Rock Story Short #1 - MTV & David Coverdale

Ascultă acum episodul pe Spotify sau Apple Podcasts

Ne aflăm la finalul unei epoci din istoria muzicii.

Sunt multe semne care arată acest lucru, însă două vești ne arată că se închide un capitol important. Prima din ele este retragerea de pe scena muzicală a lui David Coverdale, un muzican care a cunoscut gloria alături de Deep Purple, Whitesnake sau Jimmy Page.

A doua veste este anunțul făcut în această toamnă de MTV, care va închide toate posturile sale TV din Europa până la sfârșitul lui 2025. Un semn al vremurilor care se schimbă… și o decizie de business ce marchează totodată un moment cultural: moartea descoperirii muzicii în comunitate, acea experiență colectivă care a definit câteva generații, și un prilej de a reflecta asupra modului în care consumăm muzica în era digitală.

Odată cu gestul de adio al lui Coverdale și în contextul deciziei MTV, aș vrea să ne întoarcem în timp în momentul în care postul TV a contribuit la reinventarea Whitesnake, transformând o trupă britanică de blues-rock într-un fenomen global de heavy metal și glam, și făcând din David Coverdale și Tawny Kitaen un cuplu emblematic al anilor ’80.

Când Tawny l-a întâlnit pe David,

numele ei real era Julie Kitaen, iar lumea rockului din Los Angeles o cunoștea deja. Născută în 1961 la San Diego, până în 1984 apăruse în câteva filme de serie B și avusese un mic rol într-una dintre primele comedii cu Tom Hanks — Bachelor Party.

David și Tawny s-au căsătorit în 1989, după o relație intensă, aproape incendiară. Coverdale o numea cu un amestec de pasiune și cinism „curva și inspirația mea”. Iar deși albumul care avea să schimbe destinul Whitesnake — 1987 — era finalizat de doi ani, povestea lui adevărată era povestea lor. Întâlnirea dintre David și Tawny a fost o intersecție improbabilă între imagine și substanță, o alchimie care a desăvârșit metamorfoza dramatică atât a lui Coverdale, cât și a trupei.

David plecase de la anonimatul unui job de vânzător dintr-un butic de haine direct pe scenă, alături de una dintre cele mai mari trupe din lume: Deep Purple. Fără cluburi obscure, fără ani de rodaj — într-o zi vindea cămăși, în următoarea era solistul care trebuia să-l înlocuiască pe Ian Gillan.

Când Deep Purple s-a destrămat,

părțile ei componente au pornit în toate direcțiile, dar niciuna nu a mai atins același nivel. Din măreția inaccesibilă a trupei-mamă s-au născut Gillan, Rainbow și Whitesnake — nume care însă cântau în săli de sport municipale, nu pe stadioane.

Niciuna dintre aceste ramuri nu mai umplea arenele. Era rock solid, dar lipsit de sclipire, menținut în viață de izbucniri trecătoare de inspirație. Iar David Coverdale — cel care umpluse cu Purple arenele gigantice din Japonia și America — ajunsese acum să poarte o cravată din piele de șarpe și să-și ascundă burta în creștere.

Whitesnake scotea albume bune, uneori chiar foarte bune. Din când în când apăreau bijuterii precum Ain’t Gonna Cry No More sau Fool for Your Loving. Aveau în ei un album ucigător — doar că îl fragmentau în mai multe discuri.

Norocul lui Coverdale a fost David Geffen

și omul lui de A&R (artists & repertoire) - John Kalodner. Ambii erau obsedați de rezultate. Kalodner reușise să o transforme pe Cher din vedetă de cabaret în regină a soft-rock-ului și îi relansase pe Aerosmith, forțându-i să-și depășească trecutul artistic și comercial. În 1984, Geffen l-a sunat pe Coverdale.

„Până să mă sune David Geffen, n-am luat niciodată America în serios cu Whitesnake — lucram doar în restul lumii”, își amintea Coverdale. „În ’84, bătusem toate recordurile de public și de merchandise în Europa, dar tot eram în gaură cu trei mii de lire! Prima mea căsnicie era deja o ruină, iar atunci Geffen mi-a spus: «E timpul să iei America în serios.» Nu mai aveam nimic care să mă țină la Londra. Așa că m-am mutat și am trăit cinci ani extraordinari.”

Dar Geffen era interesat de Coverdale, nu de Whitesnake. Avea vocea și temperamentul potrivit. Cu un bronz uniform și câteva șuvițe blonde, arăta extraordinar. Dar îi lipsea o trupă potrivită, formată din genul de oameni care făceau lucrurile să se întâmple în Los Angeles.

Era perioada în care Bon Jovi exploda în topuri: tineri, arătoși, zgomotoși, obraznici și cu părul mare. Coverdale avea nevoie de „mobilier” — o trupă care să-i susțină imaginea. Vechii bluesmeni, oricât de importanți pentru sunetul european al Whitesnake, erau ca niște canapele vechi, cu arcuri rupte. Bernie Marsden, Micky Moody, Cozy Powell și restul trupei trebuiau să plece.

John Sykes era singurul „lucru real”. Livra riff-uri vaste și sugestive, perfecte pentru vocea lui Coverdale. Ca star, se potrivea de minune: sculptat, bronzat și cu părul bogat.

Pentru MTV, aveai nevoie de mutre care să știe să cânte, dar în primul rând să arate bine.

Coverdale l-a adus lângă Sykes pe Adrian Vandenberg, părul cu volum al lui Rudy Sarzo și asprul, dar autenticul Tommy Aldridge la tobe. Cu sunetul și look-ul aliniate la ce prindea la public, Geffen, Kalodner și Coverdale au dat lovitura: tare și puternic, evocând Led Zeppelin și Deep Purple (Crying In The Rain, Still Of The Night), dar și prietenos cu topurile (Is This Love, Here I Go Again).

1987 era un album al vremii sale: ambalat impecabil, dar organic și plin de sens. Își lua titlul după anul lansării, capturând perfect spiritul epocii.

Odată alcătuită trupa perfectă, Coverdale a descoperit că partenera lui de viață era și partenera perfectă pentru ecran. Tawny Kitaen, o actriță de mâna a doua care jucase în câteva filme de categorie B, nu avea neapărat CV-ul care să o recomande pentru a fi fugărită pe o străduță întunecoasă de David în videoclipul Still Of The Night, dar reușise să o dea la o parte pe Claudia Schiffer, căreia i se promisese inițial rolul.

Coverdale a făcut din Tawny personajul feminin central în trei videoclipuri care au intrat în istorie. Era prezentă pe ecranele televizoarelor de nenumărate ori pe zi, iar când melodiile Whitesnake răsunau la radio, ascultătorii se gândeau imediat la ea. Astfel, muzica și imaginea se contopeau perfect, iar cuplul Coverdale–Kitaen devenea simbolul unei epoci.

Într-un interviu celebru pentru Sounds, Coverdale a fost întrebat dacă videoclipul pentru Still Of The Night nu sugera o fantezie de viol. „Probabil ai vedea altfel lucrurile după câteva beri”, a răspuns el, definind realitatea guvernată de imagine. Coverdale trăia o poveste de dragoste cu Tawny Kitaen — și cu America. Formau un cuplu de aur: ea voia să fie vedetă, el era platforma ei.

Într-un an și jumătate, albumul 1987 a vândut opt milioane de exemplare,

iar compilația video Trilogy - peste un milion. Dar succesul avea un preț. Cât timp David a concediat jumătate din trupă, l-a angajat pe Steve Vai și a vândut mai multe discuri decât vânduse Deep Purple vreodată, totul se terminase: căsnicia, zilele de glorie ale glam metal-ului, Headbangers’ Ball, epoca rock a starului-zeu.

„M-am trezit din coșmar… câteva milioane de dolari mai târziu. Băieții din Yorkshire nu ar trebui să se căsătorească cu actrițe americane”, a spus Coverdale.

Grunge-ul sosise.

Hair rock-ul lui Coverdale devenise anacronic, simbol al exceselor respinse de noul val. Soarele Californiei fusese înlocuit de ploaia și realitatea din Seattle.

Tawny părea că nu mai vrea să fie Tawny. A fost gazdă la America’s Funniest People, a avut un rol mic în Seinfeld, s-a căsătorit cu jucătorul de baseball Chuck Finley și a revenit la numele ei real, Julie. Problemele cu legea și reality-show-urile nu i-au mai redat strălucirea pe care o avusese în perioada de aur a MTV-ului. Pe 7 mai 2021, Kitaen a murit la 59 de ani, la Newport Beach.

David Coverdale are azi 74 de ani,

părul mai puțin rebel și dinții fațetați cu un alb strălucitor, însă rămâne o figură emblematică a epocii sale. Legătura sa cu vremurile de glorie este astăzi mai mult istorie vizuală decât experiență colectivă. MTV, postul care l-a ridicat pe el și i-a transformat pe Whitesnake într-un fenomen global, se închide în Europa, devenind un simbol al unei lumi care nu mai există pentru generațiile tinere.

Pentru tinerii de astăzi, videoclipurile de atunci nu mai înseamnă nimic, iar modul în care muzica este descoperită s-a schimbat radical. În acest context, Coverdale rămâne un martor viu al unei epoci în care imaginea, muzica și televiziunea se intersectaseră pentru a crea magie, iar legendele rock se nășteau din alchimia dintre talent, imaginație și luminile unui ecran care ne unea pe toți.

Astăzi, când totul se consumă rapid și individual, rămân doar amintirile unei lumi mai lente, mai naive și poate tocmai de aceea mai frumoase. Iar odată cu plecarea ultimilor ei eroi, ajungem să înțelegem cât de irepetabilă a fost. Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

Dacă îți plac poveștile și modul în care sunt spuse aici, zi-le și prietenilor despre noi. Într-o lume superficială, plină de hăhăială ieftină și trăncăneală fără substanță, e important ca storytellingul de calitate să își găseacă prieteni și oameni care îl apreciază.

Pentru alte povești din rock, te aștept pe rockstory.ro, unde găsești toată arhiva episoadelor, precum și variantele în format text. Acolo te poți și abona la newsletter, ca să primești episoadele noi pe mail. Iar dacă aști activ pe social media, găsești Rock Story și pe Facebook.

spotify.com