Rock Story - episodul 11

Ascultă acum pe Soundcloud, Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Suntem pe 13 mai 1967, când casa de discuri Columbia lansează single-ul San Francisco, a unui cântăreț cvasinecunoscut - Scott McKenzie.

Versurile erau pacifiste, muzica suavă și ușor de fredonat, dar piesa era un promo și nimeni nu știa asta, în afară de câțiva din organizatorii unui festival care căutau să atragă public.

San Francisco (cu subtitlul Be Sure To Wear Flowers In Your Hair) avea să devină unul din motivele pentru care în vara lui 1967, sute de mii de tineri s-au adunat în San Francisco și împrejurimi, în zona numită Bay Area. Piesa San Francisco avea să devină imnul unei generații, iar aceasta este povestea sa.

Sunt Geo Iordache și asculți Rock Story.

1967 este anul fenomenului social Summer of Love. Este anul în care America și întreaga lume au simțit forța unor curente ale contraculturii: mișcarea hippie și flower power. Statele Unite ieșeau din conservatorismul anilor 50 și 60 și o generație întreagă de tineri era gata să rupă barierele de gândire ale părinților și să pornească o revoluție culturală. O generație sătulă de conformismul unei slujbe 9 to 5, cu cina în familie la ora 6. Tinerii anilor 60 nu voiau case în suburbie, cu gărdulețe albe și gazon îngrijit. Nu voiau siguranță, ci libertate și un sens în viață. Iar acel sens era clar că nu se află la în vârful scării ierarhice de la un job într-o corporație.

Așa că tinerii au rupt-o cu conformismul părinților și au început o adevărată revoluție culturală. Era ca și cum brusc, evul mediu se încheia și începea Renașterea. Această Renaștere se baza pe idei noi și puternice, nemaiîntâlnite până atunci: mișcarea pacifistă, ecologia, alimentele naturale, yoga, meditația sau drepturile animalelor. Iar toate aceste concepte, interconectate ca niște roți într-un mecanism, beneficiau de un lubrifiant care le făcea să se învârtă din ce în ce mai repede: muzica. Piesele lui Dylan, Beatles, The Who sau Hendrix duceau ideile noi departe în lume, către audiențe din ce în ce mai largi. The Doors își lansau albumul de debut, Janis Joplin se pregătea să cucerească America, iar Rolling Stones veneau cu materiale noi și câștigau fani de ambele părți alea oceanului.

În plus, spiritul hippie schimbase muzica în sine. Dintr-o dată, diversitatea a muzicii americane — blues, folk, jazz, country sau bluegrass— găsise un public mai larg, cu ascultători tineri, care erau deschiși către sunete și experiențe noi. Începutul fenomenului Summer of Love este considerat a fi Festivalul Internațional de Muzică Pop de la Monterey, California, care s-a desfășurat timp de 3 zile în iunie 1967. Printre organizatorii evenimentului se afla și John Phillips, cunoscutul membru al trupei The Mamas and The Papas.

În urma discuțiilor cu ceilalți organizatori, Phillips hotărăște să compună o piesă care să promoveze evenimentul și să atragă public în zona Bay Area de lângă San Francisco. Așa cum spunea în interviuri de-a lungul anilor, nu i-a luat mai mult de 20 de minute să vină cu un text simpatic și o melodie ușor de fredonat. A numit-o San Francisco Be Sure to Wear Flowers In Your Hair. I-a dat-o să o cânte unui bun prieten de-al său, Scott McKenzie.

Lansată pe 13 mai 1967, piesa a devenit instantaneu un succes și a ajuns la urechile câtorva milioane de tineri din toată America. N-a fost nevoie de agenții de PR, de presă sau de televiziune. Mesajul piesei a fost puternic și clar, zugrăvind atmosfera idilică a unei comunități pacifiste: youre gonna meet some gentle people there. O comunitate cu mintea deschisă, o generație cu o viziune nouă: There's a whole generation with a new explanation – exact asta voiau să audă tinerii americani, sătui de război și de autoritatea părinților. Așa că între 16 și 18 iunie 1967, câteva zeci de mii de tineri (estimările variază între 25 și 90.000) au participat la evenimentul de la Monterey. Festivalul a marcat primele apariții majore în Statele Unite pentru Jimi Hendrix Experience, The Who și Janis Joplin.

Însă odată cu încheierea festivalului din Monterey, mulți dintre participanți au pornit către San Francisco – un drum de 2 ore cu mașina. Acolo, în cartierul Haight-Ashbury își făcuseră deja cartierul general câteva mii de tineri hippie, adunați încă din primăvară într-o comunitate cu idealuri și preocupări comune: muzică, înălțare spirituală (prin droguri halucinogene sau religii exotice) și dragoste fără obligații.

Numiți uneori și copiii florilor, hippioții erau un grup eclectic. Mulți erau neîncrezători în guvern și autorități, respingeau valorile consumeriste și, în general, se opuneau războiului din Vietnam. Câțiva erau interesați de politică; alții erau preocupați mai mult de artă (muzică, pictură, poezie) sau de practicile spirituale și meditative. Alertate de numărul în creștere al noilor veniți și de plângerile localnicilor, autoritățile din San Francisco au încercat să limiteze fluxul de vizitatori. Asta n-a făcut însă decât să capteze atenția mass mediei naționale și să atragă și mai mulți tineri. S-a estimat că la apogeul său, Summer of Love a avut în jur de 100.000 de oameni adunați în San Francisco.

Summer of Love a adunat o varietate largă de oameni de diferite vârste: adolescenți și studenți atrași de prietenii lor și de ideea de a se alătura unei utopii culturale; turişti din clasa de mijloc; și chiar personal militar din bazele aflate în zonă, la distanță rezonabilă. Cartierul Haight-Ashbury nu a putut să găzduiască acest aflux de oameni, iar zona s-a deteriorat rapid, cu supraaglomerare, lipsă de adăposturi, foamete, probleme cu drogurile și infracțiuni care au afectat cartierul.

Până la finalul verii, mulți participanți părăsiseră zona pentru a se întoarce acasă, pentru a relua studiile sau pur și simplu pentru a găsi un loc de muncă. Cei rămași în Haight au vrut să comemoreze încheierea evenimentului. O simulare de înmormântare intitulată „Moartea mișcării hippie”, cu procesiune, sicriu și marș funebru a fost organizată pe 6 octombrie 1967.

Summer of Love se încheiase. Idealurile sale însă rămâneau și aveau să producă valuri în societate pentru mult timp de atunci încolo. Și a mai rămas ceva. Dovada că muzica are o forță extraordinară, capabilă să transmită mesaje sociale, politice sau de orice natură și să adune mulțimi impresionante. Și asta s-a văzut cel mai bine doi ani mai târziu, la Woodstock. Dar asta e o altă poveste...

Suntem în 1985, anul în care Mihail Gorbaciov devine liderul Uniunii Sovietice, iar adolescentul de 17 ani Boris Becker devine cel mai tânăr câștigător al Wimbledonului. 1985 este anul în care Michael Jordan își încheie cu succes primul său sezon la Chicago Bulls, iar Amadeus primește Oscarul pentru cel mai bun film.

Pe 17 mai 1985 apare al 5-lea album al trupei Dire Straits, numit Brothers In Arms.

Da, e acel album cu chitara metalică pe copertă. Acel album cu riff-ul obsesiv din Money For Nothing. Unul din cele mai de succes albume ale tuturor timpurilor, cu peste 30 de milioane de exemplare vândute în întreaga lume. Brothers In Arms i-a propulsat pe cei de la Dire Straits în stratosfera celebrității, deși nu căutau neapărat succesul comercial, dar pe de altă parte, i-a uzat datorită supradifuzării. Piesele Dire Straits se auzeau pe toate posturile de radio, iar Mark Knopfler, liderul trupei, devenise o caricatură a rockerului la vârsta mijlocie, cu bentiță fluorescentă pe cap și mânecile sacoului suflecate. Însă muzica Dire Straits era o gură de aer proaspăt în peisajul rock, saturat de glam rock superficial și de punk unidimensional. Iar riffurile lui Knopfler erau mici bijuterii de virtuozitate, capabile să se conecteze la rădăcinile rockului și să le răsucească în moduri surprinzătoare.

Albumul Brothers in Arms nu s-a dorit a fi un blockbuster. Era mai repede un oftat decât un strigăt. Are câteva piese foarte melodioase, însă liniștite, iar piesa titlu e chiar melancolică. Albumul a explodat însă în popularitate datorită piesei centrale, Money For Nothing, care în esență este un boogie old-school, însă datorită riffului care te agață, a backing vocal-ului elegant al lui Sting și a video-ului generat pe computer a devenit un imn al anilor 80.

Și a mai fost ceva – un ingredient care poate a acționat ca un booster – la vremea respectivă, în 1985, MTV urma să se lanseze în Marea Britanie și căuta ceva memorabil și deosebit care să fie folosit în deschidere. Executivii postului auziseră piesa Money For Nothing și li se păruse extraordinară, însă voiau un video puternic. Lumea nu voia să-l vadă pe ecran pe Knopfler stând în picioare și cântând la chitară. Era nevoie de un concept. Problema era că Knopfler era foarte anti-video. Credea în puritatea muzicii și tot ce își dorea era să cânte, nu să danseze și zâmbească frumos la camere. Norocul producătorilor și a celor de la MTV a fost că prietena lui Knopfler era prezentă la discuție și l-a convins, spunându-i că nu sunt suficiente video-uri bune pe MTV și că ar fi fain să încerce ceva deosebit.

Video-ul a fost în mare parte generat pe computer – o raritate la vremea respectivă, când stațiile grafice erau destul de limitate – și are în prim plan două personaje animate. Intercalate cu animația apar și bucăți video cu Dire Straits în concert, prelucrate prin tehnica rotoscopului. Sunt celebrele imagini cu Knopfler și chitara sa în culori neon. E puțin probabil să nu știi acest video, dar dacă totuși ești atât de tânăr încât nu l-ai prins pe canalele TV de muzică, dă-i un search pe youtube. A fost considerat revoluționar la vremea lui și e unul din simbolurile vizuale ale anilor 80. Când directorii de la MTV au văzut video-ul pentru Money For Nothing, au știut că au găsit ce trebuie. Piesa a fost prima difuzată pe MTV în Marea Britanie, iar apoi a intrat în heavy rotation atât pe tv, cât și la radiouri și a rămas în memoria tuturor.

Încă ceva legat de Money For Nothing: este una din cele 2 piese din tot repertoriul Dire Straits în care Mark Knopfler împarte creditele de compoziție cu altcineva. Acel altcineva este Sting, care la vremea în care Dire Straits înregistra albumul într-un studio de pe insula caraibiană Monserrat, se afla în zonă, fiind pasionat de windsurfing. Într-o seară a trecut pe la studio și băieții i-au cântat Money For Nothing. A rămas impresionat și le-a spus: Ați făcut-o de data asta, ticăloșilor! Knopfler i-a spus că dacă îi place piesa așa mult, poate să vină și el cu ceva idei, așa că Sting a început să repete I want my MTV pe linia melodică de la Dont Stand So Close To Me. Și astfel a ajuns și el creditat în compoziția piesei.

Revenind la albumul Brothers In Arms, pe lângă calitatea artistică a pieselor sale, acesta avea și o calitate excepțională a sunetului, fiind primul album înregistrat de un artist major în format digital. Decizia de a înregistra digital a fost a lui Mark Knopfler, care era interesat de tot ce însemna noutate tehnologică. Până atunci, toată lumea folosea banda magnetică analogă. Albumul a mai marcat două premiere, fiind primul care a vândut 1 milion de exemplare pe CD și primul care vindea mai multe CD-uri decât casete și viniluri la un loc. Un angajat al unei subsidiare Warner Bros spunea că în 1985 le era greu să imprime CD-urile altor artiști, pentru că toate fabricile de CD-uri diume (puține la acea dată) erau supra aglomerate cu comenzile pentru Brothers In Arms.

Deși după apariție, presa muzicală britanică a desființat albumul, considerându-l prea eclectic, prea american sau pur și simplu plicticos, publicul l-a iubit încă de la început și în ciuda supra difuzării, îl are aproape de suflet și azi. În 2010, Brit Awards l-a desemnat ca fiind pe locul 2 în topul celor mai bune albume britanice. Pentru Dire Straits, acest album a fost vârful succesului. Celebritatea excesivă, presiunea turneelor și a interviurilor au erodat dinamica trupei și mai ales, l-au obosit și exasperat pe Mark Knopfler, liderul, compozitorul și motorul Dire Straits. După Brothers In Arms, trupa a mai scos doar un album, care a avut un succes moderat, după care s-a destrămat în 1995.

De-a lungul anilor au existat nenumărate oferte de a reforma trupa, de a o reuni pentru un turneu sau măcar pentru un concert, însă Knopfler a retezat orice speranță. Într-un interviu din 2007, spunea:

Totul devenise prea mare și ne înghițise. Am oprit totul pentru că voiam să mă întorc la realitate. A fost o auto-protecție, o chestie de supraviețuire. Celebritatea te dezumanizează.

Acest episod din Rock Story se încheie aici. Dacă îți place, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți podcastul, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări zilnice despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro Sunt Geo Iordache și ne auzim peste 2 săptămâni, cu un nou episod Rock Story.

facebook.com