Rock Story ep 30 - Bateristul cu singură mână de la Def Leppard

Ascultă acum pe Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Iată mai jos scriptul episodului:

Este după amiaza zilei de 31 decembrie 1984. Rick Allen, bateristul trupei Def Leppard, este împreună cu prietena sa într-o decapotabilă Corvette C4 și merg pe o șosea secundară din zona rurală a Sheffield-ului. Nu se duc nicăieri, doar se plimbă – au dat jos acoperișul mașinii și se bucură de vremea plăcută, însorită. Viața e frumoasă când ai 21 de ani și ești un rockstar, parte a unei trupe aflate pe val.

Deodată, sunt depășiți de un Alfa Romeo sport, care trece în trombă pe lângă ei. Însă ceva mai încolo, cei doi văd că Alfa a încetinit și o ajung din urmă. Când se apropie însă, Alfa țâșnește înainte, ca și cum ar avea chef de joacă. Jocul continuă pe parcursul a câțiva kilometri, iar la un moment dat Rick își pierde răbdarea și bagă piciorul în accelerație.

Când ai 21 de ani și ești la volanul unui Corvette, răbdarea nu e una din calitățile tale. Așa că pe șoseaua îngustă, de două benzi, începe o cursă nebună. O luptă între o Alfa Romeo și o Corvette, între o vedetă rock și un necunoscut cu chef de joacă.

Până când se ajunge la o curbă mai strânsă. Poate o fi fost asfaltul ud, poate viteza era prea mare, poate că Rick nu era la vremea aia un șofer prea bun. Sau poate că erau toate asta la un loc. Rick Allen a ratat curba, iar mașina a ieșit pe câmp, rostogolindu-se. O dată, de două ori, de trei ori... Pe măsură ce rostogolirile încetineau, pentru Rick Allen părea că Pământul se oprește din rotația sa și că lumea stă pe loc. Brusc, se făcuse liniște. Întins pe câmp, la câțiva metri de mașină, Rick nu știa pe ce lume se află. Intrase în șoc și nu simțea nimic. Simțea însă că din momentul ăla, viața lui nu va mai fi la fel...

Sunt Geo Iordache, iar acesta este episodul 30 al podacstului Rock Story – Def Leppard și bateristul cu o singură mână

Partenerul nostru este Glenmorangie – whisky scoțian cu tradiție din 1843.

1984 era anul în care se lansa printr-o reclamă video memorabilă Apple Macintosh, o minunăție de computer cu mouse și interfață grafică, poziționat la 2.500 de dolari.

Era anul în care era asasinată Indira Gandhi, premierul Indiei, și anul în care la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, România obținea un număr record de medalii, ieșind pe locul 2 după Statele Unite și înaintea Republicii Federale Germane.

În muzică, 1984 a fost marcat de inițiativa unui grup de 44 de muzicieni britanici, care sub numele Band Aid au lansat single-ul de succes Do They Know Its Christmas, care a adunat milioane de lire pentru cei afectați de foametea din Etiopia. Americanii aveau să le urmeze exemplul peste fix un an, când lansau We Are The World.

În fine, revenim la rock.

În 1984, Def Leppard era una din trupele de succes ale noului val de hard rock britanic. Avea în spate 8 ani de existență și 3 albume, dintre care ultimul, Pyromania, ajunsese pe locul 2 al topului albumelor din Statele Unite, în top 20 în UK și se vânduse în milioane de exemplare.

Def Leppard se înființase în 1976, în Sheffield, un oraș britanic muncitoresc, dominat de industria industria metalurgică și în special de oțelării. Băieții care au înființat grupul erau încă elevi la liceu, niciunul neavând peste 18 ani. În 1978, bateristul Tony Kenning, unul din membrii fondatori, pleacă abrupt din trupă, iar cei rămași dau un anunț în ziar, căutând baterist.

”Def Leppard își schimbă pielea” – acesta era titlul anunțului. Printre cei care au răspuns era și un băiat de 14 ani, numit Rick Allen. De fapt, nu scrisese ca să răspundă la anunț, ci mama sa. A fost cu noroc, așa că Rick s-a alăturat trupei la 1 noiembrie 1978, exact în ziua când a împlinit 15 ani. Câteva luni mai târziu, în vara lui 1979, Rick a renunțat la școală pentru a se concentra pe cariera muzicală.

Def Leppard era în creștere de popularitate, fiind considerată liderul noului val britanic de hard rock și heavy metal. Cariera trupei mergea bine, așa că Rick Allen și-a sărbătorit a 16-a aniversare într-un concert la celebrul Hammershith Odeon, unde Def Leppard deschidea pentru AC/DC.

Au urmat niște ani buni și productivi pentru trupă. Au scos 3 albume, dintre care cel din 1983, Pyromania, a avut un succes fenomenal, urcând până pe locul 2 în topul albumelor din Statele Unite. N-a avut nicio șansă la locul 1 nu pentru că n-ar fi fost bun, dar era anul în care Michael Jackson lansase Thriller. Pyromania a avut un succes masiv, fiind un catalist pentru mișcarea pop metal a anilor 80. Single-ul Photograph avea un video incendiar, care ajunsese pe locul 2 al celor mai cerute piese de pe MTV (evident, pe locul 1 era Beat It, a lui Michael).

Ca să înțelegi mai bine popularitatea Def Leppard la acea vreme, am să-ți spun doar că într-un sondaj Gallup făcut în Statele Unite în 1984, fusese votată ca fiind trupa rock favorită, înaintea unor monștri sacri precum Rolling Stones, AC/DC sau Journey.

Banii curgeau, piesele aveau succes, așa că singurul gând al băieților din Def Leppard la finalul lui 1984 era să scoată un nou album, care să continue succesul de până atunci. Iar planurile erau să își facă în liniște sărbătorile de final de an și să înceapă în 1985 cu forțe proaspete. Revenim în câteva momente.

Angajamentul Glenmorangie față de maturarea în butoaie este un element distinctiv al procesului său de producție a whisky-ului. Distileria selectează cu grijă o varietate de butoaie, inclusiv cele în care a fost păstrat bourbon sau barrique-urile speciale de vin, pentru a matura whisky-urile sale. Această selecție atentă a butoaielor conferă o gamă largă de arome, adăugând complexitate și profunzime. Prin această atenție meticuloasă acordată maturării în butoaie, whisky-urile Glenmorangie își dobândesc caracterul lor distinctiv și căutat.

Și ajungem în ultima zi a lui 1984, pe 31 decembrie. Ziua în care bateristul Rick Allen își ia iubita la o plimbare cu mașina sport Corvette. O zi care îi va marca viața și pe care nu va putea s-o uite niciodată.

În accidentul din acea după amiază n-a murit nimeni. Prietena lui Rick a scăpat fără probleme. Însă el, datorită unei centuri de siguranță care s-a desprins în rostogolirile mașinii, a zburat din habitaclu și s-a trezit întins pe pământ, la ceva distanță de locul unde s-a oprit mașina. Ceea ce nu știa Rick – și nu a aflat decât cu câteva săptămâni mai târziu – era că brațul să stâng rămăsese prins în mașină, smuls din umăr de centura de siguranță care se înfășurase cumva în jurul lui.

Da, centura de siguranță s-a desfăcut când se rostogolea mașina. Nu e recomandat să faci rostogoliri cu mașina, dar centura s-a desfăcut dar a rămas înfășurată cumva pe braț și mi l-a smuls. Mașina era decapotată, iar eu am zburat afară. În multe privințe, poate asta a fost o binecuvântare, nu știu.

Șoseaua unde se întâmplase accidentul nu era chiar pustie, așa că din urmă au mai apărut la câteva minute distanță și alte mașini. Printre cei care s-au dat jos să ajute, se afla și o asistentă, care a știut cum să acorde primul ajutor. Norocul lui Rick a fpst că datorită șocului, organismul se încordase și asta l-a făcut să nu sângereze masiv.

Cineva a recuperat brațul smuls din mașină și a făcut rost de niște gheață de la o casă din apropiere. Așa că după 45 de minute, o ambulanță l-a luat pe Rick și brațul și a plecat spre spital. A urmat o operație în care brațul a fost atașat înapoi, însă în scurt timp s-a infectat, așa că a trebuit amputat. Evident, Rick nu știa nimic din toate astea. Era într-o comă indusă, din care a ieșit după două săptămâni. Secevnțe din filmul evenimentelor au început să-i apară în minte. Alfa Romeo, cursa de pe șosea, curba strânsă, un mic parapet de piatră, mașina rostogolindu-se pe câmp...

Nu și-a dat seama imediat că nu mai are brațul stâng. A înțeles asta gradual, pe măsură ce treceau zilele.

Nu, nu mi-am dat seama, pentru că erau atâte feșe și bandaje... Mintea și corpul mi-au dat să înțeleg asta încetul cu încetul, nu a fost o descoperire bruscă: wow, nu mai am o mână. A durat vreo 2-3 săptămâni până am înțeles că brațul nu mai era.

Părea că toată cariera sa muzicală se încheiase. Un baterist fără o mână e lipsit de 25% din abilitățile sale. Când Rick Allen a înțeles cu adevărat ce s-a întâmplat și care au fost consecințele accidentului, s-a simțit înfrânt. Un om fără un braț, un baterist fără valoare. Durerea fizică era nimic față de durerea sufletească. Centura de siguranță îi luase brațul, însă depresia îi lua energia și îl trăgea în adânc. Îi era rușine, îi venea să dispară, să se ascundă undeva și să nu mai vadă pe nimeni.

Însă familia, prietenii și colegii de trupă au fost tot timpul alături de el și l-au încurajat. La spital au venit mii de scrisori de susținere de la fani din toată lumea. Mesajele nu erau de milă sau compasiune, ci de încurajare. Nu ești singur, suntem aici și credem în tine și în puterea ta. Era ca un val de energie care l-a ridicat pe Rick. La început l-a ridicat moral, apoi l-a ridicat fizic, din pat. Avea un singur gând: să găsească un mod prin care să își învingă situația și să își continue pasiunea pentru muzică.

Mi-au zis că am să stau în spital vreo 6 luni sau ceva de genul ăsta. Am ieșit după o lună și cineva m-a dus la tipul ăsta – Pete Hartley, care a construit setul de pedale pentru mine. M-am așezat la tobe și am bătut în ele 3-4 minute și eram extenuat, pentru că zăcusem o lună în pat. Și asta a fost. Așa cum ziceam – m-am dus la setul de tobe, m-am așezat, mi-am spus – o să fie bine, o să meargă, apoi m-am dus acasă și am dormit o săptămână întreagă.

Ceea ce a contat extraordinar a fost susținerea colegilor de trupă. Erau prietenii lui, oamenii lângă care crescuse și se formase ca adult și ca muzician. Niciun moment, nimeni nu a pus problema înlocuirii lui Rick. Au luat o pauză de la concerte și s-au înarmat cu răbdare. Nu știau cât va dura, dar știau că într-o zi, Rick va bate din nou în tobe.

”A fost un proces foarte greu să ajung la punctul în care să mă pot reintegra în trupă, spunea Rick Allen. La început, chiar și mersul pe jos a fost o încercare, dar m-am închis într-o cameră din casa părinților mei din Dronfield și am exersat, și am exersat. Au fost momente în care am crezut că nu mai pot face asta și am vrut să mă ghemuiesc într-un colț și să renunț. Dar am perseverat.”

După câteva luni, Rick i-a chemat într-o zi pe băieți la studioul unde repeta zilnic. A început să cânte intro-ul de la When The Levee Breaks a lui Led Zeppelin. A fost un moment emoționant. În ziua aceea, toți cei din Def Leppard au știut că în scurt timp, trupa va urca din nou pe scenă, cu Rick Allen la tobe.

Asta însă nu s-a întâmplat peste noapte. Rick a avut mult de muncă pentru ca să-și recupereze abilitățile. Împreună cu o echipă de la producătorul britanic de tobe Simmons a dezvoltat un set în care atribuțiile mâinii stângi erau preluate de pedale acționate cu picioarele. A reînvățat să cânte toate piesele în noua conformație de tobe, și-a restructurat reflexele și modul de interpretare.

Însă după un an și jumătate de la accident, chiar dacă ajunsese să se descurce bine cu tobele și să se ridice aproape de nivelul inițial, avea o mare problemă: tracul de scenă. Teama că acolo, în fața publicului o să clacheze. Că lumea e suspicioasă, va sta cu ochii doar pe el și va vâna orice greșeală, oricât de mică. Momentul adevărului urma să fie pe 16 august 1986, când Def Leppard trebuia să urce pe scena festivalului Monsters Of Rock, de la Donnington. Pentru a pregăti acest eveniment, trupa a făcut un mic turneu în Irlanda, în care a recurs la un artificiu: pe lângă Rick Allen, au mai luat un baterist, pe Jeff Rich de la Status Quo. Allen cânta câteva piese, până obosea, iar apoi prelua Jeff Rich.

A fost o pregătire bună, pentru că atunci când a venit ziua festivalului, Rick se simțea gata să urce pe scenă.

”În ziua de la Monsters Of Rock, spune el, a fost o senzație suprarealistă. Eram emoționat, dar știam că sunt capabil să fac asta. În culise, m-am simțit ciudat să fiu în centrul atenției. Toată lumea, de la Ozzy la Scorpions, a venit să îmi ureze succes și să mă încurajeze. Toți erau alături de mine și știau că ceea ce se întâmplă este unic, am simțit un sprijin copleșitor. Împreună cu Joe Elliott m-am dus într-o rulotă din spatele scenei și am golit amândoi o mare parte dintr-o sticlă de whisky. Concertul urma să fie ori ceva extraordinar, ori un dezastru total.”

Pentru Rick Allen, a fost o revenire spectaculoasă. Acolo, pe scena Monsters Of Rock de la Donington, publicul a văzut că imposibilul nu există. Bateristul avea o singură mână, însă piesele Def Leppard sunau complet, ca și cum accidentul întâmplat cu un an și jumătate înainte nici n-ar fi existat. Cam așa a sunat deschiderea concertului Def Leppard de la Monsters of Rock: ......

"Înainte de spectacol, - spune Rick Allen - am decis să-l tratăm ca pe un concert oarecare, dar am simțit un val de energie din partea publicului, care dorea ca Joe să spună ceva. Nu a avut de ales. Când m-a prezentat atât de frumos, iar vuietul mulțimii a fost atât de puternic, am izbucnit în lacrimi. Mă gândeam: Dacă îmi curg lacrimile pe pedale, oare o să mă electrocutez?. La aproape 40 de ani de atunci, acea zi rămâne în primele cinci momente din viața mea."

La un an și jumătate de la tragedie, Rick Allen era înapoi pe scenă, iar Def Leppard era înapoi în show biz. Au urmat albumele Hysteria în 87 și Adrenalize în 92, succese fenomenale care au întărit poziția Def Leppard în lista marilor trupe ale rockului. Au vândut peste 100 de milioane de albume de-a lungul carierei, iar în 2019 au fost incluși în Rock And Roll Hall of Fame.

Rick Allen rămâne cunoscut ca bateristul cu o singură mână, însă accidentul prin care a trecut l-a schimbat atât ca artist, cât și ca om.

”Acum știu că abia după acel concert Monsters of Rock de la Donington a început pentru mine adevărata muncă de reconstrucție, spune el. De aceea, până în ziua de azi lucrez mult cu oameni din armată. Trauma mea nu a fost legată de război, dar am învățat multe de la soldați și sper că și ei învață de la mine.”

Împreună cu soția sa Lauren, Rick Allen a înființat Fundația Raven Drum, care ajută veteranii ce se confruntă cu sindromul de stres post-traumatic prin programe medicale alternative, incluzând aici și sesiuni de tobe. El spune că a văzut cu ochii săi beneficiile pe care tobele le pot aduce veteranilor.

"Primul lucru pe care oricare dintre noi îl aude sunt bătăile de inimă ale mamei, așa că suntem ființe ritmice, este ca o terapie ancestrală care duce spre vindecare", spune Allen. "Ajută creierul, ajută sistemul nervos și încetinește ritmul respirației, este ceva benefic pe multe, multe niveluri." Ești într-un grup și toată lumea bate la tobe, și deodată simți că ești parte a ceva mai mare decât tine, și nu-ți mai este teamă...

Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Story se încheie aici. Abonează-te pe rockstory.ro ca să primești episoadele pe email imediat ce apar. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com