Episodul 19 - Plagiate în rock  21 noiembrie 2022

Episodul 19 - Plagiate din rock

Ascultă acum pe Soundcloud, Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Iată mai jos scriptul episodului:

Ți s-a întâmplat vreodată să asculți o melodie pentru prima dată și să fii gata să juri că ai mai auzit-o în altă variantă, cântată de altcineva? Probabil că da. Muzica este o formă de artă în care muzicienii sunt în mod continuu inspirați de munca celuilalt, adaptând-o în diferite moduri.

După cum au arătat unele dintre cele mai mari procese pentru drepturi de autor din istoria muzicii, există o linie fină între inspirație și plagiat. Astăzi am să-ți povestesc despre câteva procese de referință pentru drepturi de autor, procese care au definit cursul muzicii rock. Am să-ți spun despre Chuck Berry, George Harrison, Rolling Stones și Led Zeppelin. Sunt Geo Iordache, iar acesta este episodul 19 al podcastului Rock Story.

Începem cu unul din cele mai celebre și complexe procese pe drepturi de autor din istoria rockului - The Verve vs Rolling Stones.

Bitter Sweet Symphony, single-ul trupei Verve din 1997, nu numai că a avut unul dintre cele mai memorabile videoclipuri ale anilor 90, dar a adus în atenție un refren instrumental excepțional, care n-ar fi ieșit altfel la lumină. Cei de la The Verve au preluat un sample din varianta instrumentală a cântecului lui Rolling Stones din 1965 - The Last Time. Sample-ul era luat dintr-o adaptare orchestrală a piesei, interpretată de The Andrew Oldham Orchestra.

The Verve obținuseră permisiunea de a folosi sample-ul de la Andrew Oldham Orchestra, însă nimeni de la casa de discuri nu mersese mai departe pe fir, ca să obțină drepturile și de la Rolling Stones. Din acest moment, lucurile devin complicate, pentru că drepturile asupra piesei originale nu mai erau la Mick Jagger și Keith Richards, cei doi compozitori, ci aparțineau unei companii numite ABKCO, deținută de un afacerist controversat, pe nume Allen Klein. Acesta lucrase în anii 60 atât cu Beatles, cât și cu Rolling Stones, iar de Stones se despărțise urât, fiind acuzat de trupă că a furat sume mari de bani prin neplata de taxe și drepturi muzicale timp de aproape 5 ani. Mai mult, Klein reușise să pună mâna pe copyrightul pieselor Stones dinainte de 1971, așa că în 1997, drepturile pentru piesa The Last Time îi aparțineau.

Înainte de lansarea Bitter Sweet Symphony, The Verve negociase un sample de 6 note cu Decca Records, care avea drepturile variantei orchestrale a lui Andrew Oldham. Când cineva de la Virgin, care avea contract cu Verve și-a dat seama că trebuie să mai obțină un acord, albumul Urban Hymns, pe care se afla Bitter Sweet Symphony, era deja imprimat într-un număr mare de CD-uri care așteptau să intre în magazine. Iar piesa fusese deja lansată ca single. Timpul nu era de partea lor.

Managerul The Verve a luat legătura cu Allen Klein, care s-a opus de la început, spunând că lui nu-i place ideea de sampling în muzică. Într-un ultim efort, însuși directorul de la Virgin s-a dus la New York să se întâlnească personal cu Klein și i-a dat să asculte piesa. Acestuia i-a plăcut și a înțeles că atât trupa cât și casa de discuri sunt într-o situație fără ieșire, așa că a fost de acord să le licențieze sample-ul cu condiția să facă fifty-fifty încasările din drepturi de autor.

Însă după câteva săptămâni, când Bitter Sweet Symphony a început să urce în topuri, Klein și-a schimbat poziția, susținând că Verve a folosit mai multe note decât agreaseră, așa că i-a dat în judecată pentru plagiat. Ca urmare, Mick Jagger și Keith Richards au fost trecuți ca fiind coautori ai piesei, alături de Richard Ashcroft de la Verve. Însă încasările din copyright se duceau 100% la ABKCO și Klein.

Ca lucrurile să fie și mai urâte pentru Verve, ei nu aveau niciun cuvânt de spus în legătură cu utilizarea piesei. Când Nike le-a cerut acordul să o folosească într-o campanie publicitară, trupa a refuzat, însă Nike s-a dus la Klein, care a încasat banii și și-a dat acordul. Conform unor estimări făcute de BBC, până în 2019 Bittersweet Symphony a adus companiei în jur de 5 milioane de dolari doar din drepturi de autor pentru difuzări la radio (deci fără să ia în calcul încasările din licențiere în campanii publicitare), în timp ce Ashcroft a câștigat sub o mie de dolari.

Într-un interviu, acesta spunea în glumă că Bittersweet e ”cea mai mișto piesă compusă de Jagger și Richards în ultimii 20 de ani și cel mai mare hit al lor în UK de la Brown Sugar, în 1971.”. La rândul lui, Keith Richards a reconoscut că Bitter Sweet Symphony ”e o piesă extraordinară, dar la mijloc e o problemă avocățească.” Dacă te întrebi cum sună originalul Rolling Stones, ascultă un pic. Mie unul mi se pare că n-are nicio legătură cu Bitter Sweet. Dacă e să merite cineva vreo recompensă, e tipul care a făcut aranjamentul muzical al variantei orchestrale. Pe numele său David Whitaker, tipul nici n-a cerut, dar nici n-a primit vreun ban din tot scandalul ăsta.

Totuși, cazul Verve vs Stones a avut un deznodământ fericit. În 2009, Allen Klein a murit, lăsând compania pe mâna fiului său, Jodi Klein. După 10 ani, în 2019, acesta, alături de Mick Jagger și Keith Richards a fost de acord să cedeze integral toate drepturile, precum și calitatea de autor al piesei lui Richard Ashcroft. Într-un interviu, acesta spunea că ”a fost o dovadă de bunăvoință și generozitate. N-am avut niciodată nimic personal cu Stones, îi consider cea mai mare trupă de rock din lume.”

Suntem în martie 1963, când The Beach Boys tocmai au lansat Surfin’ USA, o piesă care a avut succes instantaneu și care surprindea esența comunității surferilor de pe Coasta de Vest. Puștimea era încântată și o fredona, iar radiourile nu se mai săturau să o difuzeze.

Însă melodia era o preluare a unei piese lansate cu 5 ani mai devreme - Sweet Little Sixteen a lui Chuck Berry, Plagiatul era pe față – și nu doar muzica, până la urmă și versurile erau tot pe acolo: piesa lui Berry era despre o adolescentă care visează să danseze la concertele unor trupe americane, enumerând diferitele orașe în care va merge după ele. Beach Boys pur și simplu au modificat ideea și au enumerat diferitele plaje pe care le frecventau surferii din Statele Unite.

Este unul din cele mai clare cazuri în care muzica neagră a fost preluată și însușită de albi. Brian Wilson a încercat să o dreagă, spunând că nu a vrut să facă nimic rău cu Surfin' USA și că melodia – primul hit de Top 5 al The Beach Boys în Statele Unite – a fost făcută ca un omagiu adus lui Chuck Berry, unul dintre idolii săi.

Plagiatul era foarte clar, așa că atunci când a fost abordat în legătură cu furtul, Murray Wilson, managerul de atunci al The Beach Boys (care era și tatăl lui Brian Wilson), i-a dat imediat lui Berry drepturile de autor asupra melodiei, ca să evite un proces. De atunci, Chuck Berry apare ca autor al melodiei Surfin USA, alături de Brian Wilson, care rămâne textier.

Toți iubitorii muzicii rock cunosc Stairway to Heaven.

Lansată în 1971, piesa face parte din albumul Led Zeppelin IV. A fost votată în mod repetat drept cea mai bună piesă rock din toate timpurile. Dar, dincolo de succes, istoria Stairway to Heaven este pătată de acuzații de încălcare a drepturilor de autor și de o poveste legală complicată și lungă.

Cântecul începe cu câteva arpegii acustice și o progresie a acordurilor care seamănă cu o piesă numită Taurus, a trupei Spirit. Aceasta nu a avut succesul lui Led Zeppelin, deși la începuturi, cele 2 trupe păreau la același nivel și chiar au cântat împreună la câteva festivaluri în 1969.

Spirit fusese înființată în 1968 de chitaristul Randy California, iar albumul intitulat tot Spirit ieșise pe piață în același an. Un amănunt interesant – în turneul de promovare al albumului, trupa de deschidere era chiar Led Zeppelin. Printre piesele albumului Spirit se număra și Taurus, o piesă instrumentală compusă chiar de Randy California.

După 3 ani, pe 8 noiembrie 1971, Led Zeppelin a lansat cel de-al patrulea său album de studio, pe care se afla și Stairway To Heaven. Nu trebuia să fii vreun specialist ca să simți un pic de asemnănare în arpegiile de deschidere ale celor 2 piese, însă la vremea respectivă nimeni n-a comentat.

În 1977, a fost prima dată când Randy California a susținut public că Led Zeppelin a copiat intro-ul din Taurus și a câștigat milioane din el. Cu toate acestea, nu a pornit nicio acțiune legală, pentru că nu avea bani și avea impresia că termenul de prescripție trecuse de mult. Potrivit unor estimări făcute în 2015, până la acel moment, Stairway to Heaven a produs aproximativ 562 de milioane de dolari. Chiar și în 1977, când Randy a ieșit public cu acuzația, piesa era deja un imn al rock and rollului și un automat de produs bani. Însă nu era vorba doar de bani – acuzația de plagiat în sine era gravă.

Era oare intro-ul celei mai epice melodii a rock-n-roll-ului, copiată notă cu notă, din piesa trupei Spirit? Elefantul a rămas în cameră, toată lumea s-a făcut că nu îl vede, iar anii au trecut. Randy California a murit în 1997 și abia în 2014, un trust care acționa în numele său a intentat împotriva Led Zeppelin un proces pentru încălcarea drepturilor de autor. Reclamanții au susținut că Led Zeppelin a preluat melodia de la Spirit când Robert Plant i-a văzut cântând-o live într-un club din Birmingham în 1970. În timpul procedurilor, muzicologii au argumentat în favoarea lui Led Zeppelin. Ei au afirmat că progresia acordurilor și modelul descendent din ambele melodii erau artificii muzicale obișnuite în acea perioadă.

Jimmy Page a negat că ar avea vreo amintire despre întâlnirea cu membrii trupei în Birmingham. El a spus că nu a auzit cântecul până în 2010, când videoclipurile comparative au început să apară pe net. Deși instanța nu a fost convinsă de mărturia lui Page, a considerat suficiente declarațiile muzicologilor.

Hotărârea judecătorilor a fost în favoarea Led Zeppelin în 2016, dar cazul nu s-a încheiat. Doi ani mai târziu, un complet de trei judecători a anulat în unanimitate verdictul din cauza unor „instrucțiuni eronate oferite juriului”.

S-a dispus un nou proces. Unsprezece judecători de la Curtea de Apel au fost chemați să reaudieze cazul Stairway to Heaven. La 9 martie 2020, juriul a menținut verdictul inițial – cele două melodii nu erau „intrinsec asemănătoare”. Ei au folosit un precedent numit „regula raportului invers” pentru a respinge pretențiile de încălcare a drepturilor de autor. Reclamanții s-au mutat la Curtea Supremă a Statelor Unite, dar Curtea Supremă a refuzat să preia cazul. Astfel, procesul de ani de zile Spirit vs Led Zeppelin s-a încheiat în sfârșit.

Indiferent de vâlva creată de procesul de plagiat, Stairway to Heaven rămâne o poveste care însemană mai mult decât cele câteva acorduri aflate în discuție. Led Zeppelin și-a arătat geniul și forța creativă, construind una din piesele cult ale rockului.

În 1971, George Harrison a lansat single-ul de succes My Sweet Lord, care, cu chitara sa ritmică captivantă și versurile referitoare la iluminarea spirituală, a rămas pe locul 1 timp de patru săptămâni consecutive.

Harrison a spus mai târziu că My Sweet Lord a fost inspirat de progresia în două acorduri a imnului din secolul al XVIII-lea Oh Happy Day, dar pe măsură ce My Sweet Lord urca în topuri și rula pe radiouri, mulți au observat asemănarea acesteia cu piesa din 1963 a trupei The Chiffons - He's So Fine.

Din punct de vedere liric, He’s So Fine evocă o iubire de adolescentă pentru un tip deosebit de arătos. Faptul că ADN-ul său muzical a devenit mai târziu parte a căutării spirituale a lui Harrison pentru Dumnezeu arată cum elementele fundamentale ale unui hit pop își pot găsi drumul în munca altor artiști – fie conștient, fie inconștient.

Unul dintre principalii factori determinanți ai proceselor pentru drepturi de autor este dacă artistul a avut acces la melodia originală. În cazul lui George Harrison, nu exista nicio îndoială că a auzit He’s So Fine: piesa nu doar că fusese un no. 1, dar la începuturile lor, Beatles interpretaseră multe cântece ale grupurilor de fete americane de culoare. Văzând aici un caz clar, Bright Tunes Music Corporation, care deținea drepturile asupra cântecului The Chiffons, a început procedurile legale.

Managerul de atunci al lui Harrison, Allen Klein (da, același Allen Klein despre care am vorbit mai devreme), a încercat o mutare isteață, oferind inițial să cumpere întregul catalog al Bright Tunes, însă Bright Tunes a simțit că ar putea face mai mulți bani de la fostul Beatle dacă ar merge în instanță. După un impas de patru ani, cazul a intrat în tribunal în 1976, Bright Tunes bazându-și dovezile pe motive muzicale din He's So Fine, care au fost preluate în My Sweet Lord, încercând să demonstreze că Harrison și-a bazat linia de deschidere a piesei sale pe hitul The Chiffons. Deși interpretate în tonuri diferite, notele și acordurile din ambele melodii sunt aproape identice. Harrison a susținut că a fost ceva subconștient mai degrabă decât un act de plagiat.

Președintele cazului, de la Tribunalul Districtual din Manhattan, a întrebat: „Harrison a folosit în mod deliberat muzica din He’s So Fine?” și tot el a concluzionat: „Nu cred că a făcut asta în mod deliberat. Cu toate acestea, este clar că My Sweet Lord este exact același cântec cu He’s So Fine, cu cuvinte diferite, iar Harrison a avut acces la He’s So Fine.” După proces, George Harrison spunea într-un interviu: ”Mi s-a cerut să mă duc să-mi iau chitara. A fost groaznic. A trebuit să merg la tribunal cu chitara și toți oamenii ăia mă tot frecau cu întrebări și dezbăteau cum se scrie un cântec, ceea ce e aiurea, pentru că oricum, fiecare cântec e diferit”

Cazul s-a încheiat atunci când Harrison a plătit despăgubiri în valoare de 1.6 milioane de dolari, ulterior scriind despre această experiență o piesă sardonică, intitulată This Song. În final, un detaliu interesant. În 1976, în toiul procesului de plagiat, George Harrison avea un fel de premoniție care în ziua de azi e împlinită: ”Uite ce e, mi-ar plăcea ca de fiecare dată când compun un cântec, cineva să aibă un fel de computer și să cânt piesa în fața acelei mașinării și ea să-mi răspundă: Sorry sau Ok, e bine!”

Astăzi există softuri care fac ceea ce visa Harrison acum 46 de ani. Asta nu înseamnă că nu mai există plagiat în muzică. Și nu știu, poate e doar părerea mea, dar dacă pe vremea aceea, muzicienii ascultau alte piese și se inspirau, ca să compună ceva mai bun, astăzi sunt o mulțime de artiști care ascultă ce e în topuri doar ca să copieze sau să extragă sample-uri.

Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Story se încheie aici. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com