Cele mai proaste decizii din istoria rockului (partea I)

Ascultă acum pe Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Iată mai jos scriptul episodului:

Greșeala este umană. Dar majoritatea oamenilor obișnuiți fac greșeli fără prea mari urmări, cum ar fi să își lase cheile de la casă la serviciu sau să uite să comande sos atunci când își iau cartofi prăjiți. Însă atunci când vedetele rock o dau în bară, o fac în moduri epice, spectaculoase, cu consecințe care sunt adesea catastrofale.

Dar în viață nu există cale de întoarcere. Vedetele rock, ca și noi ceilalți, trebuie să trăiască pentru totdeauna cu consecințele acțiunilor lor. Sunt Geo Iordache, și în această miniserie de 2 episoade, o să arunc alături de tine o privire către lunga istorie a greșelilor făcute de vedetele rock sau de casele de discuri și o să povestim despre cele mai proaste 20 de decizii din istoria rockului.

Începem în episodul de azi cu primele 10 povești, însă înainte de asta, vreau să-ți reamintesc să te abonezi pe rockstory.ro la newsletter, ca să primești pe mail fiecare episod imediat ce apare. Dacă ai făcut-o deja, îți mulțumesc, iar dacă nu, îți dau 2 motive să o faci: alături de partenerul Music Box am să dau 2 vouchere a câte 150 de lei fiecare, prin tragere la sorți dintre cei care se abonează până pe 7 iunie.

Înapoi la deciziile proaste din istoria rockului:

Azi o să-ți povestesc despre greșelile făcute de Roger Waters, Janes Addiction și Kiss. O să afli cum au dat-o în bară Spin Doctors, de ce au aruncat Warner Bros pe fereastră 80 de milioane de dolari, cum au lucrat Guns n Roses timp de 15 ani la un album și de ce a refuzat Elvis un film care putea să-i relanseze cariera cinematografică.

În 1977, Sex Pistols iau cea mai proastă decizie din carieră și îl concediază pe talentatul basist Glen Matlock ca să îl înlocuiască apoi cu Sid Vicious

Glen Matock nu a fost doar basistul din Sex Pistols, ci și unul dintre compozitorii lor cheie. În ciuda acestui fapt, l-au concediat la începutul anului 1977, după câteva luni de tensiune între el și Johnny Rotten. Trupa ar fi putut supraviețui și poate chiar i-ar fi mers bine dacă ar fi adus un înlocuitor competent, capabil să-și facă treaba și să contribuie la sesiunile de compoziție.

În schimb, au adus un dependent de heroină care nu avea nicio idee cum să cânte la bas sau să scrie ceva care să semene măcar cu o melodie. Sid Vicious este considerat un simbol, dar nu a făcut mare lucru în Sex Pistols în afară de a provoca haos și a grăbi despărțirea trupei. „Eram ok ca trupă și aveam chimie între noi, așa că am fi putut să facem un nou album dacă Matlock ar fi rămas”, a recunoscut chitaristul Steve Jones în cartea sa de memorii, Lonely Boy. „Dar n-a fost să fie. Destinul trupei Sex Pistols era să se consume rapid, ca o cometă.”

În 1985, Roger Waters decide că Pink Floyd nu poate exista fără el și începe o luptă cu unul din cele mai mari branduri din istoria rockului.

Când Roger Waters s-a despărțit de Pink Floyd în 1985, a crezut că trupa e îngropată pentru totdeauna. La urma urmei, el fusese principalul compozitor și forța creativă de când Syd Barrett plecase în 1968. S-a gândit că pur și simplu Pink Floyd va închide prăvălia și toți fanii îl vor urma în cariera lui solo.

Ceea ce nu și-a dat seama a fost că Pink Floyd era un „brand” mult mai faimos decât Roger Waters și că membrii rămași ai trupei puteau continua să umple stadioane și chiar să înregistreze noi piese de succes cu ajutorul unor textieri colaboratori. Când Floyd și Waters au început simultan turneele în 1987, Waters s-a confruntat cu zone mari de locuri goale la multe din concertele sale, în timp ce Pink Floyd făcea sold-out-uri consecutive pe stadioane de fotbal.

Waters era de-a dreptul scandalizat. „Dacă ar trebui să se numească cineva Pink Floyd, ăla sunt eu”, a mârâit el într-un interviu din Rolling Stone în 1987. A trebuit să treacă mai mult 10 ani până ca Waters să încerce măcar să facă un alt turneu, iar în acel moment Pink Floyd nu mai era o îngrijorare pentru el. Abia atunci a reușit să se lanseze în sfârșit ca artist individual.

David Geffen ia o decizie proastă în 1983, când îl dă în judecată pe Neil Young pentru că muzica acestuia nu sună a Neil Young

Când David Geffen a semnat un contract cu Neil Young la începutul anilor '80, a presupus că acesta va continua să scoată albume pe placul publicului, cum fuseseră Rust Never Sleeps sau Comes a Time. Însă începuse o eră muzicală nouă, iar Young era preocupat de problemele fiului său Ben, care se născuse cu paralizie cerebrală.

A început să înregistreze melodii cu un vocoder care distorsiona sunetul propriei voci, încercând să arate lumii cum este să comunici cu o persoană dragă care nu poate înțelege limbajul. Rezultatul a fost Trans, un LP experimental care avea mai multe în comun cu Kraftwerk decât cu orice făcuse Young până în acel moment în cariera sa. S-a vândut foarte slab, dar Young și-a văzut de viață și a continuat să lanseze albume pe alte genuri muzicale, precum Everybody’s Rockin’ inspirat de rockabilly, sau colecția de piese country Old Ways.

Asta l-a înfuriat pe Geffen până la punctul în care a deschis un proces împotriva lui Young pentru că scotea muzică „nereprezentativă”. A dus la o luptă juridică ridicolă despre care a recunoscut mai târziu că a fost o greșeală odioasă. ”Dacă semnezi cu Neil Young, trebuie doar să-l lași să fie Neil Young”, avea să recunoască el.

În 1991, trupa Jane’s Addiction se destramă exact în zorii revoluției alt-rock la a cărei declanșare contribuise

La apogeul mișcării glam-metal, trupa Jane’s Addiction s-a ridicat din scena cluburilor din Los Angeles și a dat speranțe fanilor că rock & rollul n-a murit și chiar mai are ceva de spus.

Prezența Jane’s Addiction în 1991 la prima ediție a festivalului Lollapalooza a fost un succes, iar asta deschis drumul unor trupe precum Nirvana, Pearl Jam și Soundgarden și le-a ajutat să obțină vizibilitate la nivel național în Statele Unite, iar apoi pe plan internațional.

Dar după ce a înregistrat doar două albume, chiar în momentul în care rockul alternativ a început să facă bani serioși, trupa s-a desființat. Motivul erau drogurile, pe care doi din membrii trupei le luau constant. Astfel, cei doi membri ”curați”, chitaristul Dave Navarro și basistul Eric Avery au părăsit Jane’s Addiction și au început alte proiecte.

„M-am întrebat de multe ori de ce m-am lăsat condus de droguri în acea peioadă”, spunea vocalistul Perry Farrell într-un interviu pentru revista Rolling Stone. „Privind în urmă, se pare că a fost una dintre mai stupide chestii pe care le-am făcut vreodată în viața mea. Eram în vârful lumii.” Trupa s-a reunit în 1997, dar nu și-a recăpătat niciodată avântul pe care îl pierduse odată cu despărțirea inițială.

Este 1981 și KISS se ambiționează să scoată un album conceptual serios

La începutul anilor optzeci, Kiss se săturaseră să fie văzuți ca o trupă pentru copii sau adulți necopți. Avuseseră un succes uriaș în ultimii ani cu piesa disco „I Was Made For Lovin’ You”, dar au existat și eșecuri epice, precum producția lor TV Kiss Meets the Phantom of the Park și cele patru albume solo pe care le-au lansat în aceeași zi în 1978.

Bob Ezrin, producătorul celor mai de succes albume ale lor, tocmai colaborase cu Pink Floyd pentru The Wall, așa că cei de la Kiss au decis să-l aducă înapoi pentru a crea ceva la fel de ambițios. Rezultatul a fost Music From the Elder, lansat în 1981. Un album cu concept haotic, confuz, care încerca să spună o poveste neclară, împletind sunetul Kiss cu un cor și o orchestră, iar consecințele au fost îngrozitoare.

Povestea implica un personaj numit The Boy, care își unea forțele cu un guru înțelept pe nume Morpheus pentru a lupta cu niște răufăcători într-un moment nedeterminat în viitor. (Poate că sună ca The Matrix, dar e departe de celebrul film). Albumul a fost primit negativ atât de critici, cât și de public și este considerat unul din cele mai proaste albume făcute vreodată.

Majoritatea celor care au participat la realizarea sa au spus ulterior că proiectul a fost o greșeală majoră. Producătorul Bob Ezrin, în ciuda succesului său precedent cu ambițiosul The Wall, a recunoscut că judecata sa cu privire la muzica din „The Elder” a fost întunecată din cauza unor probleme pe care le avea cu cocaina la acea vreme. Stanley și Simmons au recunoscut și ei că ambițiile pe care le-au avut cu acel album au fost „delirante”.

„A fost singura dată când criticii ne-au făcut praf”, a spus Gene Simmons mulți ani mai târziu. "Ne doream un album conceptual de succes. Și asta ne-a luat mințile."

În 1994, Spin Doctors lansează Cleopatra’s Cat, o piesă care nu avea nimic comun cu stilul lor

Când istoricii rock-ului privesc înapoi la anul 1992, cel mai adesea se uită la ascensiunea trupelor grunge precum Pearl Jam sau Nirvana. Dar dacă ar fi să călătorești cu o mașină a timpului în anul 1992 și ai da drumul la MTV sau la orice post de radio, ai fi bombardat de piesele trupei Spin Doctors.

În acel an, nu aveai cum să scapi fără să auzi single-urile lor „Two Princes”, „Little Miss Can’t Be Wrong” și „Jimmy Olsen’s Blues”. Toate proveneau din albumul de debut al grupului, Pocket Full of Kryptonite. Părea începutul unei cariere foarte lungi și promițătoare. Dar când a venit timpul să lanseze LP-ul următor din 1994, Turn It Upside Down, au început cu single-ul „Cleopatra’s Cat”.

Melodia avea un groove jazz-funk moale și lipsit de viață și nu avea nimic care să semene cu un refren memorabil. Și nu numai că muzica nu era ce trebuie, dar nici versurile nu ajutau cu nimic. Textul piesei era plin de referințe la Marc Antoniu, Brutus și diverși centurioni din Imperiul roman – chestii care treceau pe lângă urechile publicului de adolescenți al trupei. Ca lucrurile să meargă și mai prost pentru Spin Doctors, MTV a renunțat la videoclip după câteva zile de difuzare.

„A fost o mișcare greșită”, a scris vocalistul Chris Barron pe Twitter în 2022. „În acel moment, nu mă simțeam deloc confortabil cu Cleopatra’s Cat. Însă managementul nostru se gândise că piesa va avea o ardere lentă, va prinde încet-încet la public și ne va propulsa cariera.” Nu i-a propulsat, ba chiar probabil că a ajutat la declinul trupei, care n-a reușit niciodată să mai ajungă la popularitatea și succesul din 1992.

Rămânem în 1994, când Guns N’ Roses încep lucrul la albumul Chinese Democracy

Când Axl Rose a rămas fără ceilalți membri originali ai trupei la mijlocul anilor 90, a avut o fereastră scurtă de timp pentru a demonstra că Guns N’ Roses ar putea merge mai departe ca o entitate creativă și nu doar ca o trupă de oldies răsuflată. Dacă ar fi scos un alt album cât de cât aproape de nivelul Appetite for Destruction sau chiar Use Your Illusion I și II, haterii ar fi fost reduși la tăcere și Guns ar fi putut merge înainte.

În schimb, Axl împreună cu o echipă rotativă de muzicieni au petrecut aproape 15 ani lucrând la albumul Chinese Democracy, cheltuind aiurea milioane de dolari și odată cu asta, epuizând bunăvoința fanilor. Casa de discuri a trupei, Geffen, i-a oferit lui Rose chiar și un bonus de un milion de dolari pentru a termina albumul până în 1999, termen limită pe care l-a depășit cu nouă ani. Când a apărut în sfârșit, în 2008, puțini fani mai erau interesați. Una e să ai puțină răbdare până la un nou album și alta e să aștepți aproape 20 de ani degeaba.

În 1996, Van Halen fac o prostie, luându-l pe tipul de la Extreme ca vocalist

Trupa Van Halen se lupta deja cu gravitația la mijlocul anilor 90, după ce albumul Balance dezamăgise din punct de vedere comercial. Cea mai bună cale de urmat în acel moment era fie să se reunească cu David Lee Roth pentru un turneu, fie să meargă în studio cu vocalistul pe care îl aveau - Sammy Hagar - și să facă un nou album de succes.

Ei au ales o a treia variantă: l-au concediat pe Sammy Hagar, au simulat o reuniune cu Roth la MTV Video Music Awards și apoi l-au adus pe fostul vocalist de la Extreme - Gary Cherone - în fruntea trupei, pentru un album și un turneu dezamăgitor. „A fost un moment prost când au făcut această mișcare”, a spus Hagar pentru Rolling Stone la începutul lui 2022. „Asta a fost cea mai mare greșeală pe care a făcut-o trupa vreodată” a continuat el.

Dacă vrei să asculți mai mult despre Van Halen, îți recomand episoadele 26 și 27 din Rock Story.

Suntem în 1976, când Elvis face o greșeală majoră, refuzând să joace în filmul A Star Is Born

Elvis Presley a făcut la vremea lui câteva filme decente, în special Viva Las Vegas, King Creole, Blue Hawaii sau Jailhouse Rock. Dar mare parte din filmele lui sunt eșecuri, și aici aș aminti Harum Scarum sau Clambake, filme pe care nici fanii înrăiți ai muzicii lui nu le pot înghiți cu ușurință (dovadă sunt punctajele groaznice de pe imdb).

Dar ce e mai important este că deși Elvis a jucat în peste 30 de filme, nu a făcut niciunul care să reziste de-a lungul generațiilor. Probabil că alta ar fi fost situația dacă Elvis ar fi apărut alături de Barbra Streisand în remake-ul din 1976 a filmului A Star Is Born.

Presley a fost prima alegere a lui Streisand pentru rol și s-au întâlnit personal ca să discute despre asta. Dar colonelul Tom Parker a insistat ca Elvis să să fie cap de afiș și să primească un salariu exorbitant. De asemenea, lui Parker nu i-a plăcut deloc scenariul, deoarece personajul masculin era pe finalul carierei. Toate pretențiile și fițele astea dădeau mai multă bătaie de cap decât puteau suporta producătorii, așa că au ajuns să-l distribuie în rol pe Kris Kristofferson.

La fel ca și remake-ul din zilele noastre, A Star Is Born a fost un mega succes în 1976. Un film apreciat, care ar fi putut fi un vehicul de revenire important pentru Elvis și l-ar fi putut ajuta să-și îndrepte cariera într-o perioadă foarte dificilă. Din păcate pentru el, n-a fost să fie.

Warner Bros oferă celor de la REM un contract record de 80 de milioane de dolari, într-un moment în care cariera trupei era aproape de prăbușire

Este ușor de înțeles de ce în 1996, Warner Bros. a simțit că R.E.M. merită un contract de 80 de milioane de dolari pentru cinci albume. În anii precedenți, REM avuseseră un succes impresionant cu o serie de albume de pe care ieșiseră hituri precum „Losing My Religion”, „Everybody Hurts” sau „Man on the Moon” și la momentul respectiv erau una dintre cele mai iubite trupe din lume.

1996 era punctul culminant al ofertelor uriașe de contracte pentru staruri ca Janet Jackson sau Metallica, iar casele de discuri înregistrau profituri imense datorită vânzărilor de CD-uri de 20 de dolari bucata.

Revenind la deal-ul cu REM, ceea ce nu știa Warner Bros. era că bateristul Bill Berry era pe cale să părăsească trupa. Compania nu avea cum să prevadă că următorul album al trupei - Up, lansat în 1998 va fi un eșec comercial și că următoarele albume aveau să iasă și mai rău. Nu știau că Napster urma să apară peste câțiva ani și să distrugă complet modelul de afaceri bazat pe vânzarea de CD-uri.

Au crezut că 1996 va dura pentru totdeauna și asta i-a costat o avere. Astăzi, la aproape 30 de ani de la decizia Warner Bros de a oferi 80 de milioane celor de la REM, aceasta este încă considerată de mulți drept cea mai proastă afacere din muzica rock din toate timpurile.

În episodul următor, care este partea a doua a miniseriei, am să-ți povestesc despre alte 10 decizii regretabile din istoria rockului. Despre Motley Crue, care și-au concediat vocalistul, despre războiul dintre Metallica și propriii fani, sau despre albumul U2 băgat cu forța pe gâtul abonaților iTunes.

Am să-ți povestesc despre comparația deplasată a lui Lennon cu Isus, despre aniversarea Woodstock 30 de ani care s-a transformat în haos și despre decizia dezastruoasă a trupei Rolling Stones de a face un festival flower power păzit de motocicliștii de la Hells Angels.

Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Story se încheie aici. Abonează-te pe rockstory.ro ca să primești episoadele pe email imediat ce apar. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com