Episodul 20 - Creedence Clearwater Revival  05 decembrie 2022

Episodul 20 - Creedence Clearwater Revival

Ascultă acum episodul pe Soundcloud, Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Iată mai jos scriptul episodului:

Creedence Clearwater Revival au fost un fenomen american.

Din 1968 până în 1972, au dominat atât radiourile FM cât și AM – o performanță neobișnuită – cu o serie prolifică de single-uri antologice („Suzie Q”, „Proud Mary”, „Bad Moon Rising”, sau „Have You Ever Seen The Rain”). Numai în 1969 au fost recompensați cu trei discuri de platină, au lansat trei albume de succes și au cântat la Woodstock și la majoritatea festivalurilor importante. Până la sfârșitul lui ’69, Creedence ar fi putut să fie cea mai mare trupă din America. Până la jumătatea anului 1970, ar fi putut lărgi orizontul la „cea mai mare trupă din lume”, deoarece The Beatles, singura lor competiție reală în termeni de vânzări, deja nu mai exista. Și totuși, istoria s-a scris altfel.

Sunt Geo Iordache, iar în episodul ăsta am să-ți spun povestea trupei Creedence Clearwater Revival.

Într-una dintre cele mai bune melodii ale sale, „Born On The Bayou”, John Fogerty cânta cu nostalgie despre locurile în care a crescut. Își amintea drumurile făcute cu câinele său de vânătoare în pădurile Louisianei; sau marfarul care trecea în drum spre New Orleans. Ceea ce puțină lume știe este că „Born On The Bayou” era o ficțiune de la un cap la altul. N-are nicio legătură cu copilăria lui Fogerty. Ca toți membrii Creedence, provine din orășelul El Cerrito din nordul Californiei, un loc de unde familiile înstărite, cu case pe deal, aveau o priveliște frumoasă către San Francisco și Podul Golden Gate. Nu era cazul lui Fogerty, care provenea dintr-o familie modestă.

John Fogerty era un băiat serios, introvertit, care a crescut cu o pasiune pentru poveștile despre sudul Statelor Unite, absorbind limbajul marinarilor de pe vapoarele fluviale și al legendelor despre personajele mitice din mlaștini. De aceea, pentru compozițiile sale, Fogerty și-a găsit inspirația și vocea în poveștile și istoria statelor sudice. Într-un interviu, spunea: ”Acele povești mi s-au părut fascinante încă din copilărie. Poate că m-am identificat cu ele mai mult decât copiii care chiar au crescut în sud. M-au captivat pentru că erau atât de diferite de locurile în care am copilărit eu.”

În 1959, Fogerty și doi prieteni de școală – Stu Cook, fiul unui avocat înstărit, și Doug Clifford, un coleg de clasă care avea un set de tobe – au format The Blue Velvets, un trio instrumental.

Toți cei trei băieți aveau 14 ani. Tom, fratele lui John, avea 18 ani, și îi lua uneori ca trupă de acompaniament pentru concerte și înregistrări demo. În 1963, Tom a devenit și el membru permanent al The Blue Velvets.

„Noi patru am petrecut următorii câțiva ani”, își amintește Stu Cook, „producând înregistrări nereușite și făcând turnee prin California Centrală și de Nord, cântând în orașe mici și baze militare. Aveam o varietate de nume: The Visions, Tommy Fogerty & The Blue Velvets, The Golliwogs. Am lansat vreo 6 de single-uri pe labelul Scorpio, o subsidiară a Fantasy. Piesele erau difuzate în orașe precum San Jose, Lodi, Merced, toate târgușoarele mici din Central Valley.”

În acea perioadă de formare a trupei și a personalităților celor 4 membri, Tom, fratele cel mare, a fost cel care a încurajat băieții să vadă în muzică o carieră viabilă. Fără energia lui, e posibil să nu fi ajuns nicăieri. Dar pe măsură ce anii treceau, John a fost cel care a preluat rolul de vocalist, compozitor, lider și – în cele din urmă – vizionar. A avut loc o schimbare simbolică a rolurilor celor doi frați, o schimbare nespusă, însă în beneficiul tuturor. The Golliwogs a fost un nume impus trupei de către Fantasy Records. Băieții urau numele ăsta, mormăind când oamenii îi întrebau cum se numesc. Însă la un moment dat, asta a devenit cea mai mică problemă a lor.

Războiul din Vietnam era în plină desfășurare, iar Statele Unite aveau nevoie de tineri care să pună mâna pe armă.

La sfârșitul lui ’66, John Fogerty și Doug Clifford au fost recrutați în armată. Fogerty a fost repartizat în forțele de rezervă. „Am avut un serviciu activ de șase luni, plus o perioadă lungă în care făceam un weekend întreg o dată pe lună. Și în tot acest timp mi-era teamă că în orice moment pot fi trimis în Vietnam”, spune el.

Clifford a scăpat și el, ca prin urechile acului. „Mai aveam două săptămâni și urma să fiu trimis în Vietnam”, spune el. „Chiar am avut o foaie de hârtie în mână, care îmi spunea unde mă voi duce.” Deși nu avea relații sau vreo modalitate să intervină, a scăpat. Nu știe de ce. Clifford numește asta „destinul lui Creedence”. Spune despre acea perioadă: „Cincizeci și opt de mii de americani au fost uciși în Vietnam și sute de mii au fost răniți, iar eu și John am fi putut fi printre ei”.

Golliwogs au semnat din nou la sfârșitul lui ’67 cu Fantasy – acum condusă de un nou proprietar, Saul Zaentz –și și-au schimbat numele în Creedence Clearwater Revival. Cele trei cuvinte provin din surse diferite. Creedence era numele de botez al unei cunoștințe de-a lui Tom Fogerty. Clearwater a fost luat dintr-o reclamă la bere. Revival (despre care le plăcea să spună că este partea cea mai importantă a numelui) a însemnat o relansare a ambițiilor lor din adolescență și o întoarcere la valorile rock’n’roll din anii ’50. „Nu mi-a plăcut niciodată ideea acelor solo-uri de chitară acid-rock, de câte 45 de minute”, spune John Fogerty. „M-am gândit că muzica ar trebui să ajungă la țintă puțin mai repede decât atât. Eram un copil rock’n’roll mainstream și aveam și o etică de country blues.”

În ciuda amenințării constante cu privire la trimiterea pe neașteptate a lui John sau Doug în Vietnam, pe scena rock din nordul Californiei exista un sentiment din ce în ce mai mare că trupa Creedence are un viitor promițător. Casa de discuri Fantasy era și ea încrezătoare. „Ne-am adunat acasă la Saul Zaentz, proprietarul”, își amintește Cook, „și ne-a spus: „Când o să aveți succes, o să rupem acest contract și o să vă ofer o afacere adevărată. Ei bine, noi ne-am păstrat partea noastră de învoială. El nu a făcut-o.”

Albumul lor de debut din 1968, Creedence Clearwater Revival, s-a vândut modest la început.

Piesa remarcabilă a fost „Suzie Q”, o versiune de opt minute a unui hit din 1957 al rockerului din Louisiana, Dale Hawkins. O versiune editată, lansată de Fantasy ca single, a fost preluată de radiouri și a ajuns pe locul 11 în topuri. După nouă ani de la înființare, Creedence avea în sfârșit o piesă de succes.

În acea vară, în ziua în care și-a primit actele de lăsare la vatră din armată, Fogerty a scris un cântec despre un tip care se eliberează de stresul orașului și își găsește liniștea și echilibrul pe fluviu, navigând pe un vapor. A numit piesa „Proud Mary”. Primul monster hit al lui Creedence, „Proud Mary” a devenit un reper în muzica rock'n'roll, poate și datorită coverurilor făcute de Ike & Tina Turner, Elvis Presley și alte câteva sute de mii de trupe, în toate barurile din America și din lume. „Bad Moon Rising”, un alt hit de milioane, l-a urmat pe locul 2 în topurile din State. Și îndată ce Bad Moon a început să coboare, a fost imediat înlocuită în topuri cu „Green River”, care a ocupat (din nou) pe locul 2.

„Lucram pe un ciclu de 12 săptămâni”, explică Clifford. „Teoria lui John era că, dacă ieșim din topuri, cariera noastră se încheie și suntem uitați. Nimeni din industria muzicală nu mai gândea așa. Chestia asta a pus multă presiune pe noi toți, însă a fost benefică.”

Și John Fogerty recunoaște că presiunea l-a stimulat enorm.

În anii 69-70, el a fost probabil cel mai important compozitor american pe teme socio-politice de la Bob Dylan încoace. Întrebat despre originile oricărei piese, el dă un răspuns adecvat la contextul vremurilor. De exemplu, piesa „Efigy” (pe albumul Willy And The Poor Boys) a fost răspunsul lui pentru președintele Nixon, care a ieșit într-o după-amiază din Casa Albă și le-a râs în față demonstranților anti-război adunați afară. „Fortunate Son”, o piesă supărată și indignată, a fost un atac împotriva inechității sistemului de recrutare, care permitea celor bogați să ceară favoruri pentru a-și ajuta fiii să evite bombele și gloanțele din Vietnam. „Run Through The Jungle” avertizează asupra unui alt tip de proliferare a armelor – de data aceasta acasă, în țară – deși mesajul său, exprimat metaforic, precum majoritatea cântecelor lui Fogerty, a fost adoptat ca imn de către trupele americane în Vietnam. Fogerty a scris cea mai mare parte a albumului Bayou Country al lui Creedence, în timp ce televizorul din colțul camerei sale arăta reacții îngrozite la asasinarea lui Bobby Kennedy în iunie 1968.

„Stăteam în micul meu apartament – care era foarte auster – și mă uitam la perete. Așa scriam. Mă uitam la el toată noaptea. Nu era nimic atârnat de perete, pentru că nu aveam bani pentru tablouri. Era doar un perete bej. Era ca o pânză goală. Puteam să merg oriunde și să fac orice, pentru că eram scriitor.”

Un singuratic care socializa rar, Fogerty le-a dat un ritm colegilor de la Creedence. Repetau cu insistență până când aranjamentele melodiilor erau perfecte, și asta le permitea să înregistreze albume întregi în câteva zile. Accentul era pus pe a fi bine antrenat, bine pregătit, aproape ca în armata pe care Fogerty o părăsise recent. Creedence avea o regulă „fără alcool” în cabina de concert. De asemenea, disprețuiau drogurile. „Trupele din San Francisco ne spuneau boy scouts pentru că nu ne drogam și eram cu toții căsătoriți, cu familii”, spune Clifford.

Russ Gary, un inginer de sunet care a lucrat cu Creedence pe mai multe albume a remarcat „Într-o perioadă în care rockerii aveau un aspect din ce în ce mai extravagant, Fogerty, în blugi simpli și cămașă, părea mai degrabă un muncitor cu părul vâlvoi decât un star rock. Dar chiar și atunci când stătea fără să facă nimic, avea o intensitate care îți atrăgea privirea.”

Călătorind prin turnee în țară, Creedence au fost încântați de succesul pe care îl aveau în sud, mai ales în Louisiana și Georgia, unde le era oarecum teamă să cânte. Basistul Stu Cook spunea: „Cântam despre cultura lor și oamenii ne iubeau. Problema era că ei credeau că suntem din sud. Când au aflat că suntem din California, s-au cam scărpinat în cap, dar până la urmă, ne-au acceptat.”

În studio, Creedence au evitat efectele psihedelice pe care le foloseau alte trupe și, în schimb, au folosit ecoul slapback pentru a obține sunetele single-urilor de la mijlocul anilor ’50 pe care John Fogerty le adora. „Am fost foarte influențat de primele discuri ale lui Elvis Presley și am crezut că așa ar trebui să sune muzica”, spune el.

Fogerty nu încălca niciodată tradițiile și spiritul anilor ’50.

Scopul lui era să facă muzică care să sune grozav la radio, nu muzică pentru hipioți. „Această afirmație era valabilă pentru toată echipa din Creedence: simplu este mai bine, mai puțin este mai mult”, spunea Fogerty. „Oamenii au numit acest stil swamp rock. Noi nu i-am spus niciodată așa. I-am zis doar rock’n’roll.”

Creedence a ieșit rar în afara Americii. În 1970, au zburat în Europa și au fost cap de afiș la Royal Albert Hall. Iar când au ajuns în Germania de Vest, au descoperit că popularitatea lor era mai mare decât a beatleșilor. Cosmo’s Factory, lansat în iulie, fusese al cincilea lor album în doi ani. Albumul avusese un succes imens și single-urile veneau unul după altul.

Clifford spunea: „‘Fortunate Son’ și ‘Who’ll Stop The Rain’ – care era despre Nixon – au avut mesaje foarte puternice. Alte trupe din stânga politică scriau chestii de genul „fuck the pigs”, dar cine asculta așa ceva în afară de nebunii hardcore? Să răspândești un mesaj într-o țară divizată, astfel încât ambele părți să-l audă – și să-l faci și poetic și descriptiv – asta era puterea cântecelor lui John. Aveam mesaje puternice și muzică bună, iar asta a fost cu adevărat cea mai mare realizare a noastră.”

În toamna anului 1970, Creedence era pe culmile succesului.

Nimeni nu putea însă să prevadă ceea ce va urma. După ce au cucerit inimile și mințile Americii, cei patru băieți au găsit cumva o modalitate de a face implozie - cu efecte toxice asupra prieteniilor de lungă durată și a relației între cei doi frați. Avea să fie cel mai dificil și mai lung divorț pe care rock’n’roll-ul l-a cunoscut vreodată.

A început, își amintește John Fogerty, cu o ședință a trupei. Asta în sine era ciudat. Creedence nu ținea ședințe. Era o dictatură binevoitoare în care voința secției ritmice lăsa decizia pe mâna liderului în cămașă și blugi. Încă de la „Proud Mary”, sistemul a funcționat cu rezultate spectaculoase. Fogerty a fost așadar iritat și nedumerit, spre sfârșitul anului 1970, să se confrunte cu primele mențiuni ale unui concept nedorit numit democrație. „Deodată, toți soldații au vrut să fie generali”, spunea el ironic.

O parte a problemei a fost faptul că trupa, chiar și la apogeul succesului era o operațiune remarcabil de mică. Călătoreau cu doi sau trei roadies, plus inginerul de sunet, și atât. Nu aveau nici manager, nici agent de rezervări, nici firmă de PR, nici anturaj. Erau echivalentul unei mici firme de familie care creează accidental un brand la fel de puternic precum Coca-Cola. „John a fost managerul nostru”, spune Clifford. "O idee proastă. Habar nu avea despre afaceri. Zero. Nimic. Nada.” Basistul Stu Cook, care are o diplomă în afaceri de la Universitatea din San Jose, oferă o evaluare zdrobitoare a problemelor manageriale ale lui Fogerty: „Ne-a condamnat la o carieră care nu a devenit niciodată profesionistă. Doug și cu mine îi spuneam sindromul El Cerrito, orășelul din care am pornit. Am fost întotdeauna limitați de viziunea lui John despre modul în care ar trebui să fie condusă o trupă. Am fost legați – și suntem încă legați până astăzi – de cel mai prost contract semnat de vreo trupă în istorie.”

O renegociere a contractului a fost discutată, dar aceasta avea să dureze un an, fiind complicată și de oferta lui Saul Zaentz de a le da niște procente în casa lui de discuri, Fantasy. Cook descrie procentul drept „uriaș”. Clifford îl calculează ca fiind „monumental”. Fogerty spune că procentul era minuscul și că doar niște idioți ar gândi altfel. Cook răspunde că Fogerty era un novice la citirea contractelor și ar fi trebuit să ceară unui avocat să-l ajute să înțeleagă. În final, Fogerty a refuzat să semneze contractul. Cook și Clifford susțin că refuzul lui i-a costat zeci de milioane de dolari.

Bun, deci din cauza contractului prost, Cook și Clifford n-au avut parte de câștigurile la care se simțeau îndreptățiți – asta ar fi problema profesională. Dar o mare parte din dezintegrarea Creedence se datorează unor probleme personale. Autoritatea lui John asupra afacerilor și a direcției muzicale fost contestată de fratele său Tom, care care își dorea un rol mai proeminent. „Tom înghițise multe rahaturi de la John”, remarcă Clifford, cel mai apropiat aliat al lui Tom în grup. „Tom avea o voce grozavă și cred că se aștepta ca John să spună: „OK, acum ne-am atins obiectivele, de ce nu cânți și tu câteva din piese?”. Dar John nu voia să-l lase pe Tom să cânte, nu cumva să avem vreun hit cu el. Nu voia ca Tom să reușească.” Din punctul său de vedere, John Fogerty insistă că pur și simplu nu a vrut strice formula de succes.

Chestia asta l-a măcinat pe Tom, așa că a părăsit Creedence la începutul anului 1971 pentru a începe o carieră solo.

Ceilalți s-au gândit să caute un înlocuitor, însă apoi au decis să continue ca trio. Însă bomba nu era dezamorsată, ci zăcea după colț. Cincizeci de ani mai târziu, acuzațiile sunt atât de vehemente de ambele părți încât este imposibil să știi pe cine să crezi. Fogerty se plânge că Cook și Clifford au inventat o poveste falsă despre el, cum că le-ar fi dat un ultimatum bizar când se aflau într-o limuzină după un concert în San Diego. Cook și Clifford susțin că ultimatumul (și limuzina) au fost reale. Fogerty spune că Cook și Clifford au cerut să scrie și să cânte fiecare o treime din următorul album, altfel pleacă. Cook și Clifford resping afirmația, pretinzând că Fogerty a amenințat că el va pleca dacă ei nu scriu și nu cântă fiecare o treime din următorul album. Pare o acuzație șocantă, deoarece implică faptul că Fogerty ar fi sabotat intenționat albumul doar ca să-i scoată vinovați pe cei doi colegi de trupă.

„John voia să încheie capitolul Creedence”, spune Clifford cu dispreț, „dar mai întâi a vrut să ne pedepsească pentru că l-am sprijinit pe Tom. Stu și cu mine vroiam să contribuim muzical, dar ultimul lucru pe care am vrut să-l facem a fost să cântăm cu vocea. În fine, am scris și am cântat trei piese și, bineînțeles, albumul a fost sortit eșecului. John a spus presei că i-am pus pistolul la tâmplă, dar a fost exact invers. A fost o minciună cruntă.”

„Mi-era clar că albumul va fi îngrozitor”, spune John Fogerty, care îi dă vina pe Cook și Clifford pentru că i-au impus melodiile. „Îi cunoșteam tipii ăștia încă de la liceu și știam ce le poate pielea. Totuși, am zis că merită o șansă, deși îmi era teamă de rezultate. Jon Landau de la revista Rolling Stone l-a numit cel mai prost album pe care l-a auzit vreodată. Și am fost de acord.” Mardi Gras (apărut în 1971), a fost ultimul album pe care Creedence l-a făcut vreodată.

Creedence s-a dizolvat în 1972.

John Fogerty a lansat solo în 1973 The Blue Ridge Rangers, un album country-bluegrass pe care a cântat singur la toate instrumentele. În anii de după despărțirea Creedence, otrava s-a infiltrat încet-încet între foștii colegi de trupă. Cook și Clifford au pierdut milioane într-o schemă bancară offshore care s-a dovedit a fi o escrocherie. A apărut ranchiuna și acuzațiile, iar înstrăinarea față de John a crescut de-a lungul anilor. Cariera solo a lui Fogerty s-a fâsâit la mijlocul anilor '70. A încetat să mai înregistreze, supărat de o clauză din contractul său cu Fantasy care pretindea din ce în ce mai multă muzică pe măsură ce treceau anii.

Jake Rohrer, inginerul de sunet care a lucrat pentru Fogerty până în 1977, spunea la începutul anilor 2000: „Nu sunt de acord cu John că ar fi fost prins în contract ca într-o închisoare. Personal cred că John și-a irosit două decenii din viață ducând un război cu Saul Zaentz și cu Fantasy. Încă mai duce în spate toate prostiile alea de acum 20 de ani. Este liber, a câștigat, dar nu poate scoate piciorul din găleata cu rahat.”

În ciuda resentimentelor, Creedence au cântat împreună de două ori în anii 80.

Ambele dăți au fost cu ocazii private. Mai întâi la nunta lui Tom Fogerty în 1980. Apoi, John Fogerty a apărut la o reuniune a liceului din 1983 în El Cerrito, iar Creedence a cântat sub numele The Blue Velvets. Dar problemele dintre frații Fogerty au rămas nerezolvate. La un moment dat în anii ’80, Tom, care a suferit mai multe operații la coloană începând din 1974, s-a infectat cu HIV în urma unei transfuzii de sânge. Până în 1989, boala lui se agravase și starea de sănătate era precară. Tom își sună fratele, pe John, cu o ultimă rugăminte. Vrea ca înainte să se întoarcă în spital și să fie prea slăbit, Creedence să mai cânte o dată în echipa completă de patru, chiar dacă asta urma să se întâmple doar în sufrageria lui – fără public, fără tehnicieni și înregistrare, ca la începuturi – doar ei patru. John refuză rugămintea.

Împăcarea nu avea să mai vină niciodată, iar pe 6 septembrie 1990, Tom Fogerty moare la vârsta de doar 46 de ani. La înmormântare, John citește elogiul și spune: „Am vrut să ne maturizăm și să fim muzicieni. Cred că am realizat doar jumătate din asta, devenind vedete rock 'n roll. Însă nu ne-am maturizat.”

Creedence a fost inclusă în Rock And Roll Hall Of Fame în 1993.

John Fogerty aflase că Clifford și Cook și-au vândut drepturile Creedence lui Saul Zaentz pentru sume de cinci cifre și era capsat din cauza asta. Cook și Clifford au sosit la centrul de la Hollywood împreună cu familiile lor, așteptându-se să cânte hiturile Creedence cu Fogerty în acea seară. Au fost informați de managerul de scenă că Fogerty va cânta cu o trupă de staruri, care îi includea pe Bruce Springsteen și Robbie Robertson. „A fost umilitor”, spune Cook. „John se comporta de parcă ar fi fost inclus doar el, în loc de Creedence. S-a gândit că ne poate exclude.” Când Fogerty a urcat pe scenă, din sală s-au auzit huiduieli. A fost unul din cele mai triste capitole din cariera Creedence.

Dar oare timpul nu vindecă orice rană? Într-un interviu din 2014, John Fogerty a lăsat să se înțeleagă că ar fi deschis unei reuniuni cu ceilalți doi membri rămași în viață. De ani buni, aceștia cântă hiturile Creedence într-un cvintet, sub numele Creedence Clearwater Revisited. Reporterii i-au sunat imediat, însă niciunul n-a fost surprins de idee. Basistul Stu Cook a spus ”Leopardul nu-și schimbă petele. Ăsta e doar un exercițiu de imagine de-al lui John. Pe mine nu m-a sunat nimeni”.

Bateristul Doug Clifford a replicat ”Poate ar fi fost o idee bună acum 20 de ani, dar acum e prea târziu. Prefer trupa cu care sunt acum. Cântăm Creedence mai bine decât a făcut-o John vreodată”. Ani de zile, Fogerty n-a mai pus mâna pe chitară. Din 1972 și până în 1987, nici măcar nu suporta să-și audă piesele la radio. La un moment dat, Bob Dylan i-a spus: ”Urcă pe scenă și cântă. Dacă nu, lumea o să creadă că Proud Mary e scrisă de Ike și Tina Turner”. La îndemnurile lui Bob Dylan și George Harrison, John a făcut câteva concerte în 1987, apoi s-a retras din nou în același stil ranchiunos pentru alți 10 ani, până în 1997, când a a ieșit cu un album solo, Blue Moon Swamp.

De atunci, John Fogerty s-a împăcat cu muzica sa și la diverse ocazii cântă piesele care l-au făcut celebru.

Printre muzicienii care îl acompaniază se află Shane și Tyler, cei doi băieți ai săi, precum și Kelsy, fiica sa. Nu s-a împăcat însă niciodată cu trecutul și cu foștii săi camarazi. Dincolo de toate aceste povești marcate de ranchiună și certuri, Creedence rămâne una din marile trupe ale rockului clasic. O trupă care - deși a cântat în echipă completă doar 3 ani - și-a asigurat statutul de mostru sacru al rockului, precum și un loc în inimile iubitorilor muzicii.

Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Story se încheie aici. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com