Podcast
Episoade în premieră
Poți asculta pe lângă episodul curent și episodul următor. Astfel, ai deja la dispoziție pe Patreon următorul episod al sezonului - Dolores O'Riordan & Cranberries
O să asculți o poveste despre pasiune și durere, despre Irlanda profundă și cea modernă. Povestea fetei crescute la țară, într-o familie catolică strictă, a cărei muzică a fost influențată în egală măsură de imnurile bisericești și de muzica heavy metal.
Vei afla despre trauma suferită de Dolores în copilărie, și care a marcat-o pe tot parcursul vieții. Vom trece prin anii de glorie ai Cranberries, prin despărțirea și regăsirea lor, și prin tot ce a dus la finalul tragic din ianuarie 2018.
Episodul va apărea pe toate aplicațiile de podcasting pe 22 aprilie, însă e disponibil acum pe Patreon
Michael Hutchence si INXS
Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts sau Google Podcasts
Dacă preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului:
INXS s-a format și s-a călit în circuitul de puburi din Australia.
Cu un public dur, care nu menajează pe nimeni și nu trece cu vederea ce nu îi place. Și cu un program infernal, de 3 showuri pe noapte. De la asfințit până în zori. Asta înseamnă sute de spectacole pe an.
Vocalistul Michael Hutchence a luat întotdeauna în serios numele trupei, INXS, ducând o viață de excese. Lua cocaină în autocarul de turneu și ecstasy pe scenă. A fost arestat gol pușcă într-un hotel din Paris, în timp ce în jurul lui se desfășura o orgie cu droguri. A luat un pumn în față de la un șofer de taxi, ceea ce l-a lăsat fără gust și fără miros și i-a alterat stările de spirit. Poate că a avut chiar legătură cu sfârșitul său.
Sunt Geo Iordache, iar aceasta este povestea lui Michael Hutchence și a trupei INXS.
Înainte de a se așeza la pian, Nick Cave a rugat echipa de televiziune să oprească filmarea.
Piesa aia era o chestie personală. Poate chiar prea personală. O baladă de dragoste scrisă de un tip care încerca să se lase de droguri și care încerca (citez) ”să facă ceva bun dintr-o situație nasoală”. Așa a descris Nick Cave ”Into My Arms”. O piesă pe care o scrisese cu puțin timp în urmă, când era la dezintoxicare, încercând să scape de vechea sa dependență, heroina.
Însă în acea zi, 26 noiembrie 1997, nu cânta pentru el. Cânta pentru cei aproape 1000 de oameni adunați în catedrala St Andrews din Sydney. 1.000 de oameni care încercau să facă ceva bun dintr-o altă situație nasoală. O situație mult mai tragică decât cea în care se aflase Nick Cave când compusese piesa. Pentru că în acea zi, prietenul lui Nick Cave, Michael Hutchence, urma să fi înmormântat.
Cu câteva zile înainte, pe 22 noiembrie, Michael Hutchence fusese găsit într-o cameră de hotel din Sydney, cu cureaua de la pantaloni în jurul gâtului. Vestea morții sale la doar 37 de ani, șocase Australia și întreaga lume și lăsase un gol în inimile tuturor. Fără niciun semn prevestitor, INXS își pierduse liderul carismatic. Iar Australia își pierduse unul din artiștii cei mai populari și mai iubiți.
În acea zi, în catedrală, Nick Cave și-a înghițit nodul din gât și și-a dat toată silința să cânte în fața celor 1.000 de oameni, sub privirea atotpătrunzătoare a lui Dumnezeu. A cântat balada și nimeni din cei prezenți nu și-a putut stăpâni lacrimile. În afara catedralei, alte câteva mii de oameni stăteau după cordoanele poliției, împietriți, cu capul în jos, încercând să audă acordurile care răzbăteau dinăuntru și încercând să înțeleagă ceva ce nu putea fi înțeles.
Michael Hutchence îi făcea să se simtă iubiți, să se simtă mândri și făcea asta doar fiind un rockstar. Suav, magnetic, seducător. Masculin și feminin. O prezență scenică plină de energie și de euforie. Orice trupă l-ar fi vrut ca vocalist. Era ca un pirat care se desfăta cu bogățiile rock and rollului. Una din iubitele lui era un star pop. Urmase apoi un top model. Michael era unul din cei mai râvniți bărbați din rock. Arăta bine. Avea o geacă de piele care avea scris cu ținte pe spate ”Hutch”. Purta o curea din piele de șarpe la niște pantaloni mulați pe picioarele lungi. Hutch și trupa sa nu erau doar cel mai bun produs de export al Australiei. Erau o senzație internațională.
Michael Hutchence nu era însă persoana pe care o vedea lumea pe scenă.
Era un tip timid, care își scotea lentilele de contact înainte să iasă pe scenă, ca să nu se panicheze la vederea zecilor de mii de oameni din fața sa. Cândva, la începuturile trupei, s-a autodescris ca fiind ”un fraier venit de nicăieri, care stă și tremură în fundul sălii”. Însă devenind parte a unei trupe, fraierul a căpătat încredere.
Era un animal de haită. Parte din gașcă. Un om care nu suporta ideea singurătății, ideea de a nu fi înconjurat de oamenii pe care îi iubea și care îl iubeau la rândul lor. Apartenența la trupă era ca o promisiune că nu va fi niciodată singur. O camaraderie. O frăție. Unul pentru toți, toți pentru unul. Fiindcă pentru o trupă aflată la începuturi, în Australia de la finalul anilor 70, viața era grea.
Rockul australian era sălbatic și rebel. Era o direcție deja stabilită de una din cele mai mari trupe de rock, AC/DC. Ca să mergi pe urmele lor, trebuia să fii la fel ca ei. Puburile și cluburile erau deschise non stop, 7 zile din 7. Cu public de câte 1.000 de persoane înghesuite într-o încăpere unde legal nu aveau voie mai mult de 300. Dar limba legaleză nu era vorbită pe acolo.
Rockul australian nu avea legi. Dincolo de lege erau și substanțele care îi dădeau energie. Iar când INXS au explodat pe scena rock australiană, a explodat și consumul lor de substanțe. Și petrecerile la care erau invitați.
1988, Paris. INXS erau în turneu cu megasuccesul Kick.
Numărul 1 în Australia, numărul 3 în State. Primul single, Need You Tonight, ajunsese doar pe locul 10 în Franța, dar nu conta, pentru că petrecerile de la Paris erau pe locul 1. Apartamentul de hotel era plin de cocaină și ecstasy, și la fel de plin cu femei superbe. Unii din cei prezenți aveau ceva haine pe ei, dar majoritatea era goală pușcă. Michael Hutchence a ieșit împleticindu-se dintr-un dormitor, complet dezbrăcat, și a intrat în living. Avea o țigară neaprinsă între degete și căuta un foc. Mirosea a sex și a șampanie. Camera era învăluită într-un nor de fum, însă Michael l-a zărit pe managerul de turneu, dezbrăcat și el, stând pe un scaun.
- Prietene, dă-mi și mie un foc!
- Michael, ce foc să-ți dau, frate? Nu vezi că sunt legat cu cătușe de scaun?
Michael s-a uitat cu atenție la manager. Într-adevăr, avea niște cătușe în jurul încheieturilor. Dar nu erau parte a vreunui joc sexy. Erau cătușe adevărate, de poliție. Iar în cameră nu erau doar obișnuiții casei și invitații lor, ci și o echipă de polițiști. Futu-i! Poate că vreunul din polițaii francezi are un foc? N-a primit un foc, ci o pereche de cătușe. L-au arestat și pe el.
La aproape 10 ani de la acea întâmplare din Paris, drogurile erau încă prezente în viața trupei, dar nu mai erau adezivul care îi ținea împreună.
Nu mai erau toți consumatori. Iar Michael nu era genul care să consume singur. Însă Murray River era genul care să facă asta. Murray River fiind pseudonimul sub care călătorea Michael Hutchence. Numele pe care l-a folosit ca să se cazeze în camera 524 din hotelul Ritz Carlton din Sydney, pe 1 noiembrie 1997. De fapt, este numele unui fluviu care împarte Australia în două. O bucată de pământ despărțită de cealaltă. Așa cum Michael Hutchence era despărțit de toți și de tot.
Trupa sa, INXS, era în sala de repetiții, scuturând pânzele de păianjen și încercând să se adune pentru încă un turneu. Iubita sa, Paula, adică vedeta TV britanică Paula Yates, și fetița pe care o aveau împreună, Tiger Lily, erau în Londra, fără posibilitatea să ajungă în Australia de sărbători, așa cum sperase Michael. Amândouă erau consemnate acolo pentru că așa voia Bob. Adică Bob Geldof, tipul din Boomtown Rats – știți voi – I Dont Like Mondays, tipul care a organizat Live Aid, pe care regina îl făcuse cavaler, un adevărat sfânt pentru britanici.
Dar pentru Michael Hutchence - și pentru Paula - el era doar fostul. Fostul ei soț, care îl împiedica pe Michael să obțină ceea ce voia. Adică pe iubita lui și pe copilul pe care îl avea cu ea. O familie. Și nu le consemnase doar pe Paula și pe fiica biologică a lui Michael, dar și pe celelalte 3 fete, pe care Bob le avea cu Paula și față de care Michael simțea o afecțiune. Însă Bob avea custodia legală a celor 4 copii, pentru că o menajeră găsise o cutie cu opiu în casa din Londra pe care o aveau Michael și Paula. Cei doi au negat, spunând că drogurile fuseseră plantate acolo, așa cum cu ani în urmă, sergentul Pilcher plantase droguri în casa lui John și Yoko (și probabil și în a lui George).
Fie că spuneau sau nu adevărul, ce mai putea face acum Michael Hutchence? Era deprimat, fără vlagă. Era – așa cum avea să spună prietenul său, Bono, într-un cântec – blocat într-o clipă din care nu putea ieși. Stuck in a Moment You Can’t Get Out Of.
A căutat ceva prieteni cu care să iasă în noaptea aceea. Câțiva au venit la el la hotel pentru câteva pahare, dar după o vreme, au plecat. Michael a sunat o fostă prietenă și i-a spus că are nevoie de ea. Avea nevoie de cineva în acea noapte. Need You Tonight. Și-a sunat managerul personal, Martha, care n-a răspuns, așa că i-a lăsat un mesaj.
”Martha, sunt Michael. Mi-a ajuns, nu mai pot.”
L-a sunat chiar și pe Bob Geldof, să se înțeleagă cumva cu el. Ca de la bărbat la bărbat. Să-l convingă să vadă lucrurile din perspectiva lui. L-a sunat de două ori. Dar oricum, Michael n-ar fi putut să-l convingă pe Bob așa cum convingea cândva publicul. Părea că puterile magice îl părăsiseră. De ceva vreme, nici măcar pe scenă nu mai funcționau magnetismul lui și puterea de seducție. Și astfel, Michael Hutchence a trebuit să-și înfrunte cea mai mare teamă: aceea de a fi singur.
11 și un sfert dimineața. Femeia de serviciu încearcă să intre în camera 524, dar ușa nu se clintește.
Ceva o blochează pe interior. Femeia pune umărul și împinge mai tare, și într-un final, reușește să-și facă loc. Înăuntru, chiar lângă ușă, se află dezbrăcat ocupantul camerei: Murray River, adică Michael Hutchence. Cureaua din piele de șarpe, potrivită unui rockstar, unui zeu al scenei, nu mai este în jurul taliei, ci în jurul gâtului.
Poliția din Sydney a găsit în cameră niște sticle de votcă și de șampanie, dar nimic ieșit din comun. Era ceva ce mai văzuseră de nenumărate ori. Cazul era clar. Michael legase unul din capetele curelei de mecanismul de închidere al ușii, aflat în partea de sus, iar din celălalt făcuse un laț pe care și-l pusese în jurul gâtului. Această probă fizică, împreună cu înregistrările telefoanelor pe care Michael le dăduse pe parcursul serii și al nopții, arătau un tablou clar.
Ceea ce nu apărea în acel tablou era ideea că artistul murise ca urmare a asfixierii dintr-un joc autoerotic. Ideea asta a apărut în spațiul public atunci când Paula Yates o sugerase jurnaliștilor. Îndurerată, îndoliată și dependentă de heroină, Paula nu a putut să accepte adevărul, așa că și-a creat în minte un scenariu în care moartea lui Michael era accidentală. O prostie. În realitate, el nu murise datorită vreunui joc erotic scăpat de sub control, ci pentru că era îngrozit că pierduse totul.
La momentul în care se cazase la Ritz Carlton, Michael Hutchence își pierduse capacitatea de a-i vedea pe cei care îl iubeau.
Își pierduse echilibrul în viață și odată cu el, își pierduse și coolnessul. De fapt, ambele coolness-uri.
În primul rând, era vorba de acel coolness pe care îl are orice rockstar. Noel Gallagher de la Oasis băgase cuțitul adânc și îl răsucise în direct la TV, spunând: ”Foștii n-ar trebui să prezinte premii actualilor”. Noel a spus asta când Michael i-a înmânat un Brit Award, în fața întregii audiențe și în fața milioanelor care urmăreau spectacolul la televizor, de acasă. Michael a zâmbit jenat, dar în sufletul lui, remarca lui Gallagher duruse ca naiba.
Oricum, Michael era obișnuit cu acea senzație de jenă, de frustrare. După ce INXS cucerise lumea mai întâi cu albumul Kick și apoi cu următorul, numit X, cel care a avut megahitul Suicide Blonde, o piesă despre Kylie Minogue, prietena de atunci a lui Michael, ei bine, după toate aceste succese și turneele aferente, INXS s-au întors în Australia, unde n-au fost priviți ca eroi, ci ca niște vânduți comercialului, caselor de discuri și mainstreamului. Australienilor le place să susțină un underdog, așa că era normal ca INXS să scadă în ochii lor, doar ca să-i vadă apoi cum se zbat să urce din nou în vârf.
E ca atunci când trupa ta favorită dă lovitura, iar piesele alea pe care le știai doar tu și prietenii tăi ajung pe toate radiourile. Iar asta te oftică, însă în cazul INXS se oftica un întreg continent. Și asta era suficient să facă pe oricine să-și piardă celălalt coolness. Adică abilitatea aia de a rămâne calm și de a avea autocontrol. Iar Michael își pierduse și abilitatea aia.
Ceva nu era deloc ok cu Michael Hutchence. Nu era ok de ani buni.
Colegii săi de trupă știau, iar autopsia a dovedit-o. Cea mai mare descoperire a autopsiei nu a fost cocaina, Prozacul sau Valiumul din sângele și urina lui Michael, ci leziunea cât o prună de pe lobul său frontal. O leziune degenerativă pe care o căra după el de ani de zile. Încă de la acel incident din Danemarca. 1992. Copenghaga. Michael Hutchence făcea același lucru pe care îl face orice danez, adică mergea cu bicicleta. Se întorcea acasă după o noapte în oraș cu prietena sa de la acea vreme. Alta decât cea cu Suicide Blonde - cea de după. O daneză brunetă, frumoasă, top model. Helena Christensen. Ai văzut vreodată clipul de la piesa Wicked Games a lui Chris Isaak, în care el și ea pe plajă?... în fine, ea e tipa.
Michael și Helena erau în oraș, pe biciclete.
Era târziu și li se făcuse foame, așa că s-au oprit undeva să ia niște pizza. Fiind destul de târziu în noapte, străzile erau aproape pustii, așa că Michael s-a gândit că nu e o problemă dacă își folosește amândouă mâinile să mănânce pizza, în timp ce pedalează și încearcă să-și țină echilibrul pe bicicletă. Atunci a apărut un taxi. A venit parcă de nicăieri și a oprit cu un scrâșnet de frâne chiar în fața lui Michael, care mergea pe mijlocul străzii. Taximetristul a deschis geamul și la fel ca frânele mașinii, a scrâșnit niște vorbe grele. Nu s-a răcorit îndeajuns, așa că s-a dat jos din mașină și s-a repezit spre Michael, care coborâse de pe bicicletă. Totul s-a întâmplat prea repede, prea din scurt, taximetristul înfierbântat a ajuns la el din câțiva pași. Blestemând în continuare pe limba lui, a strâns pumnii, s-a dat un pas înapoi și – zbang!
Pumnul taximetristului l-a lovit pe Michael Hutchence direct în figură. Puternic, rapid. Michael a scăpat bicicleta pe jos și s-a împleticit câțiva pași înapoi, buimac. Era în șoc. Apoi, genunchii i s-au tăiat și a căzut grămadă. Zăcea întins pe asfalt, cu sânge curgându-i din gură și din ureche. Helena s-a repezit la el, l-a zgâlțâit, l-a strigat, dar nu se mișca. Oare murise?
Taximetristul s-a urcat în mașină și s-a pierdut în noapte. La fel de pierdut părea și Michael. Helena a intrat în panică. Michael și-a revenit într-un târziu, la spital. Era plin de nervi, la fel ca taximetristul care îl lovise cu jumătate de oră în urmă.
Timp de o lună, a stat în pat, în apartamentul din Copenhaga al Helenei.
Vomitând, fără poftă de mâncare și fără să simtă vreun gust sau vreun miros. Era ca și cum Michael își pierduse cunoștința, iar în locul lui se trezise altă persoană. La sesiunile de înregistrare pentru următorul album INXS, toți colegii din trupă își puneau aceeași întrebare: ”Ce se întâmplă cu Michael?” N-aveau nici cea mai mică idee. Michael o rugase pe Helena să nu spună nimic nimănui, dar era clar pentru toată lumea că ceva nu este în regulă cu el.
Pentru acel album, trupa ieșise oricum din zona de confort. Se izolaseră pe insula italiană Capri să facă înregistrările. 20 de ore cu avionul până la Roma, autocar până la Napoli, feribot până pe insulă, apoi mers pe jos până la studio, unde îl găsiseră pe Michael în toiul unei crize de nervi. A vărsat șampanie pe mixer, a aruncat diverse echipamente în mare, de pe stânci. Era înconjurat de prieteni, de colegii de trupă, dar părea singur, izolat în mintea lui, ca o insulă departe de continent.
Stătea în mijlocul studioului, privind în gol și înfigând un cuțit în parchet din nou și din nou. Zbang! Îl scotea, îl ridica în aer, apoi îi dădea drumul din nou să se înfigă în lemnul parchetului. Zbang!
Garry Beers, basistul trupei și prietenul lui Michael, era nedumerit și îngrijorat: ”Michael, e un parchet frumos, de ce îl distrugi?” Atunci, Michael a scos cuțitul din podea și l-a aruncat spre el, scrâșnind printre dinți: ”Ia vezi să nu te distrug pe tine!”
Ăsta nu era Michael. Ăsta nu era tipul cu care cântaseră și cu care crescuseră împreună. Cel pe care îl întâlniseră la liceu în Sydney. Un tip născut în Australia, dar care fusese plecat niște ani buni în Hong Kong cu familia, educat în școli britanice, un outsider care încerca să-și găsească locul înapoi în țară. ”Un fraier venit de nicăieri.” Tipul ăla dispăruse. Rămăsese doar în amintirile lor, în mințile lor. Acel Michael era de domeniul trecutului.
INXS știau că au un hit.
Adică mai multe, pentru că noul lor album, pe care tocmai îl înregistraseră, era plin de piese beton. Need You Tonight, Devil Inside, New Sensation. Toate aveau ceva deosebit, ceva care îți dădea energie și te punea în mișcare. Iar balada Never Tear Us Apart? Michael Hutchence rupea inimi când cânta piesa aia. Kick era al șaselea album de studio al trupei, dar era primul la care simțeau că au atins o coardă sensibilă, că au reușit să treacă într-o viteză superioară. Lucraseră cu producătorul Chris Thomas, al cărui cv cuprindea colaborări de excepție, de la Beatles la Sex Pistols, așa că INXS erau convinși că 1987 era anul lor. Toată munca de până atunci, toate turneele, toate clipurile de pe MTV – toate îi aduseseră aici. Era momentul lor de succes. Știau asta. O știa și managerul lor, Chris Murphy.
Dar acum, stând în fața echipei de vânzări și marketing de la Atlantic Records, Chris Murphy se întreba dacă o luase el razna. Nu era 1987 anul lor? Pentru că tipii ăia în costume scorțoase stăteau nemișcați, de parcă nu ascultaseră Need You Tonight cu câteva momente înainte. Era piesa pe care Chris și trupa o propuseseră ca single. Era o piesă de milioane. O parte James Brown, o parte Talking Heads, dar 100% Michael Hutchence, cu magnetismul său de rockstar. Dar cei din sala de ședințe nu erau deloc impresionați. Ziceau că era prea dansantă pentru radiourile rock. Și prea rock pentru piața R’n’B. Nu se potrivea cu șabloanele. Cu niciun șablon. Iar dacă echipa de vânzări nu o înțelegea și nu putea să o pună într-o categorie, atunci nu putea să o vândă.
Chris a simțit cum i se zbate o venă pe tâmplă. Rahatul ăsta îl scotea din minți. Need You Tonight și tot albumul Kick era o realizare colosală, așa că s-a dus direct la vârf, la președintele Atlantic Records, căruia însă albumul i-a displăcut atât de mult, încât i-a spus lui Chris că oferă trupei 1 milion de dolari ca să șteargă benzile master și să o ia de la capăt cu un album nou.
Un milion de dolari e o grămadă de bani.
Dacă ai face ceva de care ești cu adevărat mândru, care simți că e cel mai bun lucru pe care l-ai făcut vreodată, iar cineva ți-ar oferi un milion ca să îl distrugi, ai face-o? INXS n-au făcut-o.
Era un pic de nebunie la mijloc, pantru că atunci când faci ceva, îți poți da seama cu adevărat cât de bun e acel lucru? INXS însă știau. Știau că albumul ăla e bun. Nebun de bun. Casa de discuri era însă neclintită. Albumul Kick nu iese pe piață. Și atunci, Chris Murphy a făcut și el o nebunie, fără să spună nimic nimănui.
Fără să afle casa de discuri și fără să aibă acceptul lui Michael Hutchence și al trupei, Chris a luat toți banii la care avea acces și i-a folosit ca să creeze buzz în jurul albumului. A trimis copii unor radiouri studențești din Statele Unite. A cumpărat reclamă la acele radiouri și a promovat albumul. A cumpărat spațiu în revistele din acele centre studențești și a băgat reclame cu INXS și Kick. Reacțiile au fost entuziaste, așa că a organizat spectacole cu trupa la acele universități. Toate erau sold out. Riscul pe care și-l asumase începuse să dea roade. Tinerii americani erau înnebuniți după INXS și noile lor piese. Ar fi dat orice ca să pună mâna pe un album fizic al trupei. Voiau să asculte din nou și din nou piesele pe care le auzeau la radio și pe care le auziseră pe scenă. Și astfel, s-a întors roata. Atlantic Records ar fi trebuit să fie nebuni să nu lanseze albumul Kick.
I-au dat drumul pe piață în octombrie 1987, iar în scurt timp INXS erau foarte bogați și foarte celebri. Nu mai vorbim de câți bani aduseseră în conturile celor de la Atlantic.
Publicul de la concertele lor era acum mai mare. Mult mai mare.
Fetele care îi așteptau în culise după concerte erau mai frumoase. Mult mai frumoase. Iar drogurile erau din belșug. În Rio, cocaina cădea din cer. La propriu. Ce nu se trăgea pe nări era aruncat de la balconul hotelului, pentru distracție. La fel s-a întâmplat în autocarul de turneu cu care călătoreau din Canada spre State. Era un joc care îi ajuta să-și omoare timpul. Aruncau câte un pumn de praf în aer și încercau să tragă cât mai mult din ce le cădea pe față. De ce? Pentru că asta fac trupele rock, nu? Ăsta era nume lor. INXS. In excess.
Atât de simplu și pe față, dar cu o potrivire perfectă. Michael Hutchence învățase despre excese de la cei mai buni. Înainte ca albumul Kick să-l transforme într-un simbol al rockului. Pe vremea când INXS deschideau spectacole pentru Adam Ant, Stray Cats sau Men at Work. Învățase de la însuși regele desfrâului – Freddie Mercury, într-un penthouse al unui hotel din Londra, unde la petrecere nu era doar cocaină, ci și păsări flamingo sau pitici care țineau pe creștet tăvi cu cocaină și umblau cu ele printre invitați. Michael a observat și a învățat de la școala dezmățului condusă de Freddie.
La fel ca Freddie, Michael compunea și cânta despre singurătate, dar având în vedere prietenii și anturajul, nu se putea plânge că se simte singur. Iulie 1991. Stadionul Wembley. Sold out cu 72.000 de spectatori. Nu mai puțin de 5 trupe de deschidere, printre care Debbie Harry, Jellyfish și Jesus Jones. Atracția era însă INXS. Michael, îmbrăcat cu o geacă de piele neagră și cu niște pantaloni cu dungi pe un crac și cu steluțe pe celălalt, era deja încălzit cu niște băutură și pastile. După primele trei piese din concert, a găsit trei pastile în buzunar. Trei doze de ecstasy. Una pentru el, una pentru Kirk și una pentru Tim. Le-au băgat în gură discret, însă chiar acolo, în mijlocul scenei. Business, dar și plăcere. Toți pentru unul, unul pentru toți.
Scenele pe care cântau erau acum mai mari (atât la propriu, cât și la figurat), însă experiențele comune și frăția dintre ei îi ținea cu picioarele pe pământ, chiar dacă ego-urile crescuseră peste măsură. Membrii INXS erau căliți de anii petrecuți în circuitul puburilor australiene, unde ținuseră ani de zile câte trei showuri pe noapte. Primul, la miezul nopții, următorul la 3 dimineața și ultimul la 6 dimineața. Fiecare din showuri în alt club. Tr[geau cu toți din greu, iar asta întărise țesătura grupului, îi dăduse rezistență. Păreau niște legături care nu se vor putea rupe niciodată. Never Tear Us Apart.
De pe scena Wembley-ului, în fața a 72.000 de oameni care îl adorau, alături de prietenii și colegii lui, Michael Hutchence nu s-ar fi gândit că poate exista un scenariu în care totul să se ducă de râpă.
Dar un simplu accident, acel pumn încasat în figură, a aruncat totul într-o spirală devastatoare.
1977. Beatles nu mai erau, iar Elvis tocmai părăsise clădirea. Definitiv.
La 15.000 de kilometri distanță de New York sau de Londra, în Sydney, o trupă numită Farriss Brothers ținea primul concert la Whale Beach, ceva mai la nord de Sydney. Proaspeți absolvenți de liceu, frații Farriss, împreună cu vocalistul lor, Michael Hutchence, erau atrași de punk rock, care plutea în aer. Același aer pe care îl respira și Nick Cave cu trupa sa, Birthday Party. Și Midnight Oil, o trupă militantă, agresivă muzical și înrăită de respingerea de către radiourile clasice. Midnight Oil a strâns din dinți, a făcut turneu după turneu, a adunat o bază serioasă de fani și boom: a depășit granițele Australiei. Munciseră din greu și acum erau răsplătiți.
Farriss Brothers au fost inspirați de această etică a muncii. Așa cum au fost inspirați când băieții de la Midnight Oil le-au sugerat să-și schimbe numele cu ceva mai atractiv. Poate ceva în stilul trupei ăleia britanice, XTC. Adică extasy, dar scris prescurtat, cu majuscule. INXS a început acolo unde a dispărut Farriss Brothers. Munceau din greu, cântau oriunde se plătea, uneori chiar și acolo unde nu se plătea. 300 de spectacole doar în 1981.
Puburi și cluburi în care aerul condiționat nu funcționa, umplute până la refuz cu un public pestriț. Surferi puși pe distracție, motocicliști puși pe harță sau muncitori care voiau să se destindă după o zi grea. Toți beau mai multă bere decât își propuseseră – poate de aia nu funcționa aerul condiționat. Muzica rock însemna rebeliune, însă în același timp era o mașină de făcut bani. Care bani veneau de peste tot. Chiar și de la baruri aflate la marginea pustietății, unde trupa câștiga 5.000 de dolari pentru o săptămână de muncă pe scenă.
O vreme, au cântat ca trupă într-un bar de lângă o mină. Când terminau lucrul, minerii veneau direct la local, acoperiți de sus până jos cu praful roșu din outbackul australian. Unii erau foști pușcăriași, alții – viitori pușcăriași. Parcă era lumea din Mad Max, doar că aici nu era film, era realitate. Dar fuseseră vremuri frumoase și o viață care le plăcuse.
Michael Hutchence nimerise în viața asta din întâmplare.
Cu doar câțiva ani înainte era un adolescent care tocmai se întorsese din Hong Kong după 8 ani petrecuți cu familia acolo. Nu știa pe nimeni în Australia. A apărut timid printre elevii liceului Davidson, urmărit de multe perechi de ochi, mai ales ai fetelor. Așa că toți băieții voiau să-l bată de să-i sune apa în cap. Ia uite-l și pe fraierul ăsta! Poate că era australian pe hârtie, dar în ochii lor era un străin venit de departe. De foarte departe. 8 ani de școli britanice. 8 ani de obiceiuri britanice.
L-au mirosit imediat că e din colonii, un fel de provincial, așa că au început să-i dea târcoale. ”La ce te uiți, mă? Cin-te crezi?” Atunci s-a auzit o voce din spate: ”Lăsați-l în pace!” Băieții s-au întors să vadă cine vorbea. Era un tip din aceeași clasă, dar nu era singur. Era cu cei doi frați ai lui și cu alți băieți. Erau o gașcă. Așa că bătăușii s-au gândit că o să se ocupe de noul venit altă dată. Și s-au cărat.
Michael Hutchence i-a strâns mâna lui Andrew Farriss, băiatul care tocmai îl salvase de la o cafteală serioasă. A câștigat un nou prieten, care avea să-i devină și coleg de trupă. Și odată cu el, a primit și promisiunea că nu va mai fi niciodată singur.
Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.
Dacă vrei să asculți în premieră următorul episod, ”Dolores O’Riordan & Cranberries”, intră acum pe Patreon
O să asculți o poveste despre pasiune și durere, despre Irlanda profundă și cea modernă. Povestea fetei crescute la țară, într-o familie catolică strictă, a cărei muzică a fost influențată în egală măsură de imnurile bisericești și de muzica heavy metal. Vei afla despre trauma suferită de Dolores în copilărie, și care a marcat-o pe tot parcursul vieții. Vom trece prin anii de glorie ai Cranberries, prin despărțirea și regăsirea lor, și prin tot ce a dus la finalul tragic din ianuarie 2018.
Episodul va apărea pe toate aplicațiile de podcasting pe 22 aprilie, însă e disponibil acum pe Patreon
Abonează-te pe rockstory.ro ca să primești episoadele pe email imediat ce apar. Te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro
S-a întâmplat în ziua asta
30 martie 1945
Eric Clapton s-a născut pe 30 martie 1945, în Surrey. Mama sa avea doar 16 ani când l-a născut, iar tatăl său era un soldat canadian care fusese trimis la război în Europa și care apoi s-a întors la Montreal.
Până la vârsta de nouă ani, Eric a crezut că bunicii săi Rose și Jack Clapp erau mama și tatăl său, iar mama sa, Patricia, sora sa. Spunea într-un interviu: "M-am simțit rănit, eram un dezastru. Părea că toată viața mea fusese o minciună".
Se spune că tatăl său, Edward Fryer, pe care nu l-a întâlnit niciodată, a fost un muzician talentat. Eric a avut primul său contact cu muzica la vârsta de 13 ani, când a primit o chitară Hoyer, dar i s-a părut greu de folosit și a refuzat să cânte la ea. Abia doi ani mai târziu a luat din nou chitara în mână și nu a mai pus-o niciodată jos.
De atunci, Eric a devenit unul dintre cei mai apreciați muzicieni din toate timpurile.
Este singura persoană care a fost inclusă de trei ori în Rock and Roll Hall of Fame - o dată cu Yardbirds, o dată cu Cream și a treia oară ca artist solo.
29 martie 1973
Numărul 131 al revistei Rolling Stone, publicat la 29 martie 1973, a prezentat pe coperta revistei trupa cunoscută pentru piesa "𝘾𝙤𝙫𝙚𝙧 𝙤𝙛 𝙩𝙝𝙚 𝙍𝙤𝙡𝙡𝙞𝙣𝙜 𝙎𝙩𝙤𝙣𝙚". Era vorba de trupa 𝘿𝙧. 𝙃𝙤𝙤𝙠.
Lansată cu doar câteva luni mai devreme, piesa aborda în mod satiric succesul în show biz și se lamenta că în ciuda faptului că trupa are toate atributele necesare (droguri, groupies și atitudine superficială) nu reușește să ajungă pe coperta revistei Rolling Stone (...𝘵𝘩𝘦 𝘵𝘩𝘳𝘪𝘭𝘭 𝘵𝘩𝘢𝘵’𝘭𝘭 𝘨𝘪𝘵𝘤𝘩𝘢 𝘸𝘩𝘦𝘯 𝘺𝘰𝘶 𝘨𝘦𝘵 𝘺𝘰𝘶𝘳 𝘱𝘪𝘤𝘵𝘶𝘳𝘦 𝘰𝘯 𝘵𝘩𝘦 𝘤𝘰𝘷𝘦𝘳 𝘰𝘧 𝘵𝘩𝘦 𝘙𝘰𝘭𝘭𝘪𝘯’ 𝘚𝘵𝘰𝘯𝘦”).
La vremea respectivă, revista avea doar cinci ani, dar devenise deja un nume important în contracultură. Un articol în Rolling Stone sau apariția pe copertă putea impulsiona cariera unei trupe, în timp ce dacă era ignorată sau evitată, o trupă rock ar fi părut prea uncool pentru a fi băgată în seamă.
În Statele Unite, piesa se auzea în 1973 pe toate radiourile, însă în Marea Britanie BBC Radio refuzase să o dea pe post, pe motiv că face reclamă unei publicații – Rolling Stone. Însă asta i-a făcut și mai multă reclamă, echipa de PR a trupei anunțând că piesa este primul single interzis în UK în acel an. În timp ce piesa urca în topul single-urilor din Statele Unite, managerul grupului, Ron Haffkine, s-a întâlnit cu Jann Wenner, editorul și redactorul șef al revistei Rolling Stone, convingându-l că trupa oferă practic o reclamă la radio pentru revista sa.
Wenner a fost convins și l-a trimis pe tânărul reporter Cameron Crowe (care peste ani avea să scrie și să regizeze filmul Almost Famous) să îi ia un interviu trupei Dr. Hook.
Astfel, Rolling Stone a publicat imaginea trupei pe copertă, chiar dacă doar sub formă de caricatură și fără să scrie nicăieri numele Dr. Hook - titlul este What’s Their Names Make The Cover (Acei nu-știu-cum ajung pe copertă).
Potrivit membrilor grupului, chiar au cumpărat cinci exemplare pentru mamele lor, așa cum spuneau versurile (...𝘸𝘢𝘯𝘯𝘢 𝘴𝘦𝘦 𝘮𝘺 𝘱𝘪𝘤𝘵𝘶𝘳𝘦 𝘰𝘯 𝘵𝘩𝘦 𝘤𝘰𝘷𝘦𝘳/ 𝘸𝘢𝘯𝘯𝘢 𝘣𝘶𝘺 𝘧𝘪𝘷𝘦 𝘤𝘰𝘱𝘪𝘦𝘴 𝘧𝘰𝘳 𝘮𝘺 𝘮𝘰𝘵𝘩𝘦𝘳)
28 martie 1992
Haosul se instaurează pe scenă la un concert Ozzy Osbourne în Irvine Meadows Amphitheatre, California, după ce Ozzy invitase primele două rânduri de spectatori să urce pe scenă.
Ozzy și-a încheiat spectacolul declarând că vrea să facă o seară de neuitat, apoi i-a invitat pe cei din primele rânduri să se alăture trupei sale. Aproximativ 500 de persoane au năvălit spre scenă, în fața căreia s-a creat o busculadă. Trupa a trebui să fugă în culise, pentru că scena era plină de fani agitați.
Spectacolul era un omagiu adus regretatului chitarist Randy Rhoads, care murise cu 10 ani în urmă într-un accident (știi povestea din episoadele 37-38 Rock Story).
27 martie 1984
În seara de 27 martie 1984, o trupă americană tânără, care avea un singur album lansat pe piață, își face debutul european la faimosul club Marquee din Londra.
Era vorba despre Metallica.
27 martie 1987
În dimineața zilei de 27 martie 1987, trecătorii grăbiți din centrul Los Angelesului s-au oprit să se uite pe acoperișul unui magazin, unde trupa U2 filma un video pentru piesa Where The Streets Have No Name.
Era o mișcare isteață de PR, dar și un omagiu adus celor de la Beatles, care își ținuseră ultimul concert cu public pe acoperișul unei clădiri din Londra, cu 18 ani mai devreme.
Deși cântarea U2 a blocat traficul în centrul LA-ului, poliția i-a lăsat să-și termine treaba, iar clipul a făcut senzație pe MTV (care la vremea respectivă încă mai difuza muzică - știi ce zic, nu?).
Video-ul înregistrat în acea zi le-a adus în anul următor și un premiu Grammy. Dacă îți e dor de piesă sau de video, îți las un link aici.
26 martie 1986
Guns n Roses semnează primul lor contract, cu casa de discuri Geffen Records.
Pe cecul primit de băieți, apar numele de scenă (Axl, Izzy, ba chiar Slash apare trecut ca Stash). Din cauza asta au avut probleme în a-și transfera banii în conturile personale, așa că până la urmă au încasat banii cash, și fiecare și-a luat teancul de dolari acasă, înghesuindu-i pe sub saltele, prin șosete sau bocanci.
Tom Zutaut a fost cel care a convins trupa să intre sub contract cu Geffen. Acesta spunea într-un interviu:
"Îmi amintesc că Axl mi-a spus la începutul săptămânii respective, după un concert: "Dacă îmi poți aduce un cec de 75.000 de dolari până vineri, semnăm cu tine".
Apoi, miercuri, m-a sunat și mi-a spus:
'Uite, omule, i-am spus unei tipe de la A&R de la Chrysalis că, dacă merge dezbrăcată pe Sunset Boulevard de la biroul ei până la Tower Records, vom semna cu ea'. Părea foarte serios. Și îmi amintesc că m-am gândit: "Biroul meu este pe Sunset - va trebui să mă uit atent până vineri la ora 6, pentru că dacă se plimbă goală, voi pierde trupa."
Dincolo de povestea asta haioasă, Axl nu era însă genul de inconștient care să joace viitoarul trupei pe un pariu. Trupa a semnat cu Geffen pentru că acolo li se promisese libertate artistică totală, spre deosebire de Chrysalis, care deși le oferea un contract aproape dublu, le cerea să-și schimbe numele și să cânte un rock mai soft.
"Axl Rose a fost unul dintre puținii artiști cu care am lucrat vreodată care nu a fost niciodată motivat de bani”, spunea Tom Zutaut. ”A pus în mod constant calitatea producției sale artistice mai presus de orice și toate acțiunile sale au fost motivate de dorința pură de a face ca fiecare înregistrare să reflecte standardele sale înalte."
25 martie 1976
𝙀𝙨𝙩𝙚 𝙣𝙤𝙖𝙥𝙩𝙚𝙖 𝙙𝙞𝙣𝙩𝙧𝙚 𝟮𝟰 𝙨𝙥𝙧𝙚 𝟮𝟱 𝙢𝙖𝙧𝙩𝙞𝙚 𝟭𝟵𝟳𝟲.
David Bowie a încheiat un concert în Rochester, New York și s-a întors în camera de hotel, însoțit de prietenul său Iggy Pop și două admiratoare. Cei patru s-au așezat pe scaune și pe marginea patului și au început să fumeze.
Câteva minute mai târziu, s-a auzit un ciocănit ușor în ușă. Bowie s-a dus să deschidă și imediat ce a descuiat, ușa i-a venit în față, năucindu-l. Înăuntru au intrat trei polițiști, care i-au încătușat pe cei prezenți. A urmat o scurtă percheziție, în urma căreia a fost găsită o pungă cu 182 g de iarbă.
Bowie și Iggy au fost duși la secție și și-au petrecut noaptea în arestul poliției din Rochester, de unde au fost eliberați la 7 dimineața, după ce managerii lor au plătit fiecare câte o cauțiune de 2.000 $. Că o fi fost sau nu din cauza acestei arestări, cert este că Bowie nu s-a mai întors niciodată în Rochester.
Poza de infractor în care vedem un Bowie tânăr și elegant a stat la păstrare timp de 46 de ani, dăruită unui prieten de polițistul care o făcuse. În 2022, fotografia a fost scoasă la licitație, unde a fost vândută cu 3.800 $ - aproape tot atât cât a costat cauțiunea pentru cele două vedete.
Întrebat în 2004 despre incidentul din Rochester, Bowie a spus că în 1976 era într-o perioadă în care consuma diverse substanțe, așa că nu-și aduce aminte mare lucru. ”Știu că am fost în Rochester pentru că am citit undeva despre asta” a spus el.
23 martie 1977
Elvis Presley concertează la Arizona State University. Era primul spectacol dintr-un turneu cu 49 de showuri în Statele Unite - ultimul turneu al lui Presley.
Lumea vedea pe scenă un tip supraponderal, obosit, care uita versurile și bolborosea piesele. Un tip care se afla de ani buni într-o spirală descendentă, deși avea doar 42 de ani.
Cel din urmă spectacol avea să aibă loc pe 26 iunie 1977 la Indianapolis, Indiana Market Square Arena. În august, Elvis părăsea clădirea.
Definitiv.
20 martie 1993
𝙋𝙤𝙫𝙚𝙨𝙩𝙚𝙖 𝙙𝙞𝙣 𝙨𝙥𝙖𝙩𝙚𝙡𝙚 𝙢𝙪𝙯𝙞𝙘𝙞𝙞 – 𝙕𝙤𝙢𝙗𝙞𝙚 (𝘾𝙧𝙖𝙣𝙗𝙚𝙧𝙧𝙞𝙚𝙨)
Pe 20 martie 1993, Armata Republicană Irlandeză (IRA) a plasat o bombă artizanală într-un coș de gunoi din centrul orașului Warrington, în Anglia.
Când a explodat, doi copii au fost uciși, iar zeci de persoane au fost rănite, într-un atac care a șocat și îngrozit publicul din Marea Britanie și Irlanda deopotrivă.
Când a apărut vestea atacului, The Cranberries se aflau în turneu în Marea Britanie, iar Dolores O'Riordan a fost impresionată de tragedie. S-a simțit furioasă față de nedreptatea comisă, așa că doar câteva săptămâni mai târziu, având încă în minte moartea celor doi copii nevinovați, a compus piesa Zombie.
Inițial acustică, pe chitară rece, Zombie a căpătat forță când a trecut pe chitară electrică. Sunetul distorisonat al chitarei a fost amplificat de basul agresiv și de tobele care vin din urmă ca o furtună.
Piesa Zombie a luat prin surprindere fanii Cranberries, obișnuiți până atunci cu un sound mai lejer, în genul Linger.
A ajuns pe locul 1 în topul rock din Statele Unite, iar la MTV Music Awards a luat titlul de Best Song, în fața lui Michael Jackson și a TLC.
Dacă vrei să asculți în premieră povestea trupei Cranberries ;i a piesei Zombie, intră acum pe Patreon
O să asculți o poveste despre pasiune și durere, despre Irlanda profundă și cea modernă. Povestea fetei crescute la țară, într-o familie catolică strictă, a cărei muzică a fost influențată în egală măsură de imnurile bisericești și de muzica heavy metal. Vei afla despre trauma suferită de Dolores în copilărie, și care a marcat-o pe tot parcursul vieții. Vom trece prin anii de glorie ai Cranberries, prin despărțirea și regăsirea lor, și prin tot ce a dus la finalul tragic din ianuarie 2018.
Episodul va apărea pe toate aplicațiile de podcasting pe 22 aprilie, însă e disponibil acum pe Patreon
19 martie 1982
Randy Rhoads a fost unul din cele mai promițătoare talente din heavy metalul anilor 80. A fondat trupa Quiet Riot și a contribuit cu talentul său de chitarist și compozitor la primele două albume solo ale lui Ozzy (ale căror piese sunt compuse integral Osbourne/ Rhoads/ Daisley).
Randy a murit acum 42 de ani, într-un accident stupid. 🇺🇸 Este dimineața zilei de 19 martie 1982, iar Ozzy Osbourne și trupa sa se află în Statele Unite, în turneul de promovare a celui de-al doilea album solo al lui Ozzy - Diary of a Madman.
Autocarul de turneu a oprit undeva la un service din Florida, lângă un mic aerodrom, ca să repare aerul condiționat. Majoritatea membrilor trupei, inclusiv Ozzy, dorm duși, după o noapte grea.
Cât timp mecanicul de la service lucrează la aerul condiționat, șoferul Andrew Aycock, care avea și licență de pilot, propune o tură de relaxare cu un avion de mici dimensiuni închiriat de la hangarul din apropiere.
Pentru că din toată gașca, doar chitaristul Randy Rhodes și costumiera Rachel Youngblood sunt treji, îi ia și pe ei. A dat câteva ture prin aer, după care s-a gândit să treacă pe deasupra autobuzului, la mică distanță, ca să-i trezească și să-i sperie pe restul colegilor din trupă.
Aycock a reușit două treceri razante, dar la a treia, aripa avionului s-a agățat de capota autocarului. Micuțul avion a pierdut direcția și a intrat în niște copaci din apropiere, unde a izbucnit în flăcări. Toți cei trei de la bord au murit.
Un singur lucru trebuie să vă mai spun, ca să concluzionăm această poveste. Randy era nemulțumit de excesele lui Ozzy legate de droguri și băutură și anunțase că după acel turneu părăsește trupa.
Ozzy se resemnase cu ideea, iar în una din ultimele lor discuții, Randy i-a spus în față: ”Știi ce? În stilul ăsta de viață, te omori cu mâna ta”.
Cu toate astea, zilele lui Ozzy aveau să fie mai multe decât cele ale lui Randy.
Ascultă povestea lui Randy în episodul dublu 37-38 ”Ozzy Osbourne și viața sa ca un Crazy Train”.
18 martie 1978
U2 a câștigat concursul de talente "Pop Group '78", sponsorizat de Evening Press și Guinness's Harp Lager, ca parte a Săptămânii civice din Limerick.
Câștigarea acestui concurs a fost o piatră de hotar importantă și un moment de afirmare pentru trupa aflată la început de drum.
Premiul a constat în 500 de lire sterline și o sesiune de înregistrare pentru un demo care urma să fie ascultat de casa de discuri CBS Ireland.
Restul istoriei îl cunoașteți.
15 martie 2024
Pe 15 martie, 𝘽𝙡𝙖𝙘𝙠 𝘾𝙧𝙤𝙬𝙚𝙨 au lansat Happiness Bastards, primul album după o pauză de 15 ani.
Dacă ne gândim că băieții ăștia au început să cânte împreună din 1984 și că până acum au vândut peste 30 milioane de albume, putem spune că sunt niște clasici.
Despre Black Crowes, revista Melody Maker spunea că ”sunt cea mai rock'n'roll trupă din rock'n'roll”.
10 martie 1977
Trupa Sex Pistols semnează cu A&M Records, în urma plecării controversate de la EMI din cauza comportamentului lor neadecvat.
Deși pionierii punk semnaseră contractul în privat cu o zi mai devreme, casa de discuri a organizat o conferință de presă în fața Palatului Buckingham, unde au luat parte la o ceremonie publică de semnare.
După aceea, trupa a sărbătorit cu o petrecere îmbibată de băutură la birourile casei de discuri, unde a urmat un haos, cu vocalistul Johnny Rotten care a abuzat verbal stafful casei de discuri și Sid Vicious care s-a tăiat la picior când a spart un vas de toaletă.
Două zile mai târziu, trupa s-a luat la bătaie într-un club în care Rotten a amenințat cu moartea un director de studio, așa că pe 16 martie, A&M a reziliat contractul cu trupa, plătindu-le o sumă de 75.000 de lire sterline.
”Nicio problemă” – și-au spus băieții, și au semnat cu Virgin în luna mai. A treia casă de discuri în mai puțin de 6 luni. Contractul cu Virgin avea să fie cu noroc, pentru că a urmat lansarea albumului Never Mind The Bollocks, care e considerat cea mai mare relizare a trupei.
Sex Pistols a fost o cometă în constelația rockului – a ars repede și cu intensitate, destrămându-se în 1978, în mare parte datorită drogurilor, alcoolului și scandalurilor în care erau implicați membrii.