Podcast
Susțineți Rock Story!
Știu că pentru mulți dintre voi, Rock Story a devenit un reper și un răsfăț pe care îl așteptați cu plăcere.
Am însă nevoie de susținerea voastră pentru ca podcastul să ajungă și la alți ascultători, așa că vă rog să dați un rating sau un review acolo unde ascultați (sau citiți).
Facebook, Spotify, Apple sau Google împing mai departe podcasturile cu ratinguri bune.
Iar dacă simțiți că Rock Story merită și o susținere financiară, intrați pe Patreon, unde găsiți toată colecția Rock Story, plus episoadele speciale de sfârșit de an.
Rock Story nu trăiește din publicitate. Trăiește din pasiune - a mea ca realizator, a voastră ca ascultători.
Dacă acest podcast vă aduce bucurie și credeți că merită să apară în continuare, susțineți-l.
Episodul 34 - Duff McKagan: între alcool, cocaină și Guns n' Roses
Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts sau Google Podcasts
Pentru o experiență completă, te sfătuiesc să asculți podcastul audio, dar dacă din diverse motive preferi varianta text, iată mai jos scriptul episodului:
Lumea îl știe pe Duff McKagan ca fiind basistul din Guns n Roses. Tipul ăla blond, înalt și deșirat, care le ține ritmul lui Axl și Slash. Însă Duff e mai mult decât atât.
Nu doar că e unul din membrii fondatori ai trupelor Guns n Roses sau Velvet Revolver, dar este și expert în arte marțiale, jurnalist de sport, autor a două cărți, patron al unei firme de management financiar, soț și tată a două fiice.
Însă acum mai bine de 30 de ani, Duff era doar un basist rock și tipul care bea câteva sticle de vin zilnic, doar ca încălzire, ca să intre mai bine vodca. Duff a fost tipul care a tras cocaină pe nas până și-a prăjit septul nazal, și care era atât de praf la unele concerte, încât nu-și aduce aminte că a fost pe acolo. Dar în tot acest timp, a ținut ritmul pe bas într-una din cele mai mari trupe de rock de la finalul anilor 80 și începutul anilor 90.
Pe ritmul unora din cele mai emblematice imnuri rock ale istoriei, Duff a băut până i-a explodat pancreasul. Medicii nu-i mai dădeau șanse și cu toate astea, Duff s-a ridicat din pat, s-a pus singur pe linia de echilibru și de atunci, nu s-a mai dat jos de acolo.
Aceasta este povestea lui Duff McKagan, nu a trupei Guns ‘n Roses, iar în prim plan nu se află succesul și excesul, ci regăsirea, vindecarea și renașterea.
Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.
Partenerul nostru este Glenmorangie – whisky scoțian cu tradiție din 1843.
Duff a început să fumeze iarbă la o vârstă foarte fragedă - în clasa a patra, mai exact.
Și-a luat prima băutură în clasa a cincea și a încercat LSD pentru prima dată în clasa a șasea, când un elev mai mare i-a dat niște acid îmbibat într-o bucățică de sugativă, în drum spre școală.
În Seattle și împrejurimi, ciupercile creșteau peste tot - în parcări, prin curțile oamenilor, oriunde - și a ajuns repede să le recunoască pe cele care dădeau stări euforice.
Deja în clasa a șaptea era expert în identificarea speciilor care dădeau amețeală, spre deosebire de cele inofensive. Tot într-a șaptea a tras pe nas pentru prima dată cocaină.
Când era la gimnaziu, a încercat și codeină, somnifere si Valium. În anii '70, consumul de droguri de către tineri nu era într-atât de stigmatizat și nu vedeai peste tot avertismente privind pericolul acestora.
Apoi a ajuns la muzică. Începuturile punk rock-ului în Seattle au fost destul de timide, toti se știau unul pe altul și cântau în câte-o trupă.
Duff avea doar paisprezece ani când a început să cânte la tobe, chitară bas sau chitară în diverse trupe, iar într-o vreme când alți copii de vârsta lui mâncau vată de zahăr și visau la ziua când vor avea permis de conducere, el era în turneu cu trupa The Fastbacks.
Prin perioada gimnaziului, împreună cu cei mai buni prieteni, Duff a început să fure mașini.
De la furt de mașini au mers mai departe, la spargeri și intrări prin efracție. Într-o noapte, Duff a forțat ușa unei biserici, cu speranța că va găsi niște microfoane pentru trupa sa. La acea vârstă, curajul inspirat de băutură nu era însoțit de nicio tresărire de conștiință. N-a găsit niciun microfon, așa că a furat potirele de împărtășanie, ca să le folosească pe post de recipiente pentru amestecat cocktail-uri. A fost o ispravă care a ajuns și în presă.
A continuat să bea tone de bere și să experimenteze cu LSD, ciuperci halucinogene și coke. Apoi, cândva prin 1982, pe măsură ce scena muzicală se extindea, iar Seattle a fost lovit de recesiune, a început un aflux crescut de heroină și de pastile. Brusc, numărul de dependenți a crescut foarte mult în cercul de prieteni ai lui Duff, iar decesele din cauza supradozelor au devenit aproape banale.
Duff însuși a avut experiența primei supradoze când avea optsprezece ani. A văzut-o pe fata care era prima sa mare iubire veștejindu-se treptat, datorită heroinei, iar una din trupele în care cânta s-a dizolvat din aceleași motive. Când a făcut douăzeci și trei de ani, doi dintre cei mai buni prieteni ai lui muriseră deja datorită unor supradoze de heroină.
In cea mai mare parte a timpului, mă tineam departe de coke, desi nu era in niciun caz vorba de o renuntare totală. Mai calcam pe-alături. De asemenea, am virat de la vodca la vin. Trecerea la vin era binevenită, dar volumul de bautura a crescut si el foarte repede, până când am ajuns să beau zece sticle pe zi.
În jurul lui, pe scena muzicală sau printre prieteni era o mulțime de drogați. Mulți dintre acei dependenți fie au murit, fie continuă să aibă și-n ziua de azi o existență jalnică. Cu multi dintre ei, Duff a împărtașit aceeași poftă de viață, în timp ce, copii find, cântau împreună și priveau înspre viitor. Desigur, nimeni nu-și propune să devină dependent de droguri sau alcoolic. Unii experimentează aceste lucruri în tinerețe și merg mai departe. Alții nu reusesc.
Când Guns N' Roses a început să devină cunoscută, Duff avea o reputație de mare băutor. În 1988, MTV a difuzat un concert în care Axl l-a prezentat publicului drept „Duff McKagan, Regele Berilor".
La scurtă vreme după asta, o companie de producție, care lucra la un nou serial de desene animate, l-a sunat să-l întrebe daca n-ar putea folosi numele „Duff" pentru o marcă de bere în cadrul serialului. Duff a pufnit în râs și le-a spus că, bineînțeles, nu e nicio problemă. Toată chestia suna ca o idee artistică ieftină, o aiureală - cum să-ți treacă prin cap să faci desene animate pentru adulți? Nu știa că proiectul în cauză avea să devină The Simpsons și că-n câțiva ani va începe să vadă pahare de bere Duff în foarte multe locuri.
Duff era însă mai mult decât Regele Berilor.
Era Regele Vinului, era Regele Vodcii, era Împăratul Sticlei. Deși nu voia să recunoască la vremea respectivă, era alcoolic. Și în plus, avea și o dependență de cocaină.
Când Guns N' Roses a petrecut în turnee douăzeci și opt de luni, din 1991 până în 1993, cu albumul Use Your Illusion, Duff ajunsese cu consumul de alcool la cantități uriașe. Și pentru că alcoolul îl moleșea, avea nevoie de ceva care să-l învioreze. Așa că pe lângă alcool, consuma le greu și cocaină.
Pentru turneul mondial cu Illusion, Guns închiriase un avion privat. Nu era un avion charter, ci un Boeing 727, concesionat de la MGM. O imensitate cu saloane și apartamente individuale cu dormitor, pentru fiecare membru al trupei.
Slash și cu Duff au făcut botezul avionului la primul zbor, fumând împreună crack. Asta înainte ca roțile avionului să se desprindă de pe pistă. În memoriile sale, Duff spune că era varză cea mai mare parte din timp. De exemplu, nu-și amintește concertul de la Praga; a avut un spectacol pe un stadion, într-unul din cele mai frumoase orașe din Europa de Est, și asta la scurt timp de la căderea Zidului Berlinului. Iar singurul indiciu prin care a știut că a fost în Cehoslovacia a fost ștampila din pașaport. În rest, blank.
Nu mai era sigur dacă se poate include sau nu printre cei care experimentează substanțe în tinerețe, dar reușesc apoi să renunțe. În fiecare zi își lua toate măsurile de prevedere ca lângă pat să îl aștepte o sticlă de vodcă, să o aibă aproape atunci când se trezește.
Cu toată ceața în care era datorită alcoolului și drogurilor, Duff știa că nu e ok, că drumul ăla nu duce decât spre un final nefericit. A încercat să se lase de băut în 1992, dar s-a reapucat cu furie după doar câteva saptămâni. Nu s-a putut opri.
Mersese însă prea departe. Părul începuse să-i cadă, i se desprindeau șuvițe întregi, iar când urina, îl dureau rinichii. Corpul nu mai putea încasa asaltul major de alcool fără să riposteze. Septul nazal îi era fript de la cocaină, iar nasul îi curgea încontinuu, ca robinetul stricat de la un pisoar al toaletei pentru bărbați. Pielea de pe mâini și de pe picioare îi era crăpată, iar pe față și pe gât avea edeme. Ca să poată cânta la chitară, trebuia să poarte bandaje, iar ca să nu se vadă, își punea mănuși pe deasupra.
Ca să ieși dintr-un rahat de genul ăsta, există mai multe soluții.
Unii merg direct la clinica de dezintoxicare, alții merg la biserică. Unii se duc la Alcoolicii Anonimi și mulți alții sfârșesc într-o cutie din lemn de brad. Iar direcția pe care o luase Duff semăna cu ultima din situații.
Pe la începutul lui 1993, ajunsese atât de departe cu consumul de cocaină, încât prietenii - dintre care unii chiar consumaseră cot la cot cu el - au început să-i vorbească despre consecințe și au făcut tot posibilul să-i alunge din anturajul lui pe traficanți, când Duff se întorcea acasă, pentru câte-o pauză între două turnee.
Însă Duff se considera în continuare Regele berii și nega chiar în fața propriei conștiințe că are o problemă cu drogurile. Una dintre minciunile pe care și le spunea era că de fapt nu e dependent de cocaină.
La urma urmei, nu mergea la petreceri cu coke și nu priza cocaină de dragul substanței. De fapt, detesta ideea că lua cocaină. O utiliza din rațiuni strict practice: se folosea de efectele sale stimulatoare pentru a-și domoli stările de beție și pentru a putea să bea mai des - adesea, zile în șir. De fapt, de cele mai multe ori zile în șir.
Pentru că nu voia să se identifice cu stereotipul consumatorului de coke, n-avea nici instrumentele acelea fancy care făceau cocaina mult mai ușor de prizat. Își lua pachetul, îl desfăcea, spărgea un grăunte in bucățele mai mici, și împingea apoi una din bucățele în sus pe nări. Din cauza asta, interiorul nasului îl ardea tot timpul, iar uneori senzația de arsură era atât de intensă, că se chircea de durere.
Totuși, nu durerea l-a făcut pe Duff să se depărteze de cocaină, ci un motiv cu totul neașteptat.
Într-o perioadă, Duff i-a găzduit la el acasă pe dealerul lui de cocaină și prietena acestuia, gravidă. Dintr-un instinct de protecție pe care nu-l avea față de propria persoană, Duff a întrebat-o pe femeie dacă e consumatoare. Aceasta i-a spus că nu, în niciun caz n-ar face așa ceva, doar e gravidă!
Însă peste câteva zile, când a venit acasă și a intrat în bucătărie, Duff i-a găsit pe cei doi prizând. A simțit că clocotește de furie – nu numai în raport cu ei, ci și față de el însuși. I-a dat afară și le-a spus că nu vrea să-i mai vadă niciodată.
A renunțat la coke chiar în acea zi și și-a băut mințile timp de două săptămâni, pradă unei depresii grave. Deși efectele băuturii erau mai vizibile în absența cocainei, consumul de alcool s-a dovedit mai greu de ținut în frâu, pentru că cerea un efort mult mai mare.
Avea episoade de tremur incontrolabil, halucinații accentuate, anxietate severă, transpirație și stări subite de spaimă. Nu știa că în termeni clinici, asta se numește delirium tremens, însă știa că nu e plăcut deloc. Se simțea foarte rău. Trupul i se destrăma, de parcă ar fi făcut radioterapie.
Pe 31 martie 1994, Duff s-a dus la Aeroportul International din Los Angeles ca să prindă un zbor spre Seattle.
L-a întâlmit pe Kurt Cobain, care aștepta același avion. Au intrat în vorbă. Cobain tocmai ieșise dintr-o clinică de dezintoxicare. Cu toate astea, era praf. De fapt, amândoi erau ppraf. Și-au luat locuri unul lângă altul și au discutat tot drumul, făra să abordăm însă anumite subiecte: Duff era în infernul lui, Kurt era într-al lui și amândoi păreau conștienti de asta. Când au ajuns în Seattle și au mers să-și ridice bagajele, lui Duff i-a trecut prin minte să-l invite la el. Se simțea singur și avea senzația că și Cobain se simțea la fel în acea noapte.
Doar că în aeroport era o mulțime infernală de oameni. Duff McKagan era membrul unei mari trupe rock; Kurt Cobain, într-una la fel de mare. S-au ghemuit unul într-altul în timp ce treceau cu greu prin mulțime. Duff și-a pierdut șirul gândurilor preț de un minut, iar Kurt s-a strecurat într-o limuzină care-l așepta.
Câteva zile mai târziu, managerul Guns l-a sunat pe Duff să-i spună că Kurt Cobain a fost găsit mort în locuința lui din Seattle, după ce și-a pus un pistol la tâmplă.
Duff s-a dus la culcare în seara de 9 mai 1994, cu gândurile învălmășite-n cap și creierul lichefiat de la cele zece sticle de vin băute în ziua aceea. De ceva vreme, simțea în stomac arsuri foarte supărătoare, de la băutură, și lua medicamente anti-aciditate tot timpul. Nu mânca, dar era foarte umflat; întreg corpul îl durea groaznic.
Pe 10 mai dimineața, s-a trezit cu dureri ascuțite în stomac.
Cuțite ascuțite... Pentru el, durerea nu era ceva inedit și nu era nou nici sentimentul apăsător că era într-o stare fizică nasoală. Dar de data asta simțea că ceva era diferit. Durerea depășea orice închipuire - era ca și cum cineva ar fi luat un cuțit bont și i l-ar fi răsucit în mațe. Era atât de intensă, încât n-a reușit să se tragă nici măcar până la marginea patului, ca să sune la urgențe. Scâncea, încremenit de durere și frică. N-avea pe cine să cheme, n-avea cine să-l audă. Era singur în casă, nu locuia cu nimeni.
A stat întins o vreme, care a părut ca o eternitate. Liniștea casei goale era întreruptă doar de gemetele sale răgușite, înăbușite. Niciodată nu-și dorise să moară, dar acum avea o durere atât de groaznică, încât spera să se termine totul cât mai repede.
Apoi l-a auzit pe Andy, cel mai bun prieten al lui din copilărie, intrând pe ușa din spate. Acesta a strigat: „Hei, ești aici?" Andy, sunt la etaj, a vrut Duff să-i spună. Dar n-a fost în stare. Nu reușea decât să suspine înfundat. L-a auzit urcând scările. A ajuns la etaj și a intrat în hol. ”Rahat, deci tot s-a-ntâmplat până la urmă”, a exclamat Andy, în momentul când a intrat în cameră și l-a văzut.
Duff s-a simțit recunoscător că prietenul lui era acolo. Era liniștitor gândul că va muri cu cu Andy de față. Dar acesta avea alte idei. L-a apucat bine si l-a ridicat din pat. Trebuie să fi simtit un flux de adrenalina – altfel n-ar fi reușit să transporte cele 90 de kilograme inerte ale unui corp umflat. În timp ce îl ducea pe Duff în jos pe scari si apoi la mașină, acesta a simțit că junghiul din intestine s-a extins, ajungând până in șale și apoi în picioare. Voia să moară.
Medicul lui, pe care-l știa de când era copil, locuia la doar două blocuri distanță, așa că Andy l-a dus acolo. Dr. Brad Thomas îi era medic de mult timp, dar Duff nu se lăsase consultat prea des, mai ales după ce-a început să alunece pe panta alcoolismului. Împreună, Andy și dr. Thomas l-au dus la cabinet, care era la primul etaj. Ca printr-o pernă umplută cu vată, Duff a auzit că vorbeau despre el și a simțit în fund înțepătura unui ac. Era Demerol – un analgezic puternic, similar morfinei. Nimic. Încă o doză de Demerol și iarăși nimic, nicio ușurare. Altă doză. Din nou, nimic. Durerea continua să se răspândească și Duff a început să intre în panică. Scâncea, simțind ca spiritul începe să i se-ntunece și să-l părăsească.
Doctorul și cu Andy au decis să îl transporte-n grabă la urgențe.
Andy a condus cât de repede a putut, fără să zgâlțâie mașina prea mult - la fiecare mișcare, cât de mică, Duff icnea și gemea. În timp ce-i fixau perfuzia cu morfină în braț, la spital, o asistentă i-a pus câteva întrebări, la care n-a putut răspunde. - Nume? Adresă? Le-a răspuns Andy. Duff nu putea decât să scâncească. Era mut de durere. Morfina nu-și făcea efectul pe care știa c-ar trebui să-l aibă. Știa câte ceva despre substanțele opiacee. Știa despre valul de căldură pe care îl produceau, dar acum nu simțea nimic din toate astea.
Dr. Thomas și un specialist în ultrasunete i-au trecut scannerul peste organele interne și privind ecranul, s-au făcut palizi la față amândoi. Pancreasul lui Duff - umflat, se pare, cât o minge de fotbal, de la bautură - explodase. Avea arsuri de gradul trei în tot corpul de la enzimele digestive eliberate de pancreasul deteriorat. Există doar câteva părți din interiorul tractului digestiv care pot rezista la acele enzime, dar exteriorul organelor si mușchii stomacului nu se numără printre acestea - sucurile pancreatice pur și simplu ard toate acele țesuturi.
Un chirurg cu ochelari groși a prezentat intervenția chirurgicală care se impunea. Trebuia să îndepărteze partea superioară a pancreasului. Apoi să coasă la loc. Iar apoi, Duff McKagan, rockstarul, regele berilor, urma să facă dializă pentru tot restul vieții. Dintr-o dată, de pe patul de la urgențe, Duff a înțeles rugămintea fierbinte a sufletelor damnate, în descrierile din vechime, a celor lăsați în viață după ce au fost străpunși de o sabie ruginită sau au fost opăriți cu ulei fierbinte. Acum, era și el printre cei condamnați la suferință veșnică.
Și-a adunat toată puterea să-i șoptească doctorului de la urgențe. - Omoară-mă.
L-a implorat din nou și din nou. - Te rog omoară-mă. Scapă-mă de durere. Omoară-mă. Te implor.
N-a fost pentru nimeni o surpriză, nici măcar pentru Duff, că a ajuns la urgențe în ziua aia. Adevărata surpriză era că în luna mai a anului 1994, Duff McKagan încă mai era în viață. Pancreasul lui se umflase și apoi plesnise. Însă începea să se micșoreze la loc. Odată ce dilatarea a încetat și sângele a început să se coaguleze, medicii au decis să nu mai facă operația. Era posibil ca pacientul să supraviețuiască cu organul intact, - fără să fie nevoie ulterior de dializă. Așa că în loc de sala de operație, Duff a ajuns la unitatea de terapie intensivă. În decursul primelor zile petrecute în spital, nu știa dacă va supraviețui, dar simțea că dacă va trăi, e pregătit să se schimbe. Și a supraviețuit. Urma partea cea mai grea – schimbarea.
Când l-au externat, dr. Thomas la chemat la el în cabinet, pentru o discuție.
- Am făcut pregătirile ca să te duci intr-o unitate de dezintoxicare, i-a spus el. Te putem duce direct acolo. Duff i-a mulțumit pentru tot ajutorul.
- Cred că mă pot descurca singur, a spus. Expresia din ochii doctorului s-a schimbat brusc. În loc să se lumineze cu un sentiment de încurajare, arăta un scepticism provenit din experiență. În tonul vocii sale s-a simțit frustrarea:
- Duff, dacă mai tragi o dușcă, o să mori. Duff i-a mulțumit din nou:
- Doctore, două săptămâni aici, în spital, au fācut pentru mine mai mult decât orice clinică de dezintoxicare.
În spital, Duff fusese pompat bine cu diverse substanțe.
Când l-au trimis acasă, i-au dat o porție de pastile care să-i ajungă două săptămâni. Și se luau după prescripție - două pastile de șase ori pe zi, apoi două pastile de cinci ori pe zi și tot așa, numărul de pastile reducându-se in fiecare zi. Asta a fost pentru Duff prima probă. Dar i-a reușit; a respectat întocmai prescripția medicală. Totuși, tremura tot timpul. În primele câteva săptămâni, se scutura atât de tare datorită sevrajului, încât îi era frică să conducă mașina. Era sigur că face accident.
A găsit însă în garaj un vechi mountain bike cu cadru din oțel și a inceput să meargă cu bicicleta. Crezuse întotdeauna că în drumul spre o viață fără substante toxice, provocările cele mai mari vor fi evitarea barurilor, a dealerilor de droguri și în general a tentațiilor. Sigur, erau și ele provocări, dar Duff și-a dat seama că mai întâi trebuia să învețe lucruri cum ar fi când să se culce și ce să facă în intervalul în care e treaz.
Cea mai mare problemă a lui era să poată să funcționeze din nou în ecuația cotidiană.
Inițial, a mers pe bicicleta cea veche ca să evite tremuratul, dar și-a dat seama rapid că pedalatul îl face să se simtă mai bine. Și îi umplea timpul. În acele prime zile, a hoinărit fără nicio țintă și nici nu-și dădea seama cât de mult timp trecea – vedea doar că s-a lăsat întunericul. Fără să-și fi propus asta vreodată, s-a trezit curând că pedalează în jur de opt ore pe zi - lent, pe teren plat, dar cât e ziua de lungă. Mușchii îl dureau în fiecare dimineață. Nu mai făcuse exerciții de ani de zile. Dar febra musculară i-a întărit spiritul. Corpul îi era atât de distrus de abuzuri, încât spiritul a fost singurul lucru care l-a ținut pe linia de plutire, tot ce îi mai rămăsese.
Când s-a întors în L.A., în iunie 1994, trecuseră cinci săptămâni fără să bea. Chiar înainte de a ajunge acasă, Duff s-a oprit la Bike Shack, un magazin specializat în articole de ciclism. Acolo a văsut un afiș care promova o cursă de mountain bike, pe un traseu lung, în Big Bear, California. Cursa urma să aibă loc peste șapte săptămâni și avea și o categorie pentru începători.
Duff nu participase niciodată la vreo cursă și nu făcuse niciun sport individual. Un astfel de gând i se părea destul de descurajant și străin de el, dar ce naiba? Doar se dădea cu bicicleta zilnic... S-a gândit că ar putea să se antreneze pentru o competiție. Și în plus, dacă s-ar înscrie, asta i-ar da un motiv concret să se țină departe de băutură. Ar avea un scop. Așa că s-a înscris la cursă.
În acea perioadă, a divorțat de soția sa, Linda.
Singurul lucru care îi apropiase și îi ținuse ca un cuplu era faptul că luau droguri și se făceau praf împreună. Relația nu avea niciun viitor și amândoi știau asta. Așa că despărțirea a fost simplă și fără supărare.
După divorț, Duff se simțea foarte singur în Los Angeles. Cu excepția câinelui său, nu mai avea pe nimeni acolo. Se gândise că ar fi un gest rezonabil să-și arunce agenda. Era plină cu nume și numere de telefon ale unor dealeri de droguri sau persoane cu care mersese pe la petreceri. Simțea însă că e mai bine să fie singur. Nimănui nu-i place să bea sau să ia droguri singur, așa că se simțea mai în singuranță departe de acei oameni.
Pe parcursul dimineților, uneori îl apuca panica. Se trezea gâfâind să tragă aer, ca și cum ar fi trăit până atunci sub un strat gros de mâl. Nu mai bea, dar era însetat. Mintea aproape că i se atrofiase, din lipsă de stimuli. Acum, că viața sa luase o turnură pozitivă, a simțit că trebuie să citească. Voia să experimenteze lucrurile pe care le pierduse, să se scufunde în cărțile pe care elevii trebuie să le citească. Nu c-ar fi fost nostalgic dupa zilele de liceu, dar era împins de curiozitate.
Scott Fitzgerald? Shakespeare? Melville? De unde înceapă? Ficțiune, non-ficțiune? A început sa citească despre Razboiul Civil. Apoi despre alte războaie. A pornit de la Razboiul Civil până la Primul Razboi Mondial, apoi până la cel de-al doilea, înapoi până la Revoluție, mai departe până la Vietnam. „Pentru cine bat clopotele„ a lui Hemingway a fost cartea care i-a deschis brusc ușa spre lumea literaturii. Descrierile sale îl fascinau.
Când citea scrierile lui Hemingway despre foame sau suferință, pe Duff îl scuturau brusc frisoane de durere și spaimă. lar când unul dintre personaje a vorbit despre dependența de băutură, Duff parcă a luat un pumn în figură:
„Dintre toate soiurile de oameni, bețivul e cel mai scârbos. Hoțul, când nu fură, e ca toți oamenii. Ucigașul, dacă ajunge acasă, poate să se spele pe mâini. Dar bețivul pute, și varsă în pat, și-și topește măruntaiele în băutură". Duff simțea fizic adevărul descrierii.
În noua și izolata sa lume fără alcool, ca o insulă pustie, în sfârșit se conecta la ceva. Chiar dacă nu-și găsise încă locul în lume, măcar dădea în aceste cărți peste locuri și idei și persoane cu care să se poată conecta. Spațiul dintre coperțile cărților a devenit teritoriul singurătății sale.
Așa cum Duff spune în autobiografia sa, până în ziua de azi, lectura continuă să fie pentru el un refugiu meditativ. La sfârșitul fiecărei zile, indiferent dacă e în turneu sau acasă, cu familia, își face întotdeauna timp să rămână singur înainte de culcare, să citească.
În cele câteva săptămâni care au precedat cursa de biciclete, Duff și-a făcut curățenie în casă și și-a cumpărat mâncare. Mâncare adevărată, nu fast foodul cu care se obișnuise până atunci.
S-a antrenat din greu, a băut mai multă apă decât băuse în ultimii 1o ani și a văzut cum i se topesc kilogramele acumulate din cauza alcoolului . În primele trei luni după pancreatita acută, a slăbit 23 de kilograme.
Sigur, putea spune c-a încheiat cu băutura. Dar totuși simțea dorințe. Impulsul de a apuca o sticlă de vodcă și de-a se mai liniști, apărea destul de des. În plus, exista și un sentiment de dezamăgire: dezamăgirea că-și consumase toate creditele. ”Ce naiba, - se gândea uneori - niciodată n-o să mai pot bea un pahar?”
Ce știa cu siguranță era însă că era hotărât să înceapă o viață nouă, pe un teren solid. Iar băutura nu avea ce să caute în viața asta nouă.
Concursul ajunsese să reprezinte mult mai mult decât o plimbare cu bicicleta pe un traseu de 30 de kilometri. A străbate acea distanță ar fi însemnat că a trecut cu succes prima etapă dintr-un parcurs complet diferit - dintr-o viață anterioară la o altă viață, sa iasă dintr-o existență disperată și să înceapă una în care exista speranță. Pregătirea pentru cursa de la Big Bear a fost o luptă pentru supraviețuire și pentru sănătate. Iar bornele marcând cei 30 de kilometri ai cursei reprezentau primele jaloane ale existenței sale fără dependențe.
Și a sosit ziua cursei.
Duff s-a dus în zona de start și s-a uitat în jur la ceilalți competitori. Aveau biciclete ușoare, subțiri, din titan sau fibră de carbon. Aveau îmbrăcăminte profesionistă, din lycra, și căști de protecție. El era singurul cu bascheți, pantaloni scurți și șapcă de baseball cu cozorocul întors la ceafă. A pornit în cursă oarecum descurajat, însă la prima pantă și-a dat seama că orele lungi de antrenament făcute pe dealurile din Los Angeles îi dau un avantaj consistent. I-a depășit pe mulți din cei cu biciclete fancy și a început să creadă mai mult în el și în puterea de a termina cursa. A ieșit pe locul 59 din 300 de concurenți. Nu era rău, pentru un băiat care se urcase pe bicicletă cu doar câteva luni înainte.
Bicicleta a fost însă doar începutul vieții sportive pentru Duff. Niște prieteni bicicliști i-au făcut cunoștință cu Benny Urquidez, expert în arte marțiale, care i-a devenit lui Duff profesor și mentor. Orele lungi petrecute cu sensei Benny în dojo, sala de antrenament, i-au întărit lui Duff nu doar corpul, ci și mintea. Asta l-a ajutat să se transforme dintr-un rocker uneori agresiv, alteori nesigur, într-un tip calm și echilibrat.
Când a împlinit un an de la episodul de pancreatită, Duff s-a dus la doctorul Thomas din Seattle, pentru un consult. Acesta a rămas mască văzând metamorfoza. Și nu era vorba doar de aspectul fizic exterior, ci mai important, de schimbările din organe și sânge. La finalul examinării, doctorul avea o figură uimită.
”Sincer – i-a spus acesta lui Duff – nu îmi făceam prea multe speranțe pentru tine când ai plecat de aici. Nu mă așteptam să trăiești mai mult de șase luni. În general, alcoolicii care fac pancreatită nu prea reușesc să-și schimbe cursul vieții.”
Însă cele mai mari schimbări, pe care doctorul Thomas nu le putea vedea, erau cele din mintea lui Duff.
Iar aceste schimbări i se datorau în primul rând lui însuși, pentru că a avut puterea să scoată din corp și din minte tot ce era toxic și să-și facă ordine în viață.
Duff nu a terminat liceul în adolescență, așa că în 95 s-a reîntors la școală și a urmat cursuri de contabilitate la Santa Monica College.
I-a plăcut, așa că după câțiva ani, s-a înscris la Facultatea de Economie și Business de la Universitatea din Seattle. A fost un student bun și conștiincios și dacă muzica nu l-ar fi acaparat, ar fi absolvit facultatea. N-a făcut-o, ar trebui să mai completeze un trimestru ca să poată primi diploma. Asta însă nu l-a împiedicat ca în 2011 să înființeze Meridian Rock, o companie de management financiar, care își propune să educe muzicienii cu privire la investirea banilor lor.
În 1999, Duff s-a căsătorit cu iubita lui, modelul Susan Holmes. Au împreună două fete și o căsnicie fericită.
Despre cariera sa muzicală sunt convis că știi câte ceva, așa că nu intru în detalii. La finalul anilor 90, Guns n Roses era de domeniul trecutului, așa că Duff și-a continuat cariera cu propria trupă, Loaded, care e încă activă și în ziua de azi. A avut apoi succes cu Velvet Revolver, înființată împreună cu foștii colegi - Slash și Matt Sorum. Între timp, cântat pentru scurte perioade cu Jane’s Addiction, Alice in Chains și Hollywood Vampires. Iar pentru ca cercul să se închidă complet, în 2016, Duff a reluat parteneriatul cu Axl și Slash și au reînceput să concerteze ca Guns n Roses.
Duff McKagan nu mai e de mult Regele Berilor.
Azi e considerat de mulți ca fiind unul din cele mai inteligente și articulate personaje din lumea rockului. E un rockstar care a urcat până pe culmile succesului și celebrității, a umblat prin infernul dependențelor și suferinței, pentru ca în final să reușească să iasă la lumină, învingător.
Sunt Geo Iordache, iar aceasta este Rock Story.
Abonează-te pe rockstory.ro ca să primești episoadele pe email imediat ce apar. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro
S-a întâmplat în ziua asta
18 octombrie 1989
Guns ‘n Roses concertează la L.A. Coliseum, în deschiderea Rolling Stones.
Înainte de a cânta prima notă, Axl face un anunț care îi șochează pe colegii de trupă și îi surprinde pe cei 80.000 de spectatori.
Guns primiseră o ofertă să țină 4 concerte în deschiderea Rolling Stones. La vremea aceea, Guns erau o trupă tânără, aflată pe val, despre care Los Angeles Times publicase un articol amplu și elogios, din care reieșea că însemnau ceva în lumea rockului și că urmau să detroneze vechea gardă. Era un pic cam mult, iar membrii Gn‘R știau asta. Oricât de buni ar fi fost, nicio trupă nu ar fi putut să detroneze vreodată Stones.
Însă erau fericiți, pentru că aveau șansa de a cânta în deschiderea celei mai bune trupe din lume. Și nu oriunde, ci tocmai a ei acasă, în L.A. N-au avut de-a face cu un avocat sau un impresar, pentru că de contract s-a ocupat însuși Mick Jagger. Acesta a negociat el însuși condițiile show-ului Guns și a avut grijă de toate detaliile. ”Vrem atât pentru fiecare concert”, au spus băieții. ”Nu, o să primiți atât” le-a spus Mick. Și cu asta s-a încheiat discuția. De fapt, nici nu contau banii – Guns erau încântați că vor cânta alături de Stones.
În fine – a trecut prima seară, primul concert. Totul bine și ok. Apoi a urmat seara a doua.
Guns urcă pe scenă, iar Axl merge glonț către microfon și îi anunță brusc pe cei 80.000 de spectatori că
”dacă anumiți membri ai Gn‘R nu se opresc din dansul lor cu Mr. Brownstone”, acesta va fi ultimul lor spectacol.
Mulțimea a amuțit. Nimeni n-avea idee la ce se referea Axl. Era însă vorba de consumul de heroină, iar membrii trupei știau asta. Mai ales Duff McKagan, care la vremea respectivă începuse să suplimenteze consumul de alcool cu cel de cocaină.
Duff a luat foarte personal anunțul și s-a simțit oarecum trădat. N-avea o problemă că Axl îl condamna pentru dependența sa, dar nu așa, în public. Ar fi preferat să o facă în particular, față în față.
Au dus până la capăt spectacolul, precum și următoarele două. Ar fi trebuit să aibă o întâlnire, să facă o discuție după acel episod de pe scenă. N-au făcut-o. Iar vremurile în care erau o trupă – ei împotriva tuturor – se încheiaseră. Fisura din ceea ce fusese până atunci o stâncă solidă apăruse. Iar timpul nu avea să o închidă, ci dimpotrivă.
În memoriile sale, Duff McKagan spunea:
”În acea noapte s-au tras clopotele, marcând oficial sfârșitul unei epoci din existența Gn‘R”.
Aveau însă să mai treacă niște ani până la destrămarea trupei.
19 octombrie 1980
AC/DC revine pentru prima dată pe scenă după moartea tragică a lui Bon Scott, dând startul în Bristol unui turneu de 20 de concerte în Marea Britanie.
În urma morții vocalistului, trupa luase în considerare posibilitatea de a se desființa, dar diverse persoane apropiate - inclusiv părinții lui Scott - au insistat că artistul ar fi dorit ca trupa să continue. Ca atare, s-au apucat să găsească un nou solist, ajungând în cele din urmă la Brian Johnson, pe care Bon Scott însuși îl lăudase cândva ca fiind "un mare cântăreț de rock and roll ".
Angus și-a amintit mai târziu:
"Îmi amintesc că prima dată când am auzit numele lui Brian a fost de la Bon Scott... el fusese odată în Anglia, văzuse un spectacol cu o trupă numită Geordie și a menționat că Brian era un mare cântăreț de rock and roll, în stilul lui Little Richard. Iar acesta era marele idol al lui Bon - Little Richard. Așa că atunci când am decis să continuăm, Brian a fost primul nume care ne-a venit mie și lui Malcolm, și ne-am spus că ar trebui să vedem dacă îl putem găsi."
L-au găsit (povestea e absolut delicioasă, o găsești în episodul 5 al Rock Story) și l-au adus la Londra.
Pentru audiție, Johnson a cântat "Nutbush City Limits" a lui Ike & Tina Turner și apoi "Whole Lotta Rosie" de pe albumul Let There Be Rock.
Din respect pentru Scott, trupa dorea un vocalist care să nu fie un imitator. Pe lângă vocea sa distinctivă, comportamentul și dragostea pentru muzica soul și blues clasică, grupul a fost impresionat de personalitatea atrăgătoare a lui Johnson.
După ce au audiat și restul candidaților în zilele următoare, Johnson s-a întors pentru ceea ce credea că va fi o a doua audiție. Spre surprinderea sa, Malcolm Young l-a anunțat că îi oferă un loc în trupă.
La nici o săptămână distanță au început să lucreze împreună cu el pentru albumul Back In Black, pe care îl începuseră cu Scott, și care ulterior a devenit unul din cele mai mari succese ale trupei.
20 octombrie 2023
Rolling Stones au lansat Hackney Diamonds, primul lor album cu piese originale din 2005 încoace.
Evident, Hackney Diamonds n-are deocamdată o poveste. Timpul o va scrie. Putem spune doar că Hackney Diamonds este o expresie de jargon englezesc, care se referă la cioburile de geam spart rămase în urma unui jaf. Hackney este un cartier londonez cunoscut pentru rata înaltă de criminalitate.
Am ascultat azi albumul și e de admirat cât de proaspăt sună piesele. Dacă Jagger & co. și-au dorit un album răsunător cu care să părăsească scena, îl au. Soundul e cel pe care îl așteptam de la Stones și care ne face să-i iubim, având totuși o latură modernă, aliniată cu timpurile.
Pe album apar câteva features remarcabile – Elton John, Paul McCartney, Stevie Wonder, Lady Gaga și Bill Wyman (fostul lor basist). Chiar dacă vârstele celor 3 - Mick Jagger, Keith Richards și Ronnie Wood - variază în jur de 80, Rolling Stones sunt încă relevanți și cool, departe de a fi old farts. Aseară (19 oct) au avut un party de lansare în clubul Racket din New York. Plin cu toată lumea bună newyorkeză, care s-a înghesuit să vadă și să audă cea mai mare trupă de rock din lume.
Indiferent de gusturile tale muzicale, ascultă albumul ăsta. E o lecție despre cum să fii în pas cu timpurile, rămânând în același timp un clasic cu peste 60 de ani de carieră în spate.
Așa ceva e unic...
25 octombrie 1999
Albumul Supernatural al lui Santana ajunge #1 în topul Billboard din Statele Unite.
Supriza a fost cu atât mai mare, cu cât Carlos Santana fusese considerat până atunci un artist aflat la finalul carierei, un rocker de 52 de ani asociat cu muzica anilor 70 și pe care industria muzicală îl considera terminat.
Ca să vedem de ce și cum a ajuns Supernatural la acest succes supranatural, ne întoarcem în 1997.
În acel an, Carlos Santana privea în urmă spre albumele sale din anii 90, care nu avuseseră succes. Adică se vânduseră prost de tot. Poate și din cazua asta, nu avea niciun contract cu vreo casă de discuri – toate îl considerau prea bătrân. Columbia își luase la revedere de la el în 1991, iar Polydor îi dăduse papucii în 94, după albumul Brothers.
Sigur, piesele clasice Santana erau incluse pe toate compilațiile dedicate anilor 60-70, însă Carlos simțea că după 30 și ceva de ani în showbiz, mai are ceva vână creativă.
În vara lui 1997, Santana îl invită la unul din concertele sale pe Clive Davis, fondatorul Arista Records,
prima casă de discuri cu care Santana colaborase la începuturi, în 1969. După concert, Carlos și Clive stau la un pahar ca doi vechi prieteni și deapănă amintiri. Carlos vrea însă mai mult decât amintiri, așa că îi spune lui Davis că ar vrea să lucreze din nou împreună, că are în minte un album radio-friendly, cu piese care să atragă un public mult mai larg și mult mai tânăr.
Îi dă exemplele lui Miles Davis și John Coltrane, care s-au relansat în partea a doua a carierei către o muzică cu influențe pop, și îl convinge pe patronul Arista Records că nu e blocat în anii 60.
Davis îl ascultă pe vechiul său colaborator și de dragul vremurilor bune, e de acord să îl susțină în acest nou proiect. Cei doi își propun ca noul album să depășească vânzările lui Abraxas, din 1970, care se vânduse în 4 milioane de exemplare.
Davis propune ca albumul să fie „Santana vintage”, dar cu „influențe contemporane” și vine cu ideea de a contacta diverși artiști pentru colaborare. Îi spune lui Santana astfel: ”Dă-mi jumate de album și ai încredere că o să găsesc materiale care să se potrivească cu stilul tău. Pe cealaltă jumate faci ce vrei tu.”
Niciunul din cei doi nu și-a propus ca noul album să fie plin de nume mari,
însă știau că piesele vor avea nevoie de stiluri muzicale diferite și o gamă diversă de muzicieni. Ceea ce avea să lege acest material, care avea ca nume de lucru inițial Mumbo Jumbo, era chitara lui Santana, cu riff-urile sale uneori plângătoare, uneori percutante, dar întotdeauna memorabile.
Supernatural s-a lansat pe 15 iunie 1999, iar single-urile Smooth, Maria Maria, Corazon Espinado sau Put Your Lights On au luat cu asalt toate posturile de radio și au rupt topurile muzicale. Combinația dintre un virtuoz experimentat al chitării și staruri pop pe val a fost ca o bombă care a detonat în urechile unui public foarte larg.
Adolescenți sau oameni peste 50, hispanici, afroamericani sau caucazieni, toți se regăseau într-una din piese, din stiluri sau din artiștii de pe album. Și chiar dacă nu s-ar fi regăsit, era imposibil în 1999 să nu auzi piesele Santana peste tot: radiouri, cluburi, terase, în America, Europa sau oriunde în lume.
Înainte de lansare, Arista Records își făcuse niște calcule modeste și pregătise o primă tranșă de 125.000 de exemplare ale albumului. În primele 3 săptămâni de la lansare, Supernatural avea să depășească toate așteptările, vânzându-se în 600.000 de exemplare, iar în ziua de azi e considerat unul din cele mai bine vândute albume ale tuturor timpurilor, cu peste 30 de milioane de exemplare.
Cariera lui Santana s-a relansat.
Generația tânără, care nu îl cunoștea, i-a descoperit muzica, iar cei care deja îl știau din anii 60 și 70 l-au apreciat și mai tare. Sau - au strâmbat din nas, comparându-i rockul fusion neîmblânzit de la Woodstock cu pop rockul comercial de pe Supernatural.
Dar asta nu mai contează. Rămâne în istorie fascinanta poveste a artistului pe care toți îl credeau epuizat creativ, a chitaristului de 52 de ani care s-a ridicat din uitare și a dat o nouă definiție a coolness-ului.
Supernatural rămâne cel mai bine vândut album al unui artist hispanic, iar Santana a intrat în Guiness Book Of Records cu cea mai mare pauză între două albume ajunse numărul 1. Ultimul number one îl avusese cu 28 de ani în urmă, în 1971.
Ascultă povestea albumului Supernatural în episodul 13 al podcastului Rock Story.
26 octombrie 2004
Apple lansează iPod-ul U2 Special Edition ca parte a unui parteneriat cu U2 și Universal Music Group.
Noul iPod U2 avea o capacitate de până la 5.000 de melodii și era prevăzut cu o rotiță Click Wheel roșie și o gravură personalizată cu semnăturile membrilor trupei U2. iPod-ul a fost lansat în paralel cu noul album U2 "How to Dismantle an Atomic Bomb".
10 ani mai târziu, în 2014, U2 au mers un pic prea departe, când au încheiat un nou acord cu Apple prin care albumul lor Songs of Innocence urma să apară gratuit pe dispozitivele personale ale fiecărui utilizator de produse Apple.
Vorbim aici despre 500 de milioane de utilizatori iTunes care s-au trezit cu albumul pe telefon, computer sau iPod. Conform CEO-ului Apple, Tim Cook, era cea mai mare lansare de album din istorie. Premisele erau minunate: una din cele mai mari trupe face cadou publicului noul ei album.
Însă s-a dovedit rapid că nu toți cei care aveau iTunes erau prin definiție fani U2. Reacția a fost rapidă și brutală, mai ales că Songs of Innocence nu era chiar la nivelul Joshua Tree sau Achtung Baby din punct de vedere muzical. În scurt timp, compania Apple a fost nevoită să creeze un instrument care să le permită utilizatorilor să șteargă înregistrarea cu un singur clic.
Erau atât de mulți cei care nu voiau albumul, încât Apple a creat chiar și un site de asistență pentru a ghida utilizatorii în acest proces de delete.
"Ne-am gândit că dacă am putea să punem muzica noastră la îndemâna oamenilor, aceștia ar putea alege să o asculte", a declarat Bono mai târziu. "Nu a fost chiar așa - a fost o decizie proastă"
Află despre alte decizii proaste din lumea rockului din episoadele 28 și 29 ale Rock Story.
28 octombrie 1997
Toboșarul R.E.M., Bill Berry, anunță că părăsește grupul după 17 ani, ca să devină fermier.
Cu 8 luni în urmă, Berry se prăbușise pe scenă în timpul unui spectacol la Lausanne, Elveția, după ce suferise un anevrism cerebral. A fost operat imediat și s-a recuperat complet în decurs de o lună. Însă probabil că a fost un semnal de alarmă pentru el și un îndemn să pună capăt poveștii sale frumoase de rockstar.
Era un moment dificil pentru trupă, care cu doar un an înainte, semnase cu Warner Bros un contract record de 80 de milioane de dolari pentru cinci albume, fără să știe că e un moment în care cariera trupei se apropie de prăbușire.
În anii precedenți, REM avuseseră un succes impresionant cu o serie de albume de pe care ieșiseră hituri precum „Losing My Religion”, „Everybody Hurts” sau „Man on the Moon” și la momentul respectiv erau una dintre cele mai iubite trupe din lume.
1996 era punctul culminant al ofertelor uriașe de contracte pentru staruri ca Janet Jackson sau Metallica, iar casele de discuri înregistrau profituri imense datorită vânzărilor de CD-uri de 20 de dolari bucata.
Revenind la deal-ul cu REM, ceea ce nu știa Warner Bros. era că bateristul Bill Berry era pe cale să părăsească trupa. Compania nu avea cum să prevadă că următorul album al trupei - Up, lansat în 1998, va fi un eșec comercial și că următoarele albume aveau să iasă și mai rău.
Nu știau că Napster urma să apară peste câțiva ani și să distrugă complet modelul de afaceri bazat pe vânzarea de CD-uri.
Au crezut că 1996 va dura pentru totdeauna și asta i-a costat o avere. Astăzi, la aproape 30 de ani de la decizia Warner Bros de a oferi 80 de milioane celor de la REM, aceasta este încă considerată de mulți drept cea mai proastă afacere din muzica rock din toate timpurile.
Află despre alte decizii proaste din lumea rockului din episoadele 28 și 29 ale Rock Story.
30 octombrie 1998
Toți cei patru membri originali ai trupei Black Sabbath s-au reunit pentru a cânta "Paranoid" în cadrul emisiunii David Letterman Show.
Era ceva ce nu se mai întâmplase din 1979, când Iommi îl dăduse afară pe Ozzy.
Fanii s-au umplut de speranță într-o reuniune permanentă, iar lucrurile au evoluat, pentru că în această componență originală, Sabbath a înregistrat două spectacole la Birmingham NEC, lansate în octombrie 98 sub forma albumului dublu Reunion.
Următorul pas pentru a cimenta reuniunea ar fi fost un album original nou, așa că Sabbath a revenit în studio în primăvara anului 2001, pentru a lucra la un nou material cu toți cei patru membri originali și cu producătorul Rick Rubin.
Speranțele tuturor s-au năruit atunci când sesiunile de înregistrare au fost întrerupte în vară, pentru că Osbourne a lăsat totul baltă când a fost chemat să termine piesele pentru albumul său solo. "S-a terminat pur și simplu..." a declarat Iommi. "Este păcat, pentru că piesele erau foarte bune".
Iommi a comentat despre dificultatea de a-i aduna pe toți membrii pentru a lucra împreună:
”Este foarte diferit să înregistrezi acum. Cu toții am făcut atât de multe între timp. La începuturile noastre nu existau telefoane mobile care să sune la fiecare cinci secunde. Când am început, nu aveam nimic. Cu toții trăgeam în aceeași direcție. Acum, fiecare are alte treburi. Ne înțelegem foarte bine, dar este pur și simplu imposibil să încerci să pui cap la cap un album.”
31 octombrie 1989
MTV a difuzat primul episod al seriei de concerte de mare succes, Unplugged, cu un show al trupei Squeeze.
Emisiunea a propulsat nenumărați artiști la un nivel și mai mare de celebritate, în timp ce multe trupe sau artiști, printre care Nirvana, Eric Clapton, Mariah Carey, Tony Bennett sau 10.000 Maniacs au avut un succes fenomenal, lansându-și sesiunile ca albume live.
Albumul MTV Unplugged al lui Clapton, de exemplu, s-a vândut în 26 de milioane de exemplare în întreaga lume și a devenit în cele din urmă cel mai bine vândut album live din toate timpurile.
De asemenea, concertul MTV Unplugged in New York al trupei Nirvana este considerat ca fiind unul dintre cele mai bune albume live din toate timpurile.
31 octombrie 1996
Slash și-a anunțat plecarea din Guns N' Roses.
Deși s-a întors în trupă exact 20 de ani mai târziu, legendarul chitarist a fost ocupat în acest răstimp, fiind unul din cofondatorii supergrupului Velvet Revolver (alături de Scott Weiland, Duff McKagan, Matt Sorum și Dave Kushner) și lansând mai multe albume solo.
Astă-vară, pe Arena Națională din București, Slash ne-a arătat că încă este regele chitării și că poate să fascineze de unul singur un stadion întreg.
1 noiembrie 1968
George Harrison își lansează albumul de debut solo, Wonderwall.
Albumul a fost folosit drept coloană sonoră în filmul intitulat la fel, Wonderwall. Alături de o echipă de muzicieni indieni, printre care și Ravi Shankar, Harrison a conceput un album deosebit - un crossover de world music, înainte ca termenii aceștia să fie inventați.
Wonderwall e o expresie a fascinației lui Harrison pentru muzica indiană și o dovadă implicită a dezinteresului său în cadrul Beatles (unde era văzut de McCartney/ Lennon doar ca un executant), poate chiar un indiciu al începutului sfârșitului.
Aproape 30 de ani mai târziu, în 1995, Noel Gallagher de la Oasis avea să numească Wonderwall una din piesele de pe albumul Morning Glory. Gallagher a recunoscut în mai multe interviuri că inspirația pentru acel nume a venit de la albumul lui Harrison.
1 noiembrie
Rick Allen, bateristul de la Def Leppard, a împlinit azi 60 de ani.
De aproape 39 de ani, Rick e cunoscut în lumea muzicală drept ”bateristul cu o singură mână”. E omul care după un accident auto s-a reinventat și și-a reconfigurat creierul ca să învețe cum să cânte din nou la tobe, fără mâna stângă.
Ascultă povestea dramatică a lui Rick Allen în episodul 30 al Rock Story (sau citește scriptul în format text).
2 noiembrie 1978
Pe 2 noiembrie 1978, The Police și-a lansat albumul de debut, Outlandos d'Amour (în traducere liberă din franceză "Outlaws of Love").
Datorită popularității piesei "Roxanne", albumul a avut un succes răsunător, ajungând pe locul 6 în Marea Britanie și pe locul 23 în SUA.
Cu un buget de 1.500 de lire sterline împrumutat de la managerul lor, Miles Copeland (fratele toboșarului Stewart), Police a înregistrat Outlandos d'Amour la studiourile Surrey Sound în sesiuni diferite pe parcursul a șase luni, trupa înregistrând ori de câte ori studioul avea timp liber sau când altă trupă își anula programările.
Miles Copeland promisese să plătească Surrey Sound încă 2.000 de lire sterline la terminarea înregistrării, dar nu le-a dat întreaga sumă decât mult mai târziu, când Police ajunsese pe culmile succesului.
Inițial, albumul trebuia să se numească Police Brutality, însă ascultând Roxanne, Miles Copeland a simțit că e nevoie de ceva mai romantic și a venit cu propunerea Outlandos d'Amour.
Considerat în prezent ca fiind unul dintre cele mai bune albume de debut din toate timpurile, Outlandos d'Amour a inclus și hiturile "Can't Stand Losing You" și "So Lonely".
Fotografia originală a personajului misterios de pe coperta albumului Led Zeppelin IV a fost descoperită într-un album foto vechi.
Pentru fanii trupei Led Zeppelin, este o imagine imediat recognoscibilă: personajul cu barbă adus de spate, sprijinit de un toiag și cu un snop de vreascuri în spinare apare pe coperta albumului lansat fix acum 52 de ani. Dar originea imaginii a rămas un mister timp de mai bine de jumătate de secol.
Acum a fost dezvăluit faptul că este o fotografie alb-negru din perioada victoriană târzie a unui meșteșugar de acoperișuri din Wiltshire.
Brian Edwards, cercetător la centrul de istorie regională de la Universitatea din vestul Angliei, a declarat că a dat peste fotografia originală din 1892 într-un album foto, în timpul cercetărilor pentru o expoziție.
Până acum, circulau doar reproduceri ale fotografiei. O astfel de reproducere colorizată a imaginii din secolul al XIX-lea a fost cumpărată dintr-un magazin de antichități din Reading, Berkshire, de către Robert Plant. Imaginea a fost apoi pusă pe peretele tapetat al unei case părăsite, pentru a fi făcută fotografia pentru coperta de album.
Lansat pe 8 noiembrie 1971, Led Zeppelin IV s-a vândut în peste 37 de milioane de exemplare în întreaga lume și include una dintre cele mai emblematice piese ale grupului - Stairway to Heaven.
6 noiembrie 1993
Pe 6 noiembrie 1993, Meat Loaf a dat lovitura cu primul său nr. 1 în topul Billboard Hot 100 cu piesa "I'd Do Anything For Love (But I Won't Do That)".
Am înțeles cu toți că Meat Loaf ar face orice pentru dragoste, dar iată că 30 de ani mai târziu, încă ne întrebăm care e chestia aia pe care n-ar face-o (I Won't Do That).
Depinde pe cine întrebi, piesa este fie un power ballad de senzație, fie un sirop grețos. Adică îți place sau nu. Scrisă de Jim Steinman, colaboratorul de lungă durată al artistului, această baladă epică dura peste 12 minute (cea mai scurtă versiune single a fost redusă la 5:13), ceea ce era de groază pentru radiouri, care înghițeau cu greu ceva mai lung de 5 minute.
Melodia a devenit o senzație globală, ajungând pe primele locuri în topurile din Europa, precum și în Australia, Canada și Marea Britanie, unde a fost desemnat cel mai bine vândut single al anului 1993.