Anul 1993 - episod special

Ascultă gratuit episodul pe Patreon (nu trebuie să-ți faci cont sau membership, doar dă click pe link) sau citește mai jos scriptul.

În acest episod document al Rock Story, vom încerca să recreem prin muzică și povești anul 1993, atmosfera și întâmplările care l-au marcat.

Poveștile lui 1993 sunt despre grunge-ul care a schimbat fața muzicii rock, despre succesul neașteptat al Radiohead, despre cele 2 filme memorabile ale lui Steven Spielberg sau despre schimbarea numelui lui Prince. 1993 e anul în care Lenny Kravitz a mers pentru ultima oară cu metroul, Aerosmith au lansat cel mai bine vândut album din carieră, Prince a încetat să se numească Prince, iar Bill Clinton a devenit al 42-lea președinte al Statelor Unite, aducând cu el un val de simpatie și speranță.

Nu ocolim nici scena muzicală românească, unde povestim despre ce făceau trupele rock în anul 1993, despre festivalurile vremii și despre artiștii internaționali care au concertat la noi în acel an.
Sunt Geo Iordache, iar acesta este anul 1993.

1993 a fost un an de recalibrare globală. Nu unul al marilor explozii istorice (cum a fost 1989), ci unul în care lumea a început să înțeleagă ce urmează după ele. Războiul Rece se încheiase oficial, dar consecințele lui abia începeau să se simtă. Optimismul de la începutul deceniului începea să se amestece cu anxietatea.

1993 a fost anul în care Uniunea Europeană a devenit realitate oficială, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Pe hârtie, era un pas istoric și triumfător, dar în estul continentului, tranziția post-comunistă era dură și haotică. Libertatea fusese câștigată, dar stabilitatea dispăruse. 1993 nu era încă anul prosperității, ci al supraviețuirii.

Capitalismul părea învingător, dar nu triumfător. Tehnologia începea să joace un rol tot mai vizibil. 1993 este anul în care World Wide Web-ul începe să fie folosit dincolo de mediul academic. Fără ca majoritatea oamenilor să-și dea seama, se punea baza unei schimbări care avea să redefinească economia, politica și cultura în deceniile următoare. Dacă 1990 a fost sfârșitul unei lumi, 1993 a fost momentul în care am început, cu adevărat, să trăim în următoarea.

Cehoslovacia

1993 este anul în care de pe harta Europei a dispărut o țară, însă în locul ei au apărut alte 2. În prima zi a anului 1993 are loc despărțirea Cehoslovaciei în două state independente – Cehia și Slovacia. Fuseseră o singură țară după al doilea război mondial, însă diverse probleme economice și politice au dus la decizia disoluției, care a fost numită și ”divorțul de catifea”

Bill Clinton

Pe 20 ianuarie, Bill Clinton își începe mandatul ca al 42-lea președinte al Statelor Unite. Avea 46 de ani — cel mai tânăr președinte ales, după JFK. Pentru mulți americani, asta simboliza o rupere de vechea gardă. Pentru generația tânără, Clinton părea „de-al lor” — cineva care asculta muzică pop, cânta la saxofon, vorbea deschis și părea conectat la cultura vremii. Exista un sentiment larg răspândit de speranță că Statele Unite intrau într-o nouă etapă, diferită de epoca Războiului Rece și de anii Reagan–Bush.

În muzică, 1993 nu a fost un an al exploziei, ci al consecințelor. Dacă începutul anilor ’90 a adus șocul, 1993 a fost momentul în care muzica — și mai ales rock-ul — a trebuit să trăiască cu ce provocase. Nu mai era vorba despre descoperirea unui sunet nou, ci despre ce se întâmplă după ce miturile sunt dărâmate.

Grunge-ul nu mai era o noutate. Seattle nu mai era o promisiune, ci o realitate grea. Trupe care cu doar doi ani înainte păreau salvatoare deveniseră deja simboluri ale unei presiuni uriașe. În loc să se rafineze pentru public, multe au făcut exact opusul.

Nirvana a lansat In Utero, un album intenționat aspru, neprimitor, aproape ostil ideii de succes. Pearl Jam a venit cu Vs., mai dur, mai defensiv, și a început un conflict deschis cu industria concertelor, refuzând regulile jocului care îi făcuse celebri. Rock-ul nu mai cerea aplauze. Cerea spațiu.

În 1993, imaginea clasică a rock starului invincibil începea să pară artificială. Glam metalul și excesul anilor ’80 dispăruseră aproape complet din conversația culturală. Solo-urile interminabile, virtuozitatea demonstrativă și atitudinea de erou păreau relicve dintr-o altă lume. Publicul nu mai căuta evadare sau promisiuni grandioase. Căuta onestitate, chiar dacă aceasta venea cu disconfort.

Muzica devenea mai fragmentată, mai tensionată, construită din tăceri și explozii bruște, nu din formule previzibile. 1993 a fost anul în care rock-ul a devenit profund introspectiv. Textele nu mai vorbeau despre libertate sau rebeliune romantică, ci despre depresie, control, pierdere de sens și identitate fracturată.

În același timp, gusturile publicului începeau să se fragmenteze. Nu mai exista un singur sound dominant, ci mai multe direcții paralele. În Marea Britanie se contura britpop-ul, în timp ce hip-hop-ul câștiga o forță culturală fără precedent, cu debuturi care aveau să schimbe regulile jocului. Monocultura muzicală se fisura, iar rock-ul, deși încă central, nu mai era singura voce care conta.

Privit retrospectiv, 1993 a fost ultimul an în care rock-ul a mai fost cu adevărat nucleul culturii populare globale. Nu pentru că ar fi dispărut, ci pentru că a ales să nu mai joace rolul de erou. A renunțat la mit, la promisiunea salvării, la masca invincibilității. A ales adevărul, chiar și atunci când adevărul era inconfortabil, contradictoriu și greu de susținut.

De aceea, 1993 nu rămâne în istorie ca un an spectaculos, ci ca unul esențial. Este anul în care rock-ul a încetat să mai fie o fantezie colectivă și a devenit, poate pentru ultima oară la scară largă, o formă sinceră de confesiune. Să ridicăm capacul cutiei cu amintiri și să ascultăm ce se auzea pe radiouri sau pe MTV în 1993.

Two Princes

Pe 4 ianuarie este lansat single-ul Two Princes al trupei Spin Doctors. O piesă pe care - dacă ascultai orice post de radio în 1993 - nu aveai cum să o ratezi. Era peste tot. Privind înapoi spre acel an, ne întrebăm toți cum a fost posibil ca într-o perioadă dominată de grunge, într-un an în care Nirvana lansa In Utero, iar Pearl Jam lansa Versus, una din cele mai iubite și ascultate melodii să fie Two Princes. Poate că dincolo de depresia și greutatea grunge-ului, lumea simțea nevoia unei infuzii de optimism – iar Spin Doctors au livrat ce trebuia la momentul potrivit.

Are You Gonna Go My Way

Pe 8 februarie, radiourile din întreaga lume încep să difuzeze o piesă cu un riff viral, ceva ce amintea de Jimi Hendrix. Era Are You Gonna Go My Way, o piesă care avea să-l ridice pe Lenny Kravitz la statutul de star global.

Piesa a pornit de la un riff creat de Craig Ross, chitaristul cu care colabora Kravitz. La vremea aceea, Lenny Kravitz era cât de cât cunoscut în lumea pop-rock, dar nu era celebru. Mergea cu metroul și locuia împreună cu alți muzicieni într-o mansardă din New York. Venind dinspre studio, rifful lui Ross îi răsuna obsesiv în minte, și până a ajuns acasă avea deja o melodie și niște versuri. N-a găsit nicio foaie de hârtie, așa că a rupt o bucată dintr-o sacoșă de fast food și a scris repede notele și versurile. N-avea nicio idee că piesa va deveni un mega-hit și că nu va trebui să mai meargă niciodată cu metroul.

Video-ul piesei a câștigat premiul MTV Music Awards pentru cel mai bun videoclip și l-a transformat pe Lenny Kravitz peste noapet într-un star internațional.

Creep

Pe 23 februarie, Radiohead lansează Pablo Honey, un album pe care inițial, publicul îl ignoră, iar criticii îl desființează. Una din piesele albumului este Creep. BBC Radio 1 o consideră prea depresivă și refuză să o includă în playlist. Succesul piesei avea să vină din altă parte, de unde nu se aștepta nimeni. Yoav Kutner, un DJ din Tel Aviv care lucra la Radioul Forțelor de Apărare Israeliene descoperă piesa și o rotește la nesfârșit în programele sale. Mai înâi soldații, apoi publicul israelian descoperă Creep și Radiohead, care sunt invitați la Tel Aviv, unde susțin primul lor show în afara Marii Britanii. Creep era însă mai mult decât un succes local, și devine un hit și Noua Zeelandă, Spania și țările scandinave.

Urmează Statele Unite, care transformă piesa într-un succes mondial. Interesant este că inițial, Creep nu era luată în calcul pentru album. Într-o oarecare formă, ea exista încă de la finalul anilor 80, când vocalistul Thom Yorke era student și o compusese inspirat de o relație nereușită și de frustrarea că își pierdea timpul la facultate, în loc să fie într-o trupă rock.

Producătorul Paul Kolderie auzise piesa la un moment dat, și pentru că nu era mulțumit de unele melodii de pe album, a sugerat într-o zi trupei să cânte Creep în studio . Niciunul din membrii Radiohead nu a știut că se benzile de înregistrare sunt pornite, așa că au cântat fără nicio inhibiție.

Cu toate că piesa e inclusă în mod constant în topurile celor mai bune piese ale tuturor timpurilor, membrii Radiohead au o relație complicată cu ea. Multă vreme n-au vrut să o mai cânte în concerte, spunând că s-au săturat de ea. După 2016, au început să o includă într-unele spectacole, însă nu constant.

Clapton - Tears in Heaven

Pe 24 februarie, la Shrine Auditorium din Los Angeles are loc cea de a 35-a ediție a premiilor Grammy. Transmisiunea TV a acelui spectacol a avut cea mai mare audiență dintre toate evenimentele Grammy ale anilor 90. Marele câștigător al serii avea să fie Eric Clapton, care a plecat acasă cu 6 premii din 9 nominalizări. Două din categoriile la care a câștigat – Albumul anului și Piesa anului. Albumul era Unplugged, piesa era Tears in Heaven.

Sting - Ten Summoner's Tales

Albumul „Ten Summoner’s Tales” a lui Sting a fost unul dintre acele rare momente în care s-au întâlnit maturitatea artistică și succesul comercial. Lansat pe 1 martie 1993, într-o perioadă dominată de grunge și alternative, albumul a demonstrat că muzica rafinată, melodică și inteligent scrisă avea încă un public uriaș.

Piese precum „If I Ever Lose My Faith in You”, „Fields of Gold” sau „Shape of My Heart” au devenit instant clasice, difuzate intens la radiouri și MTV. Albumul a avut vânzări excelente la nivel global, a câștigat mai multe premii Grammy și l-a consacrat definitiv pe Sting ca pe unul din artiștii importanți ai anilor ’90. Pentru multă lume, Ten Summoner’s Tales a fost coloana sonoră calmă și elegantă a unui deceniu agitat — un album care nu a strigat, dar a rămas totuși în istorie.

What's Up? – 4 Non Blondes

Pe 11 martie 1993 a fost lansată o piesă care n-a ajuns pe locul 1 în topurile din Statele Unite sau UK, însă a rămas până în ziua de azi o preferată în localurile de karaoke din întreaga lume. What’s Up a trupei 4 Non Blondes trebuia să se numească What’s Going On, însă cineva de la casa de discuri a semnalat că mai există o piesă cu același nume a lui Marvin Gaye, așa că au schimbat în What’s Up.

Everybody Hurts – REM

O altă piesă memorabiă a anului 1993 este Everybody Hurts, a trupei REM. Lansată ca single pe 5 aprilie, piesa e o compoziție a bateristului Bill Berry, cu un aranjament extraordinar de instrumente cu corzi făcut de John Paul Jones, basistul Led Zeppelin. Piesa nu a avut un mare succes comercial, poate și din cauza temei delicate, legată de suicid și de suferință.

Cu toate astea, Everybody Hurts este mai mult decât un cântec, este o rugăciune, un dar și un îndemn la viață. Până la urmă, mesajul ei este pozitiv, de lumină și speranță. Everybody hurts sometimes/ So hold on, hold on...

Prince symbol

La începutul anilor 90, Prince era unul dintre cei mai populari muzicieni din lume. Însă relația dintre el și casa de discuri Warner Bros nu mergea bine. Cei de la Warner refuzau să lanseze muzica în ritmul în are o compunea Prince, pe motivul că ar suprasatura piața. Prince adunase în seiful său de la Paisley Park peste 500 melodii și era frustrat de rigiditatea companiei.

Spunea că se simte un pion al cărui singur rol este să producă bani pentru Warner. Așa că pe 7 iunie 1993, Prince ia decizia să renunțe la numele său de artist și să îl înlocuiască cu un simbol. Era o situație absurdă, în care Dj-ii de la radio sau mass media nu știau cum să se refere la el, așa că ajunseseră să îl denumească The Artist Formerly Known As Prince – Artistul cunoscut înainte sub numele de Prince. Situația s-a păstrat până în anul 2000, când contractul cu Warner Bros a expirat, așa că Prince a revenit la numele care l-a consacrat.

Get a Grip – Aerosmith

Pe 20 aprilie, Aerosmith lansează albumul care avea să le aducă cele mai mari vânzări din carieră – Get a A Grip. Dacă ești o persoană mai vizuală, ai să-ți amintești imaginea de pe coperta albumului, în care se vede un uger de vacă cu un piercing ciudat. O imagine șocantă și memorabilă pentru acea vreme, la care orgenizașțiile pentru drepturile animalelor au protestat, însă trupa a precizat că imaginea e prelucrată digital și niciun animal nu a fost abuzat pentru acea poză.

Get a Grip s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare și a ajuns pe locul 1 în Billboard. Dintre single-urile de pe album, ne amintim Livin on The Edge, Eat the Rich sau tripleta de balade Cryin, Amazing și Crazy, ale căror video-uri le-au lansat pe Alicia Silverstone și pe Liv Tyler, fiica de 16 ani a lui Steven Tyler.

Monica Seles

Este 30 aprilie 1993. Monica Seles este jucatoarea numărul 1 din tenisul mondial și se află la Hamburg, unde joacă în turneul WTA local. Seles conduce în partida din sferturile turneului în fața bulgăroaicei Magdalena Maleeva când un incident șocant oprește brusc meciul. În timpul unei pauze, un spectator intră pe teren și o înjunghie pe Seles în spate, sub privirile îngrozite ale publicului și oficialilor.

Sportiva e transportată de urgență la spital, unde primește îngrijiri medicale și intră într-o perioadă de recuperare. Deși rănile nu i-au pus viața în pericol, atacul a marcat profund lumea tenisului, iar Seles nu avea să revină în circuitul profesionist decât după doi ani, iar performanța ei nu avea să mai egaleze nivelul de dinainte.

Spielberg - Jurassic Park

Pe 9 iunie este lansat filmul lui Steven Spielberg, Jurassic Park, care ajunge să devină filmul cu cele mai mari încasări din istorie la acel moment – 1,1 miliarde $. Asta înseamnă peste 2,2 miliarde la valoarea de azi.

Jurassic Park a avut un impact cultural imediat și profund, pentru că a schimbat felul în care publicul înțelegea spectacolul cinematografic. A demonstrat, pentru prima dată la scară largă, că efectele digitale pot crea lumi credibile, nu doar trucuri vizuale, deschizând drumul blockbusterului modern bazat pe CGI.

Încă ceva despre Spielberg: Jurassic Park era doar unul din cele 2 filme pe care regizorul le-a lansat în 1993. Al doilea a fost Lista lui Schindler, care a avut premiera pe 30 noiembrie și care în 1994 avea să ia 7 premii Oscar, printre care și cel mai bun film.

Diverse

Pe 20 iunie, primul tren de mare viteză trece din Anglia în Franța prin tunelul săpat sub Canalul Mânecii, urmând ca abia în 1994 să se deschidă și accesul mașinilor.

Pe 23 septembrie, Comitetul Olimpic Internațional anunță că Olimpiada de vară din anul 2000 va avea loc în Sydney, Australia.

Pe 31 octombrie, actorul River Phoenix moare în fața clubului Viper Room din Los Angeles, unde era la o petrecere cu Johnny Depp, Flea și John Frusciante de la Red Hot Chili Peppers.

Pe 1 noiembrie intră în vigoare Tratatul de la Maastricht, care pune efectiv bazele Uniunii Europene.

Meat Loaf

Una din piesele cele mai memorabile ale anului 1993 a adus cu ea și o întrebare care îi frământă pe unii ascultători chiar și în ziua de azi. Piesa este I Would Do Anything For Love a lui Meat Loaf, iar întrebarea este ce vrea să spună versul I won’t do that. Adică ce n-ar face?

Single-ul a fost lansat pe 23 august 1993 și a fost inclus în albumul Bat Out of Hell part two. Piesa a ajuns number 1 în 28 de țări, depășind orice așeptări, inclusiv ale lui Meat Loaf, care după o carieră de succes în anii 70, ajunsese în 1983 să-și declare falimentul și să se mute în Anglia, unde a încercat să-și resusciteze cariera. I-a luat 10 ani, însă a reușit cu albumul Bat Out Of Hell. De fapt, cu piesa I Would Do Anything For Love, pentru că a fost motorul care a tras albumul după ea.

Revenind la întrebarea de mai devreme – ce nu ar face Meat Loaf? În refren spune diverse lucruri pe care le-ar face, de exemplu: "I'd run right into hell and back". Urmează apoi o promisiune despre ce nu ar face - "I'll never forget the way you feel right now." Problema textului e că Meat Loaf spune de nenumărate ori ce ar face, însă doar o singură dată ce nu ar face. Declarația "I won't do that" este o repetiție a promisiunii făcute o singură dată.

În fine, nu mai zăbovim pe această baladă de rock wagnerian, mie mi se pare plicticoasă și repetitivă, dar a fost cel mai bine vândut single al anului 1993 în UK, iar în State i-a adus lui Meat Loaf premiul Grammy pentru cea mai bună intepretare vocală rock.

In Utero – Nirvana

În septembrie 1993 Nirvana lansează albumul In Utero. După succesul fenomenal al Nevermind, Nirvana devenise involuntar cea mai mare trupă din lume. „Smells Like Teen Spirit” transformase o scenă underground într-un produs global, iar presiunea pe Nirvana era imensă. Casa de discuri, criticii și publicul așteptau o continuare de aceeași magnitudine. In Utero apare ca reacție directă la asta.

Kurt Cobain a vrut să recupereze controlul. Nu să fie mai mare. Ci să fie mai sincer. Sunetul e intenționat dur, inconfortabil, neșlefuit. Steve Albini, ales ca producător, nu „îmblânzește” nimic. Vocile sunt uneori stridente, chitarele sunt aspre, dinamica e violentă. Albumul sună ca o negație a succesului — o declarație că Nirvana refuză să devină ceea ce industria își dorea. Cu toate astea, albumul a avut un succes răsunător, a ajuns pe prima poziție în topurile american și englez și s-a vândut în milioane de exemplare.

Într-o lume obosită de spectacol și marketing, In Utero a spus exact ce trebuia: arta nu e confortabilă. Și nici nu trebuie să fie.

Vs – Pearl Jam

La câteva săptămâni distanță de In Utero, și anume pe 11 octombrie 1993, Pearl Jam își lansează cel de-al doilea album, Vs (Versus). Acel album pe coperta căruia apare poza unei capre de Angora, cu o mutră supărată. Basistul Jeff Ament spunea că au ales imaginea caprei ca simbol al statutului pe care membrii trupei îl resimțeau la acea vreme: Ne simțeam ca niște sclavi.

Trupa se afla de ceva vreme sub o presiune uriașă, așteptările publicului fiind mari după succesul albumului de debut, Ten. Pearl Jam n-a dezamăgit, Versus vânzându-se în aproape 1 milion de exemplare doar în prima săptămână, ceea ce depășea vânzările adunate ale tuturor celorlalte albume din top ten Billboard la acel moment.

În ciuda succesului și împotriva presiunii de la casa de discuri, trupa a refuzat să filmeze videoclipuri pentru piesele de pe album. Eddie Vedder considera că ideea de videoclip muzical îi privează pe ascultători de posibilitatea de a-și crea propriile interpretări ale cântecului, spunând:

„Înainte să apară videoclipurile, ascultai o piesă cu căștile pe urechi, stând într-un fotoliu tip beanbag, cu ochii închiși, și îți construiai propriile imagini, lucruri care veneau din interior. Apoi, dintr-odată, uneori chiar de la prima audiție, piesa venea deja legată de niște imagini vizuale, iar asta îți fura orice formă de auto-exprimare.” „Peste zece ani, spunea Vedder, nu vreau ca oamenii să-și amintească piesele noastre ca pe niște videoclipuri.”

România

Înainte de 1989, muzica ușoară românească avea o funcție precisă. Nu era doar divertisment. Era muzică validată de stat. Artiști precum Angela Similea, Corina Chiriac, Mirabela Dauer erau omniprezenți la televiziune, la radio, la festivaluri. Cântau impecabil, aveau orchestră, texte curate, emoții controlate. Era o muzică elegantă, dar atent filtrată — fără conflicte, fără furie, fără fisuri. Rockul exista, dar în limite stricte. Metaforic. Supravegheat. Rareori central.

După 1989, acest echilibru artificial se rupe brusc. Publicul — mai ales cel tânăr — nu mai caută perfecțiune. Caută adevăr. Și adevărul sună mai tare.

În anii imediat următori Revoluției, rockul devine muzica libertății brute. Nu pentru că e neapărat mai bun muzical, ci pentru că spune lucruri care până atunci nu se puteau spune. Pe scenă apar trupe care nu arată „corect”, nu cântă „frumos”, dar sună real. În timp ce muzica ușoară (popul) rămâne asociată cu televiziunea de stat, festivalurile oficiale, epoca trecută, rockul se mută în săli de sport, case de cultură, cluburi. Acolo se adună mii de oameni care vor să simtă, nu să admire.

Tranziția nu e instantanee și nu e o dispariție. Artiștii pop consacrați nu „pleacă”, dar își pierd centralitatea. Pentru prima dată, succesul nu mai vine din apariții TV, ci din concerte. Din turnee. Din gură-n gură. Din comunitate. În anii ’92–’94, se produce schimbarea decisivă: rockul nu mai e alternativ. Devine majoritar în live.

Trupe ca Iris, Cargo, Timpuri Noi, Holograf umplu sălile nu pentru că sunt promovate, ci pentru că publicul le alege. Iar gustul publicului s-a schimbat ireversibil. Popul anilor ’80, numit pe atunci muzică ușoară, rămâne respectat, dar devine nostalgic. Rockul devine prezent.

Nu a fost o revoluție muzicală. A fost o recalibrare a sunetelor și a gusturilor. În 1993, Iris / Cargo / Compact sau Timpuri Noi făceau turnee extinse prin țară, în săli de sport, case de cultură, cinematografe adaptate. Spectacolul live era principala formă de contact cu publicul, și chiar dacă sunetul era adesea precar, impactul emoțional era foarte mare.

Nu sunt multe albume sau piese notabile din acel an. Holograf a cântat câțiva ani după Revoluție în Olanda, iar în 1993 a scos un album în limba engleză, editat de o casă de discuri italiană. Iris a scos albumul Iris V, puternic influențat de heavy metal, ultimul lor album editat de Electrecord.

Timpuri Noi ieșise din underground și devenise o trupă de succes, fiind invitată să deschidă concertele unora din trupele internaționale care au concertat în România după 1990. De exemplu la Ian Gillan sau Uriah Heep în 1992 sau Asia și Scorpions în 1993. Invitațiile primite de Timpuri Noi în acei ani au marcat momentul în care rockul alternativ românesc a trecut de la statutul de „fenomen local interesant” la cel de scenă validată internațional, chiar dacă încă în formare. Pentru public, mesajul era clar: există trupe locale care pot sta pe același afiș cu cele internaționale, fără ca asta să pară un compromis.

Ca să ai și un pic de context cultural și social al anului 1993, trebuie să știi (sau să-ți amintești) că 1993 a fost anul în care FSN (Frontul Salvării Națonale) este redenumit PDSR (Partidul Democrației Sociale din România). Pe 17 noiembrie, ministerul român de externe refuză vizita Regelui Mihai în România, iar pe 23 noiembrie începe să emită postul Antena 1.

Pe 2 octombrie, în numărul 390 al ziarului Evenimentul Zilei apare un fonfleu, o știre trăznită pe care azi am numi-o fake news și care la momentul respectiv a declanșat un adevărat scandal și discuții ample despre etica jurnaliștilor. E vorba de știrea conform căreia într-o comună de lângă Pașcani, o găină a născut pui vii.

România ieșise dintr-un regim care controla informația, dar nu intrase încă într-o cultură a verificării. Presa era liberă, dar flămândă. Publicul era curios, dar dezorientat. Iar după decenii de propagandă rigidă, oamenii erau gata să creadă aproape orice, atâta timp cât informația nu mai venea „de sus”.

Social, știrea a marcat trecerea de la minciuna oficială la senzaționalul comercial. Nu mai mințea statul cu solemnitate, mințea presa cu entuziasm. Iar publicul, încă neantrenat critic, consuma povestea cu un amestec de uimire, amuzament și speranță confuză. Pe scurt, nu a fost o știre ridicolă.

A fost o radiografie crudă a unei societăți aflate între libertate, haos și credulitate — exact România anului 1993.

Revenim la muzică, unde trebuie să-ți spun că festivalurile de muzică, cel puțin așa cum suntem azi obișnuiți cu ele, erau încă departe, nu se punea problema de așa ceva, însă exista entuziasm și dorința publicului de a vedea mai mulți artiști pe scenă într-o singură zi, așa că între 23 și 24 iulie are loc la Brașov în Piața Sfatului festivalul Dracula Rock, pe a cărui scenă urcă Celelalte Cuvinte, Metrock, Altar și – oarecum ieșit din context după părerea mea – Laurențiu Cazan. Însă publicul acelor vremuri era dornic de muzică, indiferent cum se potrivea sau nu în peisaj.

Dracula Rock a fost o încălzire pentru public înaintea Cerbului de Aur, festival care avea să se desfășoare tot în Brașov, în Piața Sfatului o lună și ceva mai târziu, între 2 și 5 septembrie 1993. Era genul de festival televizat, scorțos, cu paiete și papioane, însă a fost un moment acolo care merita discutate - unul din artiștii internaționali care a susținut un recital într-una din seri a fost Jerry Lee Lewis.

Pentru publicul rock românesc, el n-a fost un simplu „invitat internațional”. A fost o confirmare. Până atunci, Occidentul fusese mit: Discuri copiate. Casete uzate. Povești.

Dintr-odată, unul dintre arhitecții rock’n’roll-ului era acolo. Pe o scenă românească. Fără metafore. Fără perdea ideologică. Puțini artiști internaționali cântaseră până atunci în România, așa că pentru publicul rock românesc, acel moment a fost un declic: nu suntem doar unii care copiază Vestul.

Suntem parte din aceeași poveste — chiar dacă am intrat mai târziu în sală. Într-o cultură muzicală care fusese decenii la rând ignorată sau suspectată, asta a contat enorm.

Video-ul acelei seri de 3 septembrie e pe Youtube, unde se poate vedea entuziasmul publicului – o piață plină de spectatori care nu s-au speriat de ploaie, iar de pe scenă, Jerry Lee a arătat ce înseamnă un artist care nu poate fi cosmetizat sau domesticit, chiar dacă anii săi de prezență în topuri erau mult în urmă. Chantilly Lace e una din melodiile cântate în acea seară.

Pe 21 septembrie 1993, Scorpions a concertat pentru prima oară în România, pe stadionul Dinamo. Românii încă nu își reveniseră după șocul concertului lui Michael Jackson din 1992, iar spectacolul susținut de Scorpions a confirmat că România intrase, în sfârșit, pe harta turneelor mondiale.

Până atunci, trupele mari ale lumii existau doar pe casete tocite și pe postere lipite pe pereți. Dintr-odată, Scorpions erau aici — reali, zgomotoși, la aceeași distanță de scenă ca oriunde în Vest. „Wind of Change” nu mai era o metaforă cântată pe ascuns, ci un refren urlat în cor, într-o țară care încă se repara după șocul libertății.

1993 avea să marcheze în România începutul unui fenomen social care urma să capete amploare în anii următori: migrația. După euforia primilor ani post-Revoluție, oamenii înțeleg că lucrurile nu se vor rezolva repede. Salariile nu ajung, prețurile cresc, locurile de muncă dispar.

Plecarea spre Occident nu mai e un gest spectaculos, o ”fugă”, ci o decizie calculată. Se pleacă temporar, „la muncă”, cu gândul de a trimite bani acasă și de a reveni. Apar rețelele informale, poveștile „știu pe cineva în Italia”, drumurile repetate, viețile împărțite. În 1993, plecarea nu mai e o rupere definitivă — devine un ritm. Iar acest ritm va marca România pentru următoarele decenii.

Una din trupele care a surprins foarte bine acest fenomen a luat ființă chiar în anul 1993, iar pe data de 15 decembrie a susținut concertul de debut pe scena Theatrum Mundi București, actualul Teatru Metropolis. Trupa se numea Sarmalele Reci. O trupă care avea să fie o conștiință ironică a anilor 90, o oglindă a societății de tranziție. Iar piesa despre care spuneam că a surprins fenomenul imigrației este Gașca de la bloc.

Am povestit în acest episod despre evenimentele, muzica și starea de spirit a anului 1993. În istorie, 1993 rămâne un an în care la nivel global, muzica s-a îndepărtat decisiv de spectacolul artificial al anilor ’80. Dispare strălucirea, dispare excesul, dispare ideea de erou intangibil. În locul ei apare fragilitatea și vulnerabilitatea.

Grunge-ul domină: Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden nu mai sunt doar trupe — sunt stări de spirit. Rockul alternativ devine limbaj comun. Muzica nu mai vrea să fie mare. Vrea să fie adevărată.

1993 e anul în care industria încă funcționează, dar controlul creativ scapă din mâinile ei. Artiștii conduc direcția, nu casele de discuri. Publicul acceptă imperfecțiunea dacă primește onestitate.

Privind în urmă, anul 1993 a fost un moment al maturizării forțate. Anul în care inocența — politică, culturală, socială — s-a pierdut și în care lumea a început să semene cu cea în care trăim azi.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

patreon.com