Van Halen (partea a II-a)

Ascultă acum pe Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Iată mai jos scriptul episodului.

La jumătatea anilor 80, Van Halen era una din cele mai mari trupe de rock din lume. Și totuși, conflictele interne datorate diferențelor de viziune artistică, exceselor de alcool și nu în ultimul rând, personalităților diferite ale membrilor trupei au dus către o despărțire.

Pe 1 aprilie 1985, David Lee Roth îi anunță pe ceilalți membri ai Van Halen că părăsește trupa.

Sunt Geo Iordache, iar în această parte a doua a episodului Van Halen am să-ți povestesc despre perioada Sammy Hagar, despre lupta lui Eddie cu dependențele și apoi cu cancerul, despre reunirea cu David Lee Roth și apariția unui nou membru în trupa van Halen.

David Lee Roth urmărea succesul comercial cu orice preț, iar subiectele preferate în textele sale erau petrecerile, distracția și femeile. În contrast, lui Eddie Van Halen îi plăcea să experimenteze, chiar dacă nu era pe gustul publicului, și era atras de teme mai adânci și mai întunecate.

Certurile legate de direcția artistică a trupei erau dese, iar Eddie ajunsese chiar să se evite cu Roth în afara scenei. Lucrurile nu mergeau bine de ceva vreme, iar dinamica grupului era afectată de tensiunea constantă. Nu există un singur vinovat, fiecare din ei a contribuit la această despărțire, care oricât de inevitabilă părea, a produs un șoc pentru toți cei implicați.

Într-un interviu din 1989 pentru MTV, Eddie spunea: ”Când Dave a părăsit trupa, Alex, Mike și cu mine am fost devastați. Stăteam și ne întrebam: Ce facem mai departe? Lucrasem cu tipul ăsta 11 ani și deodată ne-am trezit că pleacă. Așa că la început am zis despre el câteva chestii pe care nu trebuia să le zic. Dar eram ofticat...”

În același interviu, Alex povestește despre opțiunile pe care trupa le-a avut în acele momente: ”În punctul ăla chiar nu știam ce să facem. Ne suna lumea – Brian May, Pete Townsend, Phil Collins și ne întrebau ce avem de gând. Și chiar nu știam dacă o să facem o înregistrare all star, cu un vocalist diferit pe fiecare piesă, sau să rămânem Van Halen. Și apoi a apărut Sammy și asta a fost...”

A doua încarnare a trupei Van Halen a început într-un atelier de reparații de mașini sport de lux.

Proprietarul atelierului, un fost pilot de teste de la Ferrari se ocupa de reparații pentru bolizii italieni, dar făcea și lipeala între tipii bogați din Los Angeles și mașinile italiene pe care alți tipi bogați vroiau să le vândă.

Printre clienții săi se numărau atât frații Van Halen, cât și Sammy Hagar, fost vocalist la trupa Montrose. Într-o zi, Eddie a admirat la atelier un model de Ferrari destul de rar, despre care mecanicul i-a spus că îi aparține lui Sammy. Mai mult, știind despre dilema legată de un nou vocalist opentru trupă, i-a dat lui Eddie numărul de telefon al lui Hagar și l-a îndemnat să sune, ceea ce Eddie a făcut chiar atunci, de la telefonul atelierului. A doua zi, Sammy s-a prezentat la studioul fraților Van Halen, îmbrăcat cu un sacou Armani impecabil. I-a găsit pe cei doi deja amețiți de băutură, iar studioul mirosea ”ca cel mai împuțit bar din lume”, așa cum avea să povestească Hagar în memoriile sale. ”Peste tot erau cutii de bere goale, scrumiere pline și cutii vechi de pizza”.

La început, Hagar, care era cu 8 ani mai mare decât Eddie, n-a știut cum să reacționeze. Ar fi putut să dea ascultare primului impuls și să plece, iar istoria Van Halen ar fi urmat un alt curs. Dar a rămas. A pus mâna pe microfon și alături de cei doi frați a făcut o improvizație care avea să devină piesa Summer Nights.

Auzind înregistrarea a doua zi, producătorul Mo Ostin de la Warner Bros a zâmbit larg și a spus: I smell money. Hagar era un tip muncitor, nepretențios, un compozitor înnăscut, cu un fel de a fi simpatic și o voce puternică, numai bună pentru hituri de radio. Era înarmat cu unele dintre cele mai bune instincte de afaceri din rock, dar, spre deosebire de David Lee Roth, nu era un intelectual - versurile sale fără subtext păreau adesea prea simple, necoapte.

Cu toate astea, primul album scos împreună cu noul vocalist și intitulat după studioul fraților Van Halen, 5150, s-a clasat mai bine decât orice scoseseră în epoca Roth. A ajuns până pe locul 1. Tot pe locul 1 a ajuns și al doilea album, OU812. Însă compozițiile lui Eddie nu mai suprindeau ca pe vremuri, iar stilul noului Van Halen o luase către o direcție de rock comercial, începând să semene cu Journey, o trupă de care cândva frații Van Halen făceau mișto.

Cu Hagar la microfon, Van Halen au cotit-o de la vechiul Aint Talkin Bout Love la piese siropoase, care aveau ca subiect tocmai dragostea: Why Can’t This Be Love, Love Walks In, When It’s Love sau Can’t Stop Lovin’ You.

Însă în toată această dulcegărie avea să apară brusc o pilulă amară: în decembrie 1986, când trupa tocmai se adunase de pe drumuri după primul turneu împreună, Jan Van Halen s-a stins din viață. Doctorii îi spuseseră că motivul principal era alcoolul, așa că în ultimele zile de viață, Jan i-a implorat pe cei doi băieți ai săi să se lase de băut.

Jan fusese alcoolic toată viața, iar când Eddie avea 12 ani, tatăl lui i-a dat primul pahar de whisky și prima țigară, într-o încercare greșită de a-i calma nervii (tânărul Eddie era agitat înainte de un spectacol).

Eddie a urmat exemplul și îndemnul tatălui, așa că la mijlocul anilor șaptezeci, era deja utilizator de cocaină, iar consumul său de alcool începuse să devină excesiv.

În anii 80, Eddie devenise un virtuoz taciturn, care bea prea mult și trăgea prea multă cocaină. Iar fratele său, Alex, consuma atât de mult alcool încât, de câțiva ani, ajunsese să se plângă de halucinații.

Însă pentru Alex, rugămintea pe care tatăl său i-a făcut-o pe patul de moarte a fost ca un duș rece, și cu toate că era un băutor mai înrăit decât Eddie, până în primăvara anului următor a reușit să lase alcoolul deoparte.

Eddie însă nu era gata pentru abstinență, iar durerea pricinuită de moartea tatălui nu a făcut decât să-l împingă mai tare înspre sticlă și droguri. Pentru acest motiv, în toamna lui 87, soția sa, Valerie Bertinelli, l-a părăsit pentru prima dată. După 3 săptămâni de despărțire, Valerie se întoarce la el și în lacrimi, îl convinge să se interneze la clinica de dezintoxicare Betty Ford. N-a ținut.

Într-un interviu din Rolling Stone în 1998, Eddie spunea:

Când am ieșit, am ținut-o câteva zile într-o băută. Eram atât de inconștient, încât am ajuns să iau și o amendă cu motorul pentru că m-am urcat pe el beat.”

La un revelion, în noaptea în care s-au încheiat anii 80, Eddie era cu familia soției, în Malibu Beach. Poate că și datorită îngrijorării că se termină o decadă frumoasă, pe care el însuși o definise din punct de vedere muzical cu chitara sa, Eddie s-a îmbătat rău și a devenit arțăgos. Când într-un final a hotărât să se urce la volan și să plece, Valerie a încercat să-i ia cheile. A urmat o mică luptă între cei doi, iar tatăl lui Valerie, care fusese boxer în tinerețe, a intervenit cu o directă în mutra lui Eddie, spărgându-i falca. Așa că Eddie a început anul 1990 la spital, apoi la dezintoxicare, pentru 28 de zile.

Relația cu soția sa avea suișuri și coborâșuri, iar în iunie 1990 Valerie a anunțat că este însărcinată. Wolfgang Van Halen s-a născut pe 16 martie 1991. La începutul sarcinii, Eddie a încercat să se lase de băut, însă presiunea pusă de realizarea celui de al treilea album alături de Sammy Hagar l-a făcut să pună din nou mâna pe sticlă.

Albumul a ieșit, dar nu s-a remarcat cu nimic – sclipirea de geniu dispăruse în nopțile nedormite și în aburii alcoolului. Chiar dacă trupa funcționa, scotea albume și dădea concerte, era departe de vremurile bune. Frații Van Halen abia aveau treizeci și ceva de ani, dar erau deja obosiți de excese și uzați de industria muzicală.

În 1994, după înregistrările albumului Balance, Eddie avea să aibă cea mai serioasă încercare de a renunța la alcool.

Într-un interviu spunea:

”M-am întors acasă pe la 8 dimineața, după o noapte de beție. Am intrat împleticit în hol și acolo l-am văzut pe fiu-meu, Wolfgang, care m-a întrebat - Ești ok, tati? Ce s-a întâmplat cu tine? Când copilul tău te vede așa și înțelege, e momentul să te lași” - a concluzionat el.

În plus, odată ce a devenit treaz, Eddie și-a dat seama că durerile de șold pe care le simțea de ceva vreme nu sunt trecătoare. Alcoolul ascunsese o problemă destul de gravă, o necroză a capului femural, iar asta însemna operație.

În 1996, după o ceartă legată de filmul Twister pentru care trupa compunea soundtrackul, relația celor doi Van Halen cu Sammy Hagar se încheie. Lucrurile începuseră să scârțâie de vreo câțiva ani, așa că deznodământul era inevitabil.

Din nou în situația din urmă cu 12 ani, când rămăseseră fără vocalist, Van Halen și-au analizat opțiunile. Și până să hotărască ceva concret, au fost invitați la MTV Video Music Awards, unde, într-o mișcare de PR dezastruoasă - au acceptat să apară alături de – supriză – David Lee Roth. Poate că le trecuse prin minte la modul superficial o reuniune cu Dave, însă publicul a înțeles că e pe bune.

Când cei 4 au apărut împreună pe scenă, sala s-a ridicat în picioare și au urmat ovații prelungite. Așa cum se poate vedea în imaginile care se găsesc pe youtube, Eddie părea fâstâcit, însă Dave, ca un showman adevărat, s-a băgat în față și a muls momentul cât a putut de bine, dând senzația că Van Halen e din nou împreună în formula originală.

Întorși în culise, băieții s-au porcăit zdravăn, iar șansele reunirii au făcut implozie. Eddie a încercat să dreagă lucrurile într-o conferință de presă, spunând că prioritatea lui este operația de șold și că nu au bătut palma cu niciun vocalist.

Însă nu a durat mult până când locul lăsat liber de Sammy Hagar a fost ocupat de Gary Cherone, fostul membru al trupei Extreme (sigur îți mai aduci aminte piesa More Than Words).

Dacă Roth și Hagar fuseseră lideri ai trupei, nu același lucru se putea spune despre Cherone. Acesta era un angajat care era acolo doar ca să cânte la voce. Liderul de facto era Eddie, care pentru prima oară în viața sa, a început să scrie cântece fără ajutorul alcoolului. A preluat direcția artistică a trupei, iar rezultatul a fost albumul Van Halen III, care însă s-a dovedit un dezastru – criticii l-au desființat, iar fanii nu l-au cumpărat. Cherone a fost zburat din trupă în 1999.

Eddie nu a vorbit niciodată despre asta în mod direct, dar trebuie să fi fost frustrant să se confrunte cu respingerea singurului set de piese pe care l-a scris vreodată treaz. Avea să trăiască încă 23 de ani, dar nu a mai lansat niciodată un alt album cu piese noi. Singurul album pe trupa Van Halen l-a mai scos, A Different Kind of Truth din 2012, a fost aproape în întregime alcătuit din demo-uri păstrate din epoca Roth.

După ce l-au concediat pe Gary Cherone, Van Halen s-au întors din nou către David Lee Roth.

Au scris și înregistrat împreună câteva piese, însă s-au blocat în niște probleme legale, așa că încă o reuniune a formulei originale s-a fâsâit.

În ianuarie 2000, Eddie a aflat că umflătura pe care o simțea de ceva vreme pe limbă era cancer. Contrar afirmațiilor ulterioare, a făcut terapie convențională, inclusiv chimioterapie. El a venit cu o teorie conform căreia cancerul său ar fi provenit de la radiațiile electromagnetice produse de penele metalice de chitară pe care obișnuia să le țină între buze la repetiții sau concerte. Medicii erau însă de altă părere – cancerul se datora consumului uriaș de țigări. „Ed, nu ai voie să mai fumezi niciodată”, i-a spus medicul său, după ce i-a extirpat o treime din limbă.

Pentru prima dată în 33 de ani, Eddie Van Halen s-a lăsat de fumat. Pentru aproximativ o lună. Când s-a apucat din nou, și-a ascuns țigările la început, dar în curând pufăia chiar și în fața familiei.

După 20 de ani de căsnicie, acest comportament sinucigaș a fost punctul de rupere pentru Valerie Bertinelli, care îi suportase ani de zile de alcoolism și o serie lungă de infidelități.

Câteva săptămâni mai târziu, când l-a prins pe Eddie cu cocaină pe care și-o luase cu el în avion în timp ce călătorea cu fiul său de 10 ani, Wolfgang, Bertinelli a încheiat-o complet cu Eddie. S-au separat, deși divorțul oficial a venit abia șase ani mai târziu.

Eddie și Alex s-au reunit cu Hagar pentru un ultim turneu în 2004, dar Eddie se scufundase atât de mult în bezna din mintea sa, încât cei din jurul său spuneau că „se tem pentru viața lui”. Pentru prima dată, consumul de substanțe dăuna cu adevărat virtuozității sale, iar inginerii de sunet și tehnicienii ajunseseră să refuze să lucreze cu el. Era atât de afectat de droguri încât însăși personalitatea lui părea schimbată. Ajunsese să bea whisky-ul direct din sticlă, și-a smuls câțiva dinți, a slăbit îngrozitor și purta haine zdrențuite și cizme cârpite cu bandă adezivă.

În memoriile sale, Hagar descrie o intervenție eșuată în acel turneu. Dacă ar fi să dăm crezare celor spuse de Hagar, Eddie ar fi răcnit:

„O să-l omor pe primul nemernic care încearcă să-mi ia sticla din mână. Mi-am părăsit familia pentru rahatul asta. Credeți că o să mă las de dragul vostru?”

Însă în cele din urmă, Eddie Van Halen și-a găsit cumva calea de ieșire din întuneric.

În 2006, fiul său, Wolfgang, împlinise 15 ani și începuse să cânte cu Eddie și Alex. Aceștia se cam săturaseră de basistul Michael Anhony, și au profitat de faptul că acesta mai cânta uneori cu Sammy Hagar,

intitulându-se The Other Half (Cealaltă Jumătate), așa că l-au forțat să renunțe la procentul pe care îl mai avea în trupă și l-au pus pe liber. Locul său a fost ocupat de tânărul Wolfgang. Ca să poată însă să iasă în lume ca trupă, aveau nevoie de un vocalist. Așa că au apelat din nou la cel care le era și binecuvântare, și blestem – David Lee Roth. Au anunțat un turneu cu 40 de concerte și s-au apucat de repetiții. Din păcate, n-a fost să fie. Eddie nu era încă pe linia de plutire. Turneul a fost anulat, iar Eddie a fost trimis de Alex și Wolfgang la dezintoxicare.

Surprinzător, după câteva luni, Eddie și-a revenit, așa că turneul a fost reluat în septembrie 2007, fiind prima dată după 1984 când Dave, Eddie și Alex cântau din nou împreună pe scenă. Deși Dave și Eddie nu au reușit niciodată să devină prieteni, până în 2012 trupa a mai făcut încă două turnee și a scos și un album – A Different Kind Of Truth.

Alături de fiul și fratele său (ok, poate și alături de Dave), Eddie părea că și-a găsit liniștea și echilibrul.

Era împăcat și fericit. Într-un interviu din acea vreme, spunea:

Mă simt ca un puștan de 60 de ani care cântă la chitară într-o trupă rock și mă simt binecuvântat și onorat să pot face asta, să cânt alături de fiul și fratele meu.

Realitatea are însă modurile ei de a ne aduce cu picioarele pe pământ. În acel an, 2012, Eddie a anunțat o revenire a cancerului, care i se întinsese la gât. Totuși, a reușit să țină boala sub control și să continue să cânte și să facă turnee, fără ca măiestria sau prezența sa scenică să fie afectate. Pe 4 octombrie 2015, publicul a văzut un Eddie Van Halen vesel și energic, care a făcut inclusiv celebrul salt de pe scenă la piesa Jump. La final, Eddie, Alex, Wolfie și Roth au făcut împreună o plecăciune către public. Avea să fie ultima.

Începând din 2015, cancerul lui Eddie a progresat, extinzându-se la plămâni. Familia și prietenii au fost discreți în legătură cu diagnosticele și starea sa.

„Nu știu de ce oamenii vor să afle ceea ce doar soția și fiul meu și poate cei mai buni prieteni ai mei au dreptul să știe”, spunea Eddie.

A murit la 65 de ani, înconjurat de familia sa, pe 6 octombrie 2020.

Era împăcat. După 30 de ani reușise să își învingă toate dependențele și așa cum spusese tuturor de câțiva ani, era încântat la gândul că Wolfgang îi duce mai departe talentul, ba chiar îl depășește.

„Fiul meu este cea mai talentată persoană pe care am întâlnit-o vreodată”, spunea Eddie. „N-am crezut vreodată că propriul meu fiu va fi mai bun ca mine.”

Trupa Van Halen s-a desființat (așa cum spunea Wolfgang – Theres no Van Halen without Eddie), omul Eddie Van Halen a murit, însă artistul Eddie Van Halen rămâne pentru totdeauna în galeria titanilor rockului. Cu chitara în mână, mereu zâmbitor, gata să ridice publicul în picioare...

spotify.com