Podcast
Îți place place Rock Story? Susține-l!
Apreciez enorm că ești alături de Rock Story la fiecare episod, că îl asculți sau îl citești constant. De aceea, tu ești și vei rămâne cel dintâi care primește episoadele, imediat ce apar. Gratuit.
Am hotărât ca în fiecare moment să existe disponibile 5 episoade care pot fi ascultate gratuit (cele mai noi), în timp ce alte 5 din urmă să fie disponibile pe bază de abonament pe Spotify
Restul catalogului Rock Story este disponibil pe Patreon
Tina Turner - partea III (Renașterea)
Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts, sau Google Podcasts
Pentru o experiență completă, te sfătuiesc să asculți podcastul audio, dar dacă din diverse motive preferi varianta text, iată mai jos scriptul episodului:
În 1976, Tina Turner reușește să iasă din relația abuzivă și violentă pe care o avusese timp de 16 ani cu Ike. Era o femeie în vârstă de 37 de ani, care în urma despărțirii rămăsese cu 36 de cenți în buzunar, cu datorii și cu 4 copii: unul al ei, doi ai lui și unul al lor. Avea însă numele Tina Turner, precum și o voce de excepție. Pe aceste două trepte, Tina și-a început urcușul către vârf și a renăscut, devenind unul din cele mai mari staruri din muzica următoarelor 3 decenii.
Sunt Geo Iordache, iar aceasta este partea a treia a seriei Tina Turner: Renașterea. Partenerul nostru este Glenmorangie – whisky scoțian cu tradiție din 1843.
După despărțire, Tina a primit toate facturile, copiii și niște amintiri de care nu avea nevoie. La 37 de ani, toate astea sunt ca niște ghiulele legate de picioare. Tina a înțeles că o s-o tragă în jos și că singura ei șansă e să muncească mai mult decât o făcuse vreodată. Iar dacă tot ce făcuse profitabil până atunci îi rămăsese lui Ike, măcar acum avea șansa să muncească pentru ea.
Concerta în Las Vegas sau la conferințe de vânzări, accepta orice invitație la emisiuni TV. Nu refuza nimic, pentru că erau singurele surse de venit. Și peste tot trebuia să răspundă la aceeași întrebare tâmpită: unde e Ike? Mereu fusese în umbra lui. În ochii tuturor, fuseseră o familie timp de 16 ani. Iar muzical, Ike & Tina fusese un întreg. Acum, lumea vedea doar jumătate. Cât despre drama din spatele reflectoarelor, doar cei apropiați știau. Și nici ei nu aveau o imagine completă.
Întrebările despre Ike îi răscoleau Tinei trauma suferită. Însă era o profesionistă. Când urca pe scenă, nu puteai să știi că e ceva în neregulă cu ea. Septembrie 1977. A trecut un an de la despărțirea de Ike. Tina este la Caesars Palace, în Vegas. Are acolo o serie de concerte, iar în seara asta tocmai a terminat unul din ele. Ca de obicei, a dat totul pe scenă. E obosită și în timp ce se demachiază, își privește fața în oglindă. Știe că timpul nu e de partea ei. S-a săturat de concerte organizate pe la conferințe, în sălile de spectacol a unor hoteluri sau în cluburi.
Chiar și aici, în Vegas, s-a săturat de spectatori care își mănâncă cina, se scobesc între dinți sau beau șampanie și râd zgomotos în timp ce ea își dă sufletul pe scenă. În seara asta, în timp ce cânta, i se păruse că la una din mesele de lângă scenă îl vede pe Elvis. Nu, n-avea cum să fie el, The King murise de câteva luni bune. Poate că nu era Elvis în persoană, dar totuși - mutra buhăită, cu ochelari de soare și perciuni negri nu putea fi confundată. Iar într-una din pauzele dintre piese, mutra aia s-a uitat în ochii ei și i-a spus:
”Vegasul nu e decât o fundătură, Tina! Cu tot glamourul și luminile lui. Mi-am îngropat aici ultimii ani de viață și de carieră. Fugi, scapă de aici cât mai poți!”.
Publicul aplauda, așa că Tina a făcut o plecăciune, iar când s-a ridicat și s-a uitat la masă, Elvis dispăruse.
Dar vorbele lui ajunseseră unde trebuie și o cutremuraseră. Înapoi în cabina ei, uitându-se în oglindă la cearcănele de sub ochi, Tina știa că avea o carieră care stagna. Nu contau banii, nu conta sclipiciul Vegasului, pentru ea era important să facă o schimbare.
Nu este însă ușor ca la 40 de ani să schimbi stilul muzical, felul în care arăți, și mai ales să schimbi modul în care te percepe lumea. Tina știa că are nevoie de un manager, un impresar care să-i înțeleagă viziunea și să aibă puterea să o ducă acolo unde visa ea.
În 1980, Tina este invitată să participe la show-ul TV realizat la televizunea australiană de Olivia Newton-John.
Cântă, dansează și electrizează publicul cu energia ei. Într-una din pauzele de filmare, Olivia îi face cunoștință cu managerul ei, Roger Davies, un australian de 28 de ani. Tina schimbă câteva vorbe cu el și îi place tipul. Plin de idei, curajos, cu conexiuni bune și gata să ia lumea în piept. La finalul showului, Tina se duce la el și îi spune direct: Am nevoie de un impresar. Davies se uită la ea neîncrezător și se întreabă: Câți ani are? Ce pot să fac cu ea din punct de vedere muzical?
Totuși, la filmări simțise că flacăra Tinei avea putere, așa că se hotărăște să încerce și îi spune: Nu știu, trebuie să văd ce poți să faci. Tina zâmbește și îi spune că are niște spectacole în San Francisco, la hotelul Fairmont. Dacă vrei să vezi ce pot face pe scenă, te aștept acolo – îi spune ea.
Iar Davies se duce. Erau două spectacole pe seară. Primul era la cină, când lumea mânca. Un spectacol în stil cabaret, în care Tina cânta diverse coveruri. Davies stătea la masă, privind înspre scenă și învârtind paharul cu vin care se încălzise de mult. Îi părea rău că venise. Era o pierdere de timp. Venise să vadă un spectacol și în loc de asta, se plictisea la o colecție de coveruri nostalgice, acompaniate de clănțănitul cuțitelor și furculițelor din farfurii.
Însă zburase din Australia până în San Francisco pentru asta, așa că a rămas și la al doilea spectacol, care era programat mai târziu, când spectatorii deja mâncaseră și băuseră, așa că unii se ridicau de la mese și dansau. Iar ce a văzut Davies în acea seară pe scenă și în public era de-a dreptul impresionant. Nu văzuse prea mulți artiști care să creeze o astfel de relație cu spectatorii, care să-i țină în priză pentru 2 ore. Însă anii petrecuți de Tina pe scenă în turnee, sutele, miile de spectacole live pe care le făcuse în anii 60 și 70 fuseseră o școală bună. Tina Turner era regina scenei și avea putere absolută asupra publicului.
După spectacol, Roger Davies s-a dus la ea în cabină. I-a spus că e de acord să-i fie manager, însă a vrut să știe care e scopul ei. Ce își dorește de la carieră. Fără să stea pe gânduri, Tina i-a spus că visul ei e să fie prima vedetă de culoare din rock and roll care să facă spectacole ca Rolling Stones. >”Vreau să umplu stadioane, ca Mick Jagger și Keith Richards.”
Revenim în câteva momente
Fie că ești un cunoscător experimentat de whisky sau doar un începător curios, Glenmorangie oferă o gamă de produse pentru toate gusturile. Fiecare înghițitură de whisky Glenmorangie este o invitație de a experimenta meșteșugul și angajamentul ce definesc excelența produselor Glenmorangie. De la eleganța clasică a Glenmorangie Original până la complexitatea bogată a Glenmorangie de 18 ani, brandul te invită să descoperi și să savurezi lumea remarcabilă a whisky-ului.
Roger Davies, australianul de 28 de ani, semnase cu Tina Turner, însă habar n-avea dacă se poate ține de promisiune.
În momentul ăla, nu existau în rock and roll femei care să poată umple un stadion. Cu atât mai puțin femei de culoare, trecute de 40 de ani. Problema Tinei după ce încheiase asocierea cu Ike era că se afla pe cont propriu. Era doar Tina. Dar cine era Tina? La momentul acela, era mai în vârstă decât oricare din vedetele pop, o femeie de vârstă mijlocie pe care publicul nu știa cum s-o ia. Cântă r’n’b? Cântă disco? Care e stilul ei? Era foarte neclar, avea o imagine foarte nedefinită.
Pentru Tina, schimbarea a început cu elementul care pentru o femeie este în același timp cel mai ușor de schimbat și cel mai greu: părul. Părul lung, buclat, care îi cădea pe umeri era parte a vechii ei imagini, din Ike and Tina. Așa că l-a tuns, i-a oxigenat vârfurile și l-a zburlit. Era o apariție pe care nu puteai s-o ignori. A concediat fetele din backing vocals, care făceau parte dintr-o identitate și o viață pe care nu le mai voia. Apoi, a renunțat la hainele cu franjuri și paiete. Și-a cumpărat niște rochii scurte, care să-i pună în valoare picioarele și dansul de scenă. Și s-a dus la muncă.
În timpul ăsta, managerul Davies bătea la ușile tuturor caselor de discuri, încercând să obțină un contract pentru un album. Știa că Tinei nu-i trebuie mai mult ca să convingă. Un. Album.
Era finalul anului 1981, casele de discuri tărăgănau discuțiile și nu voiau să riște.
Însă la 42 de ani, nici Tina nu mai voia să cânte vechile hituri, în vechiul stil. Trebuia să o rupă complet cu trecutul, însă atât publicul, cât și managerii caselor de discuri aveau despre ea aceeași imagine pe care o avuseseră dintotdeauna: Ike and Tina, soul, RnB, Proud Mary, Nutbush... Roger Davies a înțeles că dacă schimbă percepția publicului, Tina are o șansă. A întrebat-o dacă e dispusă să-și spună povestea către presă. Tina era nehotărâtă, îi era teamă, nu știa cum va reacționa Ike, nu știa cum o va vedea publicul. Și-a sunat prietenii apropiați și s-a sfătuit cu ei. Doar ei știau traumele prin care trecuse.
Iar într-o dimineață de decembrie, când telefonul de pe biroul lui Davies a sunat, acesta a auzit vocea Tinei: ”Ok, sunt gata să vorbesc”. Carl Arlington, reporter la revista People, spunea: Credeam că va fi o simplă poveste de revenire. Nu aveam habar că era vorba de o adevărată dramă. La începutul anilor 80, nimeni vorbea public despre abuz sexual sau violență domestică. Multă lume știa că Ike fusese un soț violent, însă se știau puține detalii.
Revista People avea la momentul respectiv în jur de 30 de milioane de cititori, deci orice se publica în ea era cel mai aproape de ceea ce azi numim Viral. Ideea că Tina era o supraviețuitoare, că evadase din relația abuzivă, iar acum avea o identitate proprie a plăcut publicului. Aveau pe cine să susțină, cu cine să empatizeze.
Tina avea acum simpatia publicului. Iar managerul Davies știa că asta e o ușă care nu stă deschisă prea mult. Trebuia să găsească o casă de discuri dispusă la o colaborare. Iar acea casă de discuri a fost Capitol Records. Era finalul lui 1983. Într-un birou de la etajul 13 al clădirii Capitol Records din New York, Tina, alături de managerul său Roger Davies, e pe cale să semneze pentru cel mai important album al carierei ei. În fața lor, se află John Carter - un executiv al casei de discuri, cel care convinsese managementul că e un contract bun. Tina semnează pe linia punctată, apoi îi dă stiloul lui Carter și îl întreabă: de ce eu? Carter zâmbește și răspunde: Dintotdeauna m-au interesat artiștii de care ceilalți nu sunt interesați.
Iar Tina era o artistă de 44 de ani, de care industria muzicală nu prea era interesată. Și poate că vârsta n-ar fi fost o problemă, dar schimbarea de stil era o problemă. Iar industriei muzicale nu-i plac schimbările și în mod sigur nu-i place să-și asume riscuri. Pentru Tina era totul sau nimic, așa că s-a aruncat cu toată energia în muncă. Roger Davies a început să caute piese pentru album, devenise un colecționar de cântece. Avea tot timpul cu el cu o servietă de piele plină de casete și discuta cu o grămadă de compozitori, producători, tehnicieni de studio. Până la urmă, o informație bună putea veni de oriunde.
Așa s-a întâmplat într-o bună zi, când Davies s-a întâlnit cu Ed Bicknell, un amic care era managerul trupei Dire Straits. I-a spus că e disperat după material nou, iar Bicknell și-a amintit că s-ar putea să aibă ceva pentru el. ”E o piesă pe care o ținem de vreo 2 ani în sertar”, a spus el. ”Băieții au înregistrat-o pentru albumul Love Over Gold. Însă în final, Mark a decis să renunțe la ea, pentru că versurile i s-au părut nepotrivite pentru un bărbat. E ceva despre o tipă, o dansatoare, un fel de escortă plătită... Te interesează?” Davies n-a stat pe gânduri și a spus Da.
Piesa se numea Private Dancer.
În ultima lună a anului 1983, Davies primește un telefon de la John Carter, omul lor de contact în Capitol.
Acesta îi spune că se schimbase conducerea casei de discuri. Avusese loc o ședință în care se analizase catalogul de artiști, iar noul consiliu de conducere nu o voia pe Tina. Îl luaseră la șuturi pe Carter: ”Tu ai semnat cu cioara asta bătrână? N-are niciun viitor, e terminată!”. Lucrurile nu arătau bine deloc.
Însă Tina avea prieteni și admiratori în locuri foarte diverse, iar unul din acești admiratori era David Bowie. Iar lui, Capitol Records tocmai îi prelungise contractul. Managementul casei de discuri l-a invitat la cină, să sărbătorească. Bowie le-a mulțumit, însă le-a spus că merge la Ritz, la spectacolul artistei sale favorite. Despre cine e vorba? – s-au interesat directorii. Despre Tina Turner.
Din fericire, a fost un spectacol de excepție. Managementul casei de discuri s-a înmuiat, așa că peste câteva zile Carter l-a sunat pe Davies: vestea bună era că contractul Tinei a rămas în picioare. Vestea proastă era că aveau mai puțin de o lună să producă albumul.
Davies știa că are în Private Dancer o piesă excelentă, însă atât el, cât și Tina simțeau că nu e piesa de forță care să tragă albumul după ea. Aveau nevoie de ceva în plus. Pentru producția albumului, erau în discuții cu Terry Britten, care era și compozitor. Acesta i-a spus lui Davies că are ceva ce crede că s-ar potrivi pentru Tina. O piesă numită Whats Love Got To Do With It. O propusese lui Cliff Richard, însă acestuia nu i se păruse potrivită pentru el. O dăduse apoi Donnei Summer, care o păstrase în sertar vreo doi ani, fără să o înregistreze. Cu câteva luni în urmă, Britten dăduse piesa trupei britanice Buck Fizz, care o înregistrase, cu intenția să o lanseze pe următorul album.
Whats Love era ca o mașină second hand acceptabilă: folosită foarte puțin, cu interiorul mirosind a nou, și ce era mai important – disponibilă pe loc. Însă Tinei nu i-a plăcut piesa. După ce a ascultat-o, i-a spus lui Davies: ”E oribilă. Nu vezi că e o piesă pop? Eu vreau să cânt rock!” Davies a insistat să-i dea o șansă și să încerce să facă ceva schimbări cu Britten pe piesă. I-a spus Tinei: ”Dacă nu iese, nu o folosești. Dar măcar știi că ai încercat.” Whats Love Got To Do With It a fost lansată cu o lună înaintea albumului Private Dancer și a fost o senzație pe piața muzicală. Sigur, Tina și echipa ei speraseră la o poziție bună în topuri, dar Whats Love a fost un șoc la care nici ei nu se așteptau. S-a dus până pe locul 1 în topul Billboard din Statele Unite. Tina Turner stabilea astfel un record, devenind cea mai în vârstă artistă solo care a ajuns vreodată pe locul 1.
Private Dancer s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare, transformând-o pe Tina Turner într-un star internațional.
Deși multă lume l-a văzut ca pe un album de comeback, Private Dancer era un album de debut. Debutul unei cântărețe care până atunci nu existase ca artist solo. Poate că Tina a avut și noroc. Renașterea ei ca artist s-a produc într-un moment foarte prielnic, în care Michael Jackson spărsese niște bariere impuse până atunci artiștilor de culoare, inclusiv cele ale MTV-ului.
Vocea Tinei, energia ei și o serie de piese bine alese au păstrat-o pe val în preferințele publicului pe tot parcursul anilor 80, 90 și 2000. Și-a realizat visul de a avea succes ca Mick Jagger și Keith Richards și a umplut stadioane. Turneul ei din 87-88 Break Every Rule a avut cele mai mari încasări realizate de o femeie în anii 80, iar concertul din ianuarie 1988 de la Rio de Janeiro a stabilit un record mondial la vremea respectivă, cu 180.000 de bilete vândute. Chiar și astăzi, acel concert este pe locul 5 din punct de vedere al spectatorilor plătitori, înaintea oricărui concert al Rolling Stones.
Tina Turner a vândut de-a lungul carierei peste 100 de milioane de albume și a fost inclusă de 2 ori în Rock and Roll Hall of Fame. A câștigat 12 premii Grammy și este singura femeie care are Grammy-uri în 3 stiluri muzicale diferite: rock, pop, și rnb. Iar alături de Pat Benatar și Sheryl Crow, are cele mai multe premii Grammy pentru cea mai bună intepretare vocală rock.
Tina s-a retras din muzică în 2009, după turneul aniversar prin care marca 50 de ani de carieră. S-a stabilit în Elveția, alături de Erwin Bach, iubitul ei, cu care s-a măritat în 2013, după 27 de ani de relație. În el, Tina a găsit ceea ce - într-un interviu din anii 80 - spunea că își dorește: ”Vreau lângă mine un bărbat care să mă iubească așa cum sunt. Un bărbat echilibrat, puternic, pe care să simt că mă pot sprijini, însă care să nu mă domine. M-am săturat să stau sub papucul cuiva.”
Desigur, moștenirea lăsată de ea este în primul rând muzica, însă aș mai adăuga ceva remarcabil: forța și spiritul de supraviețuitor. Povestea Tinei nu este despre abuz sau destin tragic, ci despre renașterea ei spectaculoasă. Și asta se datorează rezilienței Tinei. Puterii ei de a se ridica și de a nu-și plânge de milă, deși poate că avea toate motivele. Până în 1983 era o femeie de culoare, de vârstă mijlocie, legată puternic de un stil învechit și de o relație cu un soț și partener muzical dubios. Industria muzicală o ștersese deja de pe listă. Cu toate aceste cărți proaste în mână, Tina Turner nu a plecat de la masă și și-a jucat șansa. Cu zâmbetul pe buze, cu sufletul deschis, privind înainte.
Succesul și cariera ei au inspirat generațiile care au urmat. Whitney, Mariah sau Beyonce au călcat pe pietrele așezate înaintea lor de Tina, iar steaua ei călăuzește și astăzi generații de artiste. Deși într-una din piesele ei celebre, Tina spune We Dont Need Another Hero, se pare că totuși, lumea are nevoie de eroi și de povești frumoase.
Sunt Geo Iordache, iar aceasta a fost Renașterea – partea a III-a, care închide seria dedicată Tinei Turner. Abonează-te pe rockstory.ro ca să primești episoadele pe email imediat ce apar. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro
S-a întâmplat în ziua asta
Gene Simmons - KISS
Zice Gene Simmons într-un interviu din 2021:
"Din 1958 până în 1988 poți numi cel puțin 100 de trupe sau artiști care au devenit emblematici. De la The Beatles, la Elvis Presley, la The Rolling Stones și mulți alții. Din 1988 până astăzi nu poți numi o singură trupă emblematică. Și să nu-mi spuneți Nirvana. Au avut două albume și gata.
Cuiul a fost pus în sicriul rock and roll-ului."
6 octombrie 2023
Suntem 1000!
Mulțumesc celor 1000 de prieteni care au găsit în postările Rock Story ceva pe gustul lor! Mulțumesc celor care dau like, comentează și participă la discuții atunci când e cazul. Și mulțumesc celor care merg mai departe de atât și ascultă podcastul Rock Story.
august - octombrie 1991
Astea 6 albume au fost lansate în 1991, într-un interval de 44 de zile. Ce an pentru rock, ce vremuri...
Metallica – Metallica – 12 august 1991 Pearl Jam – Ten – 27 august 1991 Guns’n’Roses – Use Your Illusion I & II – 17 septembrie 1991 Red Hot Chili Peppers - Blood Sugar Sex Magik – 24 septembrie 1991 Nirvana – Nevermind – 24 septembrie 1991 Soundgarden – Badmotorfinger – 8 octombrie 1991
9 octombrie 1981
În prezent, Prince este considerat unul dintre cei mai mari muzicieni și compozitori. Având în vedere talentul său extraordinar, este greu de imaginat o perioadă în care Prince nu a fost recunoscut pe bună dreptate ca fiind "The Special One".
Și totuși, în anii săi de formare, virtuozul din Minneapolis a avut parte de unele dintre cele mai urâte reacții ale mulțimii, haterii răspunzând la muzica sa cu rasism, homofobie, abuzuri și lipsă de respect șocantă. Un astfel de incident a avut loc în 1981, când Prince trebuia să cânte în deschiderea trupei The Rolling Stones în turneul lor din SUA pentru albumul Tattoo You, un efort care avea să devină turneul cu cele mai mari încasări din acel an.
Seara de deschidere a turneului a avut loc pe 9 octombrie 1981 la Los Angeles Memorial Coliseum, un spectacol pentru care se vânduseră 94.000 de bilete. Departe de casă, Prince nu a avut o primire călduroasă. Publicul - aparent neimpresionat de piesele vioaie, cu accente funk, ale unui muzician și showman care nu se conforma tradițiilor convenționale ale rockului - a început să arunce cu mâncare spre scenă.
În timp ce Prince și trupa sa încercau din răsputeri să își vadă de treabă, s-au confruntat cu o ploaie de pui prăjit, doze de bere, cutii de conserve și alte obiecte. A urmat un val de insulte rasiste și homofobe.
Amintindu-și de eveniment, basistul lui Prince, Brown Mark, spunea: "Nici nu trecusem de prima piesă, că bucăți de mâncare au început să zboare prin aer ca un nor întunecat. Imaginați-vă 94.000 de oameni aruncând mâncare în stânga și-n dreapta; a fost cel mai nebunesc lucru pe care l-am văzut în viața mea. Am fost lovit în umăr cu o pungă de pui prăjit; apoi chitara mea a fost dezacordată de un grapefruit mare care a lovit griful."
Deși s-au străduit să își vadă de muzica lor, era evident că nu mai merge, așa că trupa a aruncat prosopul la cea de-a patra piesă a setului, Uptown. Se pare că Prince a părăsit sala în lacrimi, zburând acasă în Minnesota fără colegii săi, dar insistând că va cânta la următorul concert al turneului, programat să aibă loc două zile mai târziu.
Într-un interviu acordat în 1983, Mick Jagger și-a amintit de concert, dar nu a manifestat prea multă empatie față de Prince. "Am vorbit odată cu Prince la telefon după ce a încasat cutiile de conserve aruncate în el în Los Angeles. A spus că nu mai vrea să facă niciun concert cu noi. Doamne, eu am primit mii de sticle și cutii de conserve aruncate în mine! Tot felul de resturi. I-am spus că, dacă vrei să ajungi să fii un headliner foarte mare, trebuie să fii pregătit ca oamenii să arunce cu sticle în tine".
La îndemnurile lui Mick Jagger și ale managerului său, Prince s-a întors două zile mai târziu și a încercat să își cânte muzica în deschiderea următorului concert Stones, însă rezultatele au fost asemănătoare. Lumea nu era pregătită pentru el și pentru muzica sa. Poate nici el nu era încă un muzician format pe de-a întregul. Aveau să mai treacă 3 ani până să devină un superstar internațional cu Purple Rain.
Evident, Prince n-a mai cântat niciodată în deschidere pentru Rolling Stones.