tina mai târziu – nice and rough.
Ike și Tina Turner au avut una din cele mai violente și volatile relații din istoria rock and roll-ului. În episodul de azi o să vorbim despre copilăria lui Ike Turner, despre începuturile carierei sale și despre dependența sa de cocaină.
Sunt Geo Iordache, iar aceasta este prima parte a unei miniserii de 3 episoade dedicate Tinei Turner, relației ei cu Ike și apoi renașterii ei ca artist.
Partenerul nostru este Glenmorangie – whisky scoțian cu tradiție din 1843.
Showul din seara aceea fusese la Cesars Palace din Las Vegas, dar cocaina era la International Hotel. Spectacolele din Las Vegas începeau devreme, așa că se terminau devreme, iar Ike Turner, pasăre de noapte, trebuia să-și găsească o ocupație pentru restul nopții și în general, această ocupație era sexul. Iar ca să se poată ocupa de tot ceea ce putea să-i ofere Vegasul, era nevoie de cocaină. Pentru energie. N-avea nevoie de motivație pentru sex, iar cocaina îl ridica, spre deosebire de celelalte droguri, care îl înmuiau.
Când cariera sa din showbusiness luase avânt, prin anii 50, Ike era atât de împotriva drogurilor, încât dăduse afară câțiva membri ai trupei sale, Kings of Rhythm, pentru că îi suspecta că folosesc ceva substanțe. Ike văzuse de-a lungul timpului cum heroina își făcuse loc pe scenă și crease mari probleme unor muzicieni.
Heroina fusese inițial un drog al celor din jazz. Charlie Parker, John Coltrane sau Miles Davis erau cunoscuți pentru relația lor cu heroina. Dar pe măsură ce mai multe stiluri muzicale americane fuzionaseră pentru a deveni rock and roll, o diversitate mai mare de droguri folosite de acei muzicieni apăruseră în peisaj. Ray Charles era dependent de heroină la finalul anilor 40, când rock and rollul era încă la 10 ani distanță.
Așa că pentru Ike, drogurile erau o chestie cu care nu vroia să aibă de-a face. Îi ajungeau problemele pe care le avea cu casa de discuri, care mereu îl presa pentru că depășise vreun termen pentru un single sau un album. Ike muncea din greu. Ca și el, programul său zilnic era dur. Când nu compunea sau înregistra, avea spectacole live. În prima parte a carierei sale susținuse un program de 6 sau 7 spectacole pe săptămână. Nu era ușor. Iar show-urile astea durau uneori până spre dimineață.
Ike și Tina au avut succes cu primele lor single-uri – Think Its Gonna Work Just Fine și I Idolize You, la începutul anilor 60. Însă după ce se căsătoriseră și începuseră să aibă o viață de familie, Ike a redus spectacolele la 3 sau 4 pe săptămână. Cu toate astea, programul era draconic, așa cum îi plăcea lui Ike. Iar heroina nu avea loc în programul ăsta. Ike avea nevoie de ceva puternic, care să-l țină activ, nu să-l moleșească. Cu asta l-a convins saxofonistul King Curtis, care i-a spus: ”Omule, ai dreptate să nu vrei heroină. Chestia aia te înmoaie, în timp ce cocaina te ține în picioare toată noaptea”. Ike a fost impresionat. King
Curtis era un muzician bun și un tip care muncea din greu, iar cocaina era aproape fascinantă – albă, pură, într-un pachețel care arăta ca o perniță în cutia de saxofon a lui King Curtis... Era acolo marfă de 3.000 de dolari – o grămadă de bani. Ike era agitat, dar s-a gândit – ”Ce naiba?, până la urmă e o investiție, am s-o împart cu băieții din trupă și o să ne țină pe toți în priză pentru multe nopți”. A scos un teanc de bani și i-a dat 3 mii lui Curtis. A luat punga cu praf alb, a băgat-o în geantă și a plecat spre hotel. 45 de minute mai târziu, Ike fugea înapoi spre sala de spectacol, căutându-l pe Curtis, care dispăruse între timp. Cocaina pe care o cumpărase nu era cocaină. Era cretă pisată, praf de copt, făină sau o combinație idioată din astea trei. Saxofonistul îl păcălise și dispăruse cu banii. Ike a învățat o lecție în seara aia: să nu aibă încredere în nimeni. Mai ales într-un dealer. De atunci, Ike și-a făcut – pe cât posibil - singur deal-urile, indiferent de cât de celebru ajunsese. Și întotdeauna, dar întotdeauna – a testat marfa înainte să cumpere.
Revenim în câteva momente.
Glenmorangie se mândrește cu o gamă diversă de expresii, fiecare oferind o experiență unică și memorabilă a whisky-ului. De la emblematicul Glenmorangie Original, cu note delicate florale și citrice, până la complexul și rafinatul Glenmorangie Signet, există un whisky potrivit pentru fiecare gust și ocazie. Angajamentul mărcii față de consistență și calitate asigură faptul că fiecare expresie poartă semnătura inconfundabilă Glenmorangie, oferind pasionaților de whisky o experiență de băutură de clasă mondială.
Ike era prăjit bine într-o seară din 1971, când a ieșit din camera de la etajul 30 a hotelului International din Vegas.
Tina dormea liniștită, iar Ike se ducea în altă cameră, la un alt etaj, într-un alt hotel, unde împreună cu câțiva băieți din anturajul său avea de gând să petreacă până dimineață, cu un munte de cocaină și un harem de dansatoare. Mergea grăbit pe holul hotelului, cu gândul ca de obicei, la sex, când s-a auzit clinchetul liftului. Un grup gălăgios cu accent sudist s-a revărsat dinăuntru. Un grup de bărbați, cu frezele dichisite cu gel, cu ochelari fumurii și inele de aur la degetul mic. Înaintea lor plutea un miros de parfum ieftin și barbecue grețos. Din mijlocul găștii, Ike a recunoscut o voce distinctă, adâncă, ușor răgușită, cu un râs molipsitor. Venind pe culoar, anturajul s-a răsfirat, iar din centrul său a apărut singurul și unicul, regele rock and rollului, Elvis Presley.
Ike Turner nu era ușor de impresionat, dar pentru câteva secunde a fost șocat – nu de celebritatea lui Elvis, ci de dimensiunile sale. Nu-l mai văzuse pe Rege de vreo doi ani, de când acesta apăruse pe NBC într-un show de comeback, cu care încercase să-și recapete tronul uzurpat de mișcarea hippie. Însă de atunci, Elvis căpătase proporții. Era un alt Elvis, cel din Vegas. În ochii lui Ike, era un netrebnic gras care n-arăta deloc a rege. Regele rock and rollului pe naiba...
Rock and rollul era un gen pe care Ike avea tot dreptul să susțină că l-a inventat. Așa zișii experți puteau să spună orice, însă adevărul era că nu existase rock and roll înainte de Rocket 88. Iar asta era piesa lui, compusă și cântată de el în 1951. Rocket 88 avea vibe-ul de boogie woogie rock and roll înainte ca Elvis să iasă pe piață cu cântecelele lui de bâțâială din șolduri. Însă Elvis avusese norocul să fie descoperit de colonelui Parker, să semneze cu RCA și să ajungă la Hollywood, și astfel rock and rollul a ajuns la milioane de oameni, dar asta era DUPĂ ce Ike venise cu ideea. Ike nu avea pretenții la tron, însă se considera un tip care știe câte ceva despre rock and roll. Iar pentru el, Elvis nu era vreun mare rege.
Și cu toate că în acea noapte, la etajul 30 al hotelului International din Vegas, Ike Turner avea o mutră surprinsă, nu putea fi confundat, iar Elvis l-a recunoscut. Un zâmbet larg i-a apărut pe fața buhăită – ”O, ce surpriză! Băieți, ia uite cine-i aici - Ike Turner!” Elvis s-a îndreptat spre Ike și i-a întins mâna: ”Băi, ce mă bucur să te văd! Mă recunoști, nu?” Neimpresionat, Ike i-a aruncat o privire mirată și i-a spus: ”Da, sigur că te recunosc. Ești Elvis Presley.” Plin de entuziasm, Elvis a continuat: ”Ții minte în Memphis, când mă lăsai să intru pe ușa din spate la show-urile voastre?”
Trecuseră 20 de ani de atunci, dar în moaca asta transpirată și grasă, Ike recunoștea fața puștanului alb îndrăgostit de muzica neagră. Își aducea aminte de vremurile din Memphis, când era pianist în diverse gig-uri cu alți muzicieni. Cântau în orice bar avea bani să-i plătească, iar la unul din ele, pianul era în spate, chiar lângă ușa de incendiu, care dădea spre o străduță lăturalnică. De fiecare dată când aveau show acolo, un adolescent cu fața plină de coșuri și cu perciuni ciudați venea, își parca mașina pe străduță și încerca să se strecoare în club. Era prietenos, iar lui Ike i se părea chiar simpatic, așa că îi deschidea ușa și îl lăsa să vadă showul din spatele pianului său. Ike era în largul lui în genul ăsta de cluburi exclusive pentru negri, așa că se dădea în spectacol: cânta la pian stând în picioare, bâțâia din șolduri și din genunchi, se prostea fără nicio grijă. Iar adolescentul stătea după pian și privea fascinat. Niciunul din cei doi nu se gândea că într-o zi, tânărul va fi numit regele rock and roll-ului, că va topi inimi de pe scenă și de pe ecran.
Toate astea i-au revenit în minte lui Ike în acea noapte.
”Da, știu cine ești”, a zis el fără intonație. ”Te rog scuză-mă, am întârziat la o întâlnire”. Apoi s-a strecurat pe lângă Elvis și anturajul său, s-a urcat în lift, a trecut grăbit prin holul hotelului și s-a pierdut în noapte. Noaptea aceea i-a trezit amintiri lui Ike. Și nu doar cele din Memphis, ci altele, mai vechi, mai adânci, mai dureroase. Gândurile i-au zburat până în Clarksdale, Mississippi, unde copilărise în anii 30. Casa în care crescuse era pentru el o casă a groazei.
În minte i-a răsunat zgomotul camionului care a oprit în fața casei. Pe atunci nu era cine știe ce trafic în Clarksdale. Nu în cartierul ăla, și în niciun caz noaptea. A urmat hărmălaia de voci puse pe harță - în mod clar, voci de albi. Apoi ușa izbită puternic, aproape să iasă din balamale, lovind cu clanța peretele. Bărbații au intrat cu zgomot în casa familiei Turner, înarmați cu bâte, dărâmând orice le stătea în cale. Micuțul Ike, în vârstă de câțiva ani, s-a ridicat din pat și s-a dus spre ușa camerei, să vadă ce se întâmplă.
L-a văzut pe taică-su, târât spre ieșire de un grup de bărbați albi, în timp ce urla din toți rărunchii și se zbătea cu putere. Grupul a plecat tot atât de repede pe cât venise. În urmă a rămas mama lui Ike, strigând isterică după un ajutor care n-a venit. Ike a rămas împietrit, fără vreo reacție, fără să plângă, dorindu-și să aibă o putere cu care să-i pedepsească pe oamenii aceia. O oră și ceva mai târziu, s-a auzit din nou scrâșnetul cauciucurilor pe asfaltul din fața casei. Voci agitate, o bufnitură, apoi motorul accelerat depărtându-se. S-a lăsat liniștea. Ike, împreună cu mama și sora sa s-au năpustit afară din casă. Acolo, pe pietriș, zăcea ce mai rămăsese din tatăl lui Ike. O bucată de carne și oase rupte, plin de sânge, de nerecunoscut. Aproape inconștient, dar respirând.
În anii 30, serviciile medicale pentru cei de culoare din Clarksdale erau aproape inexistente. Cei aflați în suferință n-aveau nici o șansă să fie internați în spital, chiar dacă situația lor medicală era tragică. Așa că după un tratament sumar, capul familiei Turner a fost trimis acasă, unde și-a petrecut următorii ani într-o stare vegetativă. Așa cum s-a aflat mai târziu, bătaia pe care o încasase s-ar fi datorat faptului că s-ar fi culcat cu o femeie albă.
Indiferent care ar fi fost adevărul, prezența lui în acea stare în casă era o reamintire permanentă a inegalității, rasismului și realității crude din Clarksdale, Mississippi. După doi ani, tatăl lui Ike a murit, fără să se mai ridice vreodată din pat. Soția lui, mama lui Ike, s-a măritat pentru a doua oră, însă lucrurile n-au mers bine pentru familia lor. Iar în special pentru Ike, mergeau prost. Tatăl său vitreg era un alcoolic violent, care venea acasă beat aproape zilnic, și îl bătea pe Ike indiferent dacă era beat sau nu.
În vârstă de 6 ani, Ike nu mai suporta bătăile, așa că uneori mergea să doarmă noaptea la o vecină, pe care uneori o ajuta și în timpul zilei la treburile gospodărești. N-a durat mult până când femeia l-a convins să vină în pat cu ea și a început să profite de el. Până la vârsta de 12 ani, a mai fost agresat sexual de încă o femeie. Poate de aceea, ani mai târziu, Ike spunea: ”Fiecare relație pe care am avut-o de-a lungul vieții a fost dominată de sex. Pentru mine, sexul a însemnat întotdeauna putere.”
Copilăria lui Ike Turner a fost un coșmar. Până când a descoperit muzica.
La vârsta de 8 ani, își petrecea cea mai mare parte din zi ascultând WROX, un radio local. S-a dus la ei la sediu și a devenit de-al casei. Făcea diverse comisioane pentru DJ, iar când a mai crescut, ajunsese chiar să pună muzică atunci când vreunul din ei era obosit și îl ruga să-i țină țină locul în timp ce trage un pui de somn. În acea perioadă, Ike l-a cunoscut pe pianistul Pinetop Perkins și a convins-o pe mama sa să-i plătească niște lecții de pian cu acesta. În paralel, a început să învețe de unul singur să cânte la chitară. S-a mutat de acasă, locuind la hotelul Riverside din Clarksdale. Pe acolo treceau majoritatea muzicienilor aflați în turneu prin zonă și astfel, Ike a ajuns să-i cunoască pe Sonny Boy Williamson sau pe Duke Ellington. Educația sa era în plină dezvoltare, iar profesorii erau unii din cei mai buni muzicieni de blues și jazz.
Ike și-a înființat propria trupă – Kings of Rhythm – și împreună cu ei a lansat piesa Rocket 88, care a avut un succes enorm, vânzându-se în aproape 500.000 de exemplare. Cu toate astea, Ike n-a făcut bani de pe urma ei, pentru că nu a fost creditat cu compoziția, însă Rocket 88 l-a făcut unul din cei mai cunoscuți și căutați muzicieni din Memphis. Iar asta nu se poate cumpăra cu bani. Însă Ike crescuse mai mult decât putea să-i ofere scena muzicală din Memphis. Așa că și-a luat trupa Kings of Rhythm și au plecat vreo 500 de kilometri mai la nord, în Saint Louis. Acolo avea să descopere vocea încă necizelată, dar extraordinară a lui Anna Mae Bullock, pe care avea să o facă cunoscută lumii sub numele Tina Turner.
Despre întâlnirea celor 2 și despre cariera lor comună o să vorbim data viitoare.
Sunt Geo Iordache, iar aceasta a fost partea a doua a miniseriei de 3 episoade dedicate Tinei Turner, relației ei cu Ike și apoi renașterii sale ca artist. Abonează-te pe rockstory.ro ca să primești episoadele pe email imediat ce apar. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro