Rolling Stones și o noapte fierbinte cu Prima Doamnă

Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts sau Google Podcasts

Dacă nu poți asculta sau preferi să citești, iată mai jos scriptul episodului:

În anii 70, Rolling Stones erau praf.

Au fost arestați de nenumărate ori, pentru marijuana, heroină și posesie ilegală de arme de foc. Iar Keith Richards în special, deși era tot timpul praf, părea indestructibil.

A ieșit de pe șosea cu Bentley-ul său de prea multe ori ca să-și mai aducă aminte. A dat foc mai multor case, inclusiv conacului Playboy, în timp ce fuma heroină sau cocaină. Iar în februarie 1977, a fost arestat pentru trafic de heroină, cu câteva zile înainte ca colegii săi din Rolling Stones să se culce cu Prima Doamnă și să declanșeze un scandal internațional.

Sunt Geo Iordache, iar aceasta este povestea incredibilă a unei escapade cu Prima Doamnă și a momentului în care Rolling Stones a fost aproape de destrămare.

Rolling Stones este o corabie care a trecut prin multe furtuni.

Iar membrii săi sunt niște pirați căliți în lupte, ciuruiți de gloanțe și plini de cicatrici, pe care soarta i-a ferit din calea ghiulelei, și nici nu le-a agățat-o de picior. Faptul că au ținut steagul sus pentru mai bine de 60 de ani este pentru că au avut pur și simplu noroc. N-a fost vorba de niciun instinct de conservare sau vreo știință a supraviețuirii, ba chiar s-au aruncat cu capul înainte în tot ce li s-a părut că arată cât de cât a provocare. În jurul lor au căzut pe capete alți muzicieni, artiști, prieteni, iubite, dar printr-o minune, ei au rămas în picioare. Iar dacă cineva i-ar fi întrebat vreodată de ce, nici unul n-ar fi știut să dea un răspuns. Poate pentru că așa au vrut zeii rockului. Era nevoie de cineva care să ducă peste ani frumusețea și nebunia rock and rollului, iar aleșii au fost Rolling Stones.

În anii 70, Beatles nu mai exista, iar Rolling Stones rămăseseră să reprezinte atât băieții răi, cât și băieții buni. Publicul îi adora. Le mergea bine chiar și atunci când făceau tâmpenii. Le mergea bine chiar și atunci când tâmpeniile se întâmplau fără voia lor. Atunci când unul din membrii fondatori ai trupei, Brian Jones, a murit înecat în piscină, un băiat din trupa lui John Mayall Bluesbreakers, și anume Mick Taylor, a încălțat pantofii lui Jones și s-a descurcat admirabil pe o serie senzațională de albume: Let It Bleed, Sticky Fingers și Exile on Main Street.

Când Stones au lipsit de la cel mai mare eveniment al anilor 60, Woodstock, au creat câteva luni mai târziu propriul concert, la Altamont, în California. Mai puțin flower power, însă centrat pe Rolling Stones. Când lucrurile au mers prost pentru că bikerii de la Hells Angels, pe care Stones îi angajaseră să se ocupe de ordine și siguranță, au omorât un tip din public, trupa s-a trezit într-un punct de inflexiune al istoriei. Anii 60 erau la final, iar Stones au fost blamați că au înfipt pumnalul în inima flower powerului.

Rock and rollul fusese dintotdeauna plin cu băieți răi, dar Rolling Stones erau considerați acum cei mai răi – cea mai periculoasă trupă din lume. La începutul decadei 70, au plecat într-o serie de turnee prin toată lumea, ca un circ ambulant cu sex, droguri și rock and roll, un adevărat roadshow care a speriat părinții, poliția și pe toți cei care vedeau un pericol în muzica rock. Însă au vândut tone de bilete, au umplut până la refuz stadioane și au dus industria muzicală într-o nouă eră, în care turneele aduceau profituri imense. Având în vedere că în ziua de azi Stones sunt aproape o instituție, un simbol cultural, o trupă despre care Martin Scorsese face documentare și cu care te lauzi cu poze pe Instagram dacă prinzi bilete la un concert, e greu să îți imaginezi cât de răi și periculoși erau băieții ăștia în anii 70.

În anul 1970, Rolling Stones datorau casei lor de discuri, Decca, încă un single, pe care însă nu aveau niciun chef să îl facă.

Relația se stricase și băieții voiau să rupă lanțurile și să meargă mai departe. Dar contractul era contract, așa că trupa trebuia să livreze ceva. Așa că s-au dus în studio și au înregistrat o piesă simplă, cu un tempo de blues, însă cu versuri care făceau referire la sex oral și anal. Și cu vocea lui Mick Jagger care gâfâia și gemea pe tot parcursul piesei. Deși știau că versurile vor face piesa nedifuzabilă, au împins sfidarea și mai departe, intitulând piesa Cocksucker Blues. Pe bune, piesa există, dați-i un search pe youtube.

În ziua de azi e greu să-ți imaginezi vreo trupă mainstream care să aiba genul ăsta de comportament cu casa de discuri. Și totuși, asta au făcut Rolling Stones în 1970.

La jumătatea anilor 70, chitaristul Mick Taylor se ținea bine din punct de vedere muzical, fiind un partener bun pentru Keith Richards. Însă nu se putea ține după Keith din punct de vedere al băuturii și drogurilor. Poate că a vrut să-și salveze viața, poate că se săturase să fie chitara a doua, ideea e că Mick Taylor a părăsit trupa.

A fost înlocuit de Ron Wood, ceea ce a fost ca și cum ai fi schimbat un bec care pâlpâie cu un reflector de mare putere. Ronnie s-a acomodat repede cu stilul muzical și cu stilul de viață al trupei. S-a adaptat cu Stones atât pe scenă, cât și în afara ei. Iar în afara scenei, în anii 70, The Stones erau un dezastru. Erau arestați de prea multe ori pentru a mai ține socoteala - pentru marijuana, heroină sau posesie ilegală de arme.

Keith în mod special era un dezastru în sine. Ieșise cu mașina de pe șosea de atât de multe ori, încât Mick Jagger ajunsese la convingerea că sfârșitul lui Keith e aproape. Împreună cu saxofonistul trupei, Bobby Keys, Keith aproape că dăduse foc conacului Playboy, de la niște jointuri pe care le fumau în baia lui Hugh Hefner.
Ca să ajungă la spectacole și să le poată susține, trupa folosea cocaină de puritate înaltă și își puseseră la punct un sistem elaborat de tuneluri pe sub scenă și în spatele ei, astfel încât să poată fugi între piese până în culise, să tragă câteva linii, apoi să se întoarcă repede pe scenă și să continue concertul.

Keith scăpase la mustață dintr-un incendiu masiv care se declanșase în casa unei iubite de-a lui.

Era o vilă din Hollywood, iar Keith a reușit să fugă dinăuntru împreună cu femeia, îmbrăcat doar într-un tricou și ținând în mână un ursuleț de pluș pe care îl luase în fugă, ca să-și acopere părțile intime. În anii 70, lumea îi vedea pe cei de la Rolling Stones ca pe niște drogați plini de talent, care se dedau tuturor viciilor posibile și care o s-o sfârșească rău, la fel ca alte staruri înaintea lor. Până atunci, constituția rezistentă a lui Keith, banii și norocul colectiv al trupei îi feriseră de moarte, închisoare sau destrămare. Însă toate problemele pe care le făcuseră Stones până atunci aveau să fie nimic față de rahatul în care urmau să intre în 1977. Scandalul în care urmau să se bage singuri avea să ajungă până la cele mai înalte niveluri guvernamentale, amenințând să distrugă trupa și pe aparent indestructibilul ei chitarist.

Actualul prim ministru al Canadei, Justin Trudeau, avea 5 ani în 1977.

Tatăl său, Pierre Trudeau, era premier la vremea respectivă. Liderul popular al unei democrații occidentale. Soția lui Pierre și mama lui Justin, Margaret, era cu aproape 30 de ani mai tânără decât soțul ei. În 1977, Margaret Trudeau, Prima Doamnă a Canadei, era o femeie frumoasă și celebră în vârstă de 29 de ani.
Însă Margaret avea o neliniște. Genul de neliniște pe care o poate simți o femeie tânără, măritată încă de la 18 ani cu politician ocupat, cu 30 de ani mai în vârstă decât ea.

Însă după căsătorie, cuplul Trudeau fusese fericit. Margaret născuse trei copii, se apucase de fotografie și conducea casa în timp ce Pierre conducea țara. Iar canadienii erau în cea mai mare parte mulțumiți și își iubeau prim ministrul, pe tânăra sa soție și familia lor frumoasă. Însă pentru Margaret, fericirea conjugală lăsase de ceva timp loc neliniștii. Își dorea o viață mai activă, mai plină de provocări. Iar provocările și oportunitățile nu lipseau.

Canadienii au fost înfurați atunci când s-a aflat că în ajunul alegerilor parlamentare, Margaret era la Londra, petrecând în clubul The Tramp. The Tramp nu era un club de noapte obișnuit. Era un club privat, destinat doar membrilor, unde petreceau doar celebritățile din elita londoneză și invitații lor. Ringo Starr sau Liza Minelli își făcuseră acolo petrecerile de nuntă. Shirley MacLaine își pierduse conoștința acolo, zăcuse o noapte întreagă cu capul pe masă, iar dimineață de trezise și începuse să bea din nou.

În clubul The Tramp, bateristul din The Who, Keith Moon, se dezbrăcase complet într-o noapte, spre amuzamentul celor prezenți. Iar Mel Brooks se urcase pe una din mese și urlase la lună, ca un vampir. Nimeni n-avea nicio problemă, toată lumea păstra discreția, iar ce se întâmpla în The Tramp ajungea doar ca un ecou slab la urechile publicului. Povești greu de confirmat și legende urbane imposibil de verificat. Oricum, clubul The Tramp nu era genul de loc în care te-ai fi așteptat să întâlnești o Primă Doamnă. Dar tânăra Margaret Trudeau s-a dovedit a fi plină de surprize.

De-a lungul timpului s-au împrăștiat zvonuri despre niște posibile relații de o noapte ale ei cu prințul Charles, senatorul Ted Kennedy sau Jack Nicholson. Iar într-unele colțuri întunecoase ale internetului umblă și azi teorii despre relația ei cu dictatorul Fidel Castro, relație în urma căreia s-ar fi născut Justin. În martie 1977, când Margaret și Pierre Trudeau se pregăteau să sărbătorească cea de-a șasea aniversare a nunții lor, urma să înceapă și un scandal de proporții.

În toamna lui 76, Mick Jagger și managerul trupei, Peter Rudge, au început să caute o locație de mici dimensiuni în care să înregistreze o parte din albumul de concert Love You Live.

S-au hotărât asupra clubului El Mocambo din Toronto – 400 de locuri, cu o acustică excelentă și situat astfel încât să creeze cât mai puține probleme logistice pentru producție. Pentru Rolling Stones, cea mai mare și mai rea trupă din lume, discreția era extrem de importantă. Dacă s-ar fi aflat, ar fi venit lume, cohorte de fani, ar fi ieșit agitație, iar înregistrarea ar fi putut fi compromisă. Toată deplasarea și efortul ar fi fost o pierdere de timp. Și bani.

În februarie 1977, membrii trupei (cu excepția lui Keith) au ajuns în Toronto, sub pretextul că pregătesc niște repetiții pentru turneul din vară. Keith și soția sa, Anita Pallenberg, au venit în Canada câteva zile mai târziu. Când avionul lor a aterizat, autoritățile așteptau, știind că au de-a face cu niște vedete care bagă droguri la greu. Keith consumase ceva în avion, dar nu se știe cum, lingurița pe care o folosise ajunsese în buzunarul Anitei. Spre frustarea autorităților, Keith le-a scăpat printre degete. Au arestat-o pe ea, însă și-au jurat că în scurt timp o să urmeze și el.

În timp ce doamna Richards cugeta asupra a ceea ce i-ar putea rezerva soarta, Keith și restul găștii ocupaseră 6 etaje din Harbor Castle Hilton, în centrul Toronto-ului. Anturajul era imens – management, publiciști, avocați, secretare, bodyguarzi, tehnicieni, soții, prietene, groupies, jurnaliști, mondeni locali și alți atârnători. Petrecerile se țineau lanț. În timp ce managementul se ocupa de organizarea de la El Mocambo, trupa începea repetițiile seara, le continua până târziu în noapte, apoi se întorcea la hotel și petrecea până dimineață cu anturajul. Poliția se infiltrase însă la hotel, cu agenți îmbrăcați în uniforme de chelneri, ca să ia pulsul situației și să afle unde în toată nebunia aia își ținea Keith rezervele de droguri. N-a durat mult ca să afle în ce cameră se află stashul și au așteptat până ce Keith s-a făcut praf ca să facă o percheziție.

Când au intrat în cameră în dimineața zilei de 27 februarie, Keith era prăbușit după o noapte grea. Stătuse treaz câteva zile, la repetiții și apoi la petreceri. Au găsit toată marfa – iarbă, coke, și premiul cel mare - 22 de grame de heroină. Și nu era genul de rahat obișnuit, ci praf de puritate înaltă, genul cu care poliția se mândrea că reușește să-l țină departe de străzile din Toronto. Cantitatea găsită asupra lui Keith însemna pentru poliție un singur lucru: intenție de distribuire. Acuzația era de trafic de droguri, iar asta însemna un minim de 7 ani de închisoare.

Iar aici nu era vorba de vreun șef de secție local, a cărui tăcere poate fi cumpărată, sau de vreun polițist de rang inferior, care datorează vreun favor avocaților trupei. Nu. Aici era vorba de vârful poliției federale canadiene, o poliție ofticată că îl scăpase pe Keith la aeroport și că tot circul ăsta cu rockeri drogați se întâmpla chiar sub nasul lor, în centrul orașului.

Hai să-l luăm pe sus pe ticălosul ăsta slăbănog, să-l punem în spatele gratiilor și să dăm o lecție tuturor celor care cred că se pot pune cu poliția canadiană!

Cu toate asta, polițiștii au făcut o greșeală. L-au arestat pe Keith și l-au dus la o secție care era în afara jurisdicției lor. Și ajutat de această chichiță tehnică, Keith a ieșit după ce a plătit o cauțiune minusculă. Scăpase pentru moment de închisoare, dar nu scăpase din laț. Spectrul procesului și al unei condamnări de cel puțin 7 ani atârna greu asupra trupei. Asta putea să însemne sfârșitul pentru Rolling Stones.

Însă și-au văzut de treabă. Au continuat să se pregătească pentru spectacolele secrete, care cumva, au reușit să rămână secrete, au continuat să repete și bineînțeles, să petreacă. Chiar și cu o prezență vizibilă a poliției în recepția hotelului.

Rolling Stones fuseseră comparați cu Beatles încă de la începuturi, iar dacă Beatles fuseseră dintotdeauna băieții buni, The Stones erau the bad guys.

Știau asta, și nu-i deranja. Ba chiar le făcea plăcere și se mândreau cu statutul de băieți răi. Își inventaseră chiar și un alter ego pe care îl foloseau în anumite situații: The Cockroaches (Gândacii). Evident, era o opusul Beatles, care ar fi însemnat Gândăceii.

Ziua primului din spectacole se apropia. Pe 4 martie 1977, o zi care cel puțin pentru noi, românii, are o semnificație destul de funebră, trecătorii care aveau drum pe lângă clubul El Mocambo auzeau dinăuntru ceea ce credeau că sunt repetițiile unei trupe tribut Rolling Stones, care urma să cânte în deschiderea unei cunoscute trupe locale, April Wine. Asta și apărea pe afișele lipite pe ușile clubului: Concert April Wine, iar în deschidere, o trupă tribut, numită evident, Cockroaches. Însă în seara respectivă, când Prima Doamnă a Canadei, Margaret Trudeau, a fost văzută intrând în club, a devenit clar că acolo nu o să cânte o copie, ci chiar originalul. Doamnelor și domnilor, vă prezentăm Rolling Stones!

Trupa s-a dezlănțuit într-un spectacol extraordinar, primul live într-un club după 13 ani.

Inspirat și susținut de Ronnie Wood, Keith a scos flăcări din chitară. Și niște interpretări extraordinare a unor coveruri după piese clasice ale lui Chuck Berry sau Willie Dixon sau a unor clasice Rolling Stones, cum ar fi Brown Sugar sau Jumpin Jack Flash. Stones au dat pe spate audiența din micul club canadian. Toată lumea era atât de extaziată, încât și uitase că Prima Doamnă se află acolo.

Dar când spectacolul s-a terminat și Margaret Trudeau a fost văzută urcându-se într-o limuzină cu Mick și Ronnie, situația a luat o întorsătură neașteptată. Jurnaliștii au remarcat că în acea zi era a șasea aniversare a căsătoriei cuplului Trudeau. Ce căuta Margaret de una singură, cu doi băieți răi ai rockului? Au început să circule zvonuri. Margaret a fost văzută alergând pe unul din holurile hotelului, îmbrăcată doar cu un halat. S-a dus cu ei la hotel, a avut grijă de fiul lui Keith, Marlon, iar totul a fost – așa cum a spus ea mai târziu într-un interviu – nevinovat. Am fumat niște hașiș, am jucat șah, am băut un pic de vin...

Keith a declarat la ceva vreme că Margaret a făcut de fapt mai mult decât atât. Conform spuselor lui, Margaret s-ar fi culcat și cu Mick, și cu Ronnie. În același timp. Chestiile astea au făcut deliciul presei. Dar asta n-a împiedicat-o pe Margaret să fie văzută împreună cu trupa în seara următoare, la al doilea spectacol de la El Mocambo, unde a venit în compania ambilor bărbați. Jurnaliștilor nu le venea să creadă ce vedeau. Când i s-a cerut un comentariu la o poză a trupei cu Margaret Trudeau, bateristul Charlie Watts a spus: Eu, de exemplu, n-aș lăsa-o pe nevastă-mea să se bage în chestii din astea.

Toată povestea s-a transformat într-un incident internațional.

New York International Tribune a publicat un articol cu titlul: ”Ron Wood este nestemata specială a doamnei Trudeau” (un joc de cuvinte între stone (piatră) și stones (numele trupei). Mick Jagger, care era căsătorit cu Bianca la vremea respectivă, a dat un comunicat de presă în New York Post, spunând că el și Margaret Trudeau nu au nicio relație romantică și că a fost doar o cunoștință pasageră pentru două seri. Însuși primul ministru s-a pronunțat pe subiect, spunând glumeț ”Sper să nu înceapă să se vadă și cu cei de la Beatles”. N-a fost vorba de Beatles, ci de celebrul balerin Mihail Barâșnikov. Apoi, faimosul fotograf Richard Avedon. Margaret a avut relațiile astea după scandalul de la El Mocambo. Era clar – ceva nu mergea bine în mariajul cu Pierre, de care Margaret s-a despărțit până la finalul lui 1977, iar câțiva ani mai târziu au divorțat.

Nu toți cei de la Rolling Stones au plecat din Canada după spectacolele din Toronto. A rămas în urmă Keith Richards, care avea problemele lui cu poliția. Sau mai bine zis, poliția avea niște probleme cu el. Cu pașaportul confiscat, deci blocat în hotel împreună cu soția și copilul de 8 ani, speriat și vulnerabil, într-o țară în care își făcuse de cap și cu o poliție dornică de a da un exemplu, Keith aștepta o sentință care putea să-i distrugă cariera atât lui, cât și trupei sale.

Soarta lui și a Rolling Stones urma să fie decisă în scurt timp la tribunal. Era greu să îți dai seama la vremea respectivă care era opinia publică pe subiect. Sigur, The Stones aveau fanii lor, dar o bună parte din canadieni erau deranjați de toată tevatura. Până la urmă, trupa venise în Canada și își bătuse joc de reguli, legi și poliție. Keith a spus unor jurnaliști că în cazul în care el ar ajunge în închisoare, ar fi sfârșitul Rolling Stones. Însă Mick Jagger cânta pe alte acorduri, spunând că spectacolul trebuie să continue. Cu toate astea, în 1977, cine ar fi putut să-l înlocuiască pe Keith într-o trupă croită după stilul și imaginea lui? Eric Clapton? George Harrison? Poate Jeff Beck? Sau ar fi luat pe cineva necunoscut? Poate că Mick Jagger avea un plan să-l scoată din bârlog pe Mick Taylor.

Oricum, situația era destul de complicată. Muzica disco ocupa deja topurile muzicale, punkul făcea ravagii de ambele părți ale Atlanticului, iar în Bronx, niște găști de copii începeau să pună rime pe beat-uri produse de DJ. Muzica intra într-o nouă eră. Așa că – cine știe? - poate că într-adevăr ar fi fost sfârșitul pentru Rolling Stones. Dar cine ar mai fi dus înainte flacăra rock and rollului? Beatles era istorie... Eagles? Să fim serioși. AC/DC? Încă nu ajunseseră celebri internațional. Led Zeppelin? Poate. Toate aceste răspunsuri pe care le-ar fi dat istoria nu existau la momentul acela. Iar întrebările cântăreau greu, mai ales în mintea lui Keith.

Și într-un final, pe 23 octombrie, a venit data procesului.

Keith trecuse printr-o dezintoxicare, și ca un adevărat rock star, s-a prezentat în fața judecătorului într-un costum la trei piese. Avocații lui îl aduseseră pe producătorul de la Saturday Night Live, Lorne Michaels, ca să depună mărturie în favoarea sa. Însă procurorii nu au fost impresionați. Au cerut pedeapsa maximă – închisoare pe viață pentru trafic de droguri. Keith a pledat vinovat pentru deținere de heroină, însă nu și pentru trafic de droguri. Tensiunea era mare, în joc era viitorul uneia din cele mai celebre trupe de rock, iar ochii lumii erau ațintiți spre tribunalul din Toronto.

Și deodată, ca într-o lovitură de teatru, judecătorul a respins acuzațiile de trafic, acceptând varianta lui Keith. Ce se întâmplase? Se întâmplase ca un înger păzitor să coboare asupra păcătosului de Keith. O poveste atât de improbabilă, încât pare de necrezut.

Judecătorul a fost impresionat de o fată nevăzătoare, admiratoare a lui Keith, care trimisese la tribunal nenumărate scrisori în care detalia cum acesta îi salvase viața și o umpluse de frumusețe și bunătate. Pentru că nu a primit niciun răspuns, fata s-a dus acasă la judecător, ca să-și susțină punctul de vedere în fața lui. I-a spus că de câte ori Rolling Stones au venit în Toronto, Keith a avut grijă de ea, să aibă un loc bun la spectacol și să se simtă bine. Mai mult, la finalul showului avea grijă ca ea să ajungă cu bine acasă, trimițând pe cineva din echipa lui să o însoțească. Această bunătate l-a impresionat pe judecător, care a crezut de cuviință să o răsplătească cu clemență. L-a condamnat pe Keith cu suspendare și i-a spus că în următoarele 6 luni trebuie să țină un spectacol în beneficiul nevăzătorilor.

Keith a fost impresionat de inițiativa fetei, pe care a numit-o ”îngerul meu păzitor” și a onorat promisiunea (că nu-i putem spune sentință) cu spectacolul. După ce toate aceste probleme au rămas în urmă, și pentru că Keith reușise să se lase de heroină, Rolling Stones au devenit o forță și mai mare în lumea rock. Următorul lor album, Some Girls, a fost un mega succes comercial, devenind cel mai bine vândut album al trupei în Statele Unite. A urmat în 1981 Tattoo You, care i-a dus pe culmi pe care nici măcar ei nu și le-ar fi imaginat în anii 70. Aveau să plece în cel mai mare turneu din istoria muzicii de până atunci, turneu care a stabilit cele mai mari recorduri de încasări, iar drumul pe care porniseră avea să-i ducă spre statutul de adevărată instituție culturală.

Nicio trupă din istoria muzicii nu a fost în stare să atingă și să susțină nivelul succesului timp de 60 de ani așa cum au reușit Rolling Stones. Oare s-ar fi întâmplat toate astea fără acea intervenție din 1977 a îngerului păzitor? Probabil că nu. Iar Keith a recunoscut asta, pentru că piesa care deschide fața a doua a albumului Some Girls se numește Far Away Eyes (Ochii de departe).

Sunt Geo Iordache, iar aceasta a fost episodul Rolling Stones și o noapte fierbinte cu Prima Doamnă. Dacă vrei să asculți în premieră următorul episod, intitulat Michael Hutchence și INXS, intră acum pe Patreon.

spotify.com