Episodul 16 - Janis Joplin

Ascultă acum pe Soundcloud, Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

În octombrie 1968, Janis Joplin era pe val: avea un album aflat pe primul loc al clasamentelor muzicale americane, un single de top 10 și o serie de concerte sold-out. Doi ani mai târziu, în octombrie 1970, murea în urma unei supradoze de heroină. Avea doar 27 de ani.

Sunt Geo Iordache, iar în acest episod Rock Story am să-ți povestesc despre Janis Joplin – artista care a vândut peste 18 milioane de albume, deși a avut o carieră de doar 4 ani și a lansat un singur album solo în timpul vieții sale. În imaginile filmate la festivalul de la Monterey din 1967, e o scenă extraordinară, în care camera se fixează pe Mama Cass Elliot, de la The Mamas and The Papas, aflată undeva în public. Are o figură uimită și se vede clar cum exclamă Wow! Motivul este vocalista trupei de pe scenă, o texană de 24 de ani cu o voce impresionantă, care apăruse parcă de nicăieri: Janis Joplin. Alături de chitarași efectele pirotehnice ale lui Jimi Hendrix, vocea lui Janis a fost unul din momentele ieșite din comun ale festivalului.

Janis însă nu era solo la festival. Venise împreună cu trupa din care făcea parte: Big Brother And The Holding Company. A urmat imediat un album, apoi un contract cu Columbia Records, iar peste câteva luni revista Vogue o prezenta pe Janis Joplin ca fiind cea mai formidabilă voce a muzicii rock. Fascinația lumii muzicale pentru Janis era evidentă. Era o albă în a cărei voce se adunaseră toate vocile negre din blues care îi marcaseră copilăria – Ma Rainey, Bessie Smith sau Big Mama Thornton. În plus, când era pe scenă, Janis cânta din tot sufletul, ca și cum viața ei ar fi depins de asta. O combinație de blues, soul, gospel și rock dezlănțuit. Joplin ardea cu o intensitate care îi făcea pe alți artiști să pălească. Într-un interviu, ea spunea că ”a cânta e sinonim cu a face dragoste. E o experiență totală din punct de vedere fizic și emoțional.”

Janis era cea mai mare dintre cei 3 copii ai unei familii middleclass din Port Arthur, Texas. Părinții i-au încurajat de mici să fie diferiți și să gândească cu capul lor. La începutul liceului, Janis era o fată isteață, cu spirit de artist, care picta, citea din Jack Kerouac, scria pentru ziarul școlii și zdrăngănea la chitară în timpul liber. Purta blugi strâmți și cămăși înflorate. Un spirit liber, de artist în devenire. La începutul anilor 60, America se schimba, însă viziunea lui Janis despre ce ar înseamna o lume mai bună nu se potrivea cu mentalitatea conservatoare de orășel de provincie din sudul Statelor Unite.

La vremea respectivă, în Port Arthur încă funcționa o ramură activă a Ku Klux Klan, iar atunci când Janis a susținut integrarea rasială la una din orele de studii sociale, a devenit o țintă pentru unii colegi. Faptul că fuma iarbă și mergea în cluburi la concerte ale artiștilor negri i-a murdărit și mai mult reputația. A suferit mult datorită faptului că era supraponderală și avea o acnee pronunțată. Era ținta bullyingului colegilor, care o numeau porc, ciudată sau nigger lover. Într-un interviu pe care l-a dat atunci când devenise o vedetă, Janis spunea ”Au râs de mine până m-au dat afară din clasă, din oraș și din Texas”.

Așa că în 1960, după ce a terminat liceul, Janis a părăsit micul orășel Port Arthur, fără să spună nimic părinților, și a făcut autostopul împreună cu un prieten până în California, la San Francisco, unde s-a apucat serios de muzică. Însă odată cu muzica, s-a apucat și de droguri. Iar Janis nu făcea nimic cu jumătăți de măsură, așa că a intrat direct pe chestii tari: își injecta metamfetamine, a început să folosească heroină și în scurt timp și-a câștigat o reputație de junkie fără limite.

În San Francisco, Janis își făcuse un loc pe scena muzicii folk locale, cântând în diverse cluburi și cafenele hippie. Locuia fără chirie în subsolul casei unor prieteni. Tot ce trebuia să facă era să urce scările o dată pe săptămână și să le cânte câte ceva. Într-unele zile, picta și scria versuri, iar duminicile mergea la biserici ale negrilor, unde stătea în spate și cânta gospel odată cu enoriașii. Dar pe lângă toate astea, o constantă erau băutura și drogurile. Substanța la modă pe vremea aceea era Metedrina, pe care comunitatea hippie o vedea ca un antidot nevinovat pentru depresie, oboseală sau probleme cu greutatea. Metedrina era o parte a procesului creativ, o modalitate pentru artiști de a picta mai mult, de a scrie mai mult, de a cânta mai mult.

Ușurința de a procura droguri și deschiderea către noi experiențe o făcuseră pe Janis să consume nu doar metamfetamine, ci și heroină. Într-un interviu, Janis spunea despre acea perioadă a vieții sale: ”Eram disperată după droguri. Fumam, inhalam, injectam tot ce se putea”. Slăbise foarte mult, așa că îngrijorați de starea sa, prietenii au strâns bani și i-au cumpărat un bilet (doar dus) pentru acasă, în Port Arthur.

Este primăvara lui 1965, iar în autogara Greyhound, Janis Joplin coboară din autocarul care o adusese acasă, având în brațe câteva cutii vechi de pantofi în care își duce hainele. Sora ei spunea că arăta ca o stafie - avea 40 de kilograme, era o umbră a celei care plecase în San Francisco cu câțiva ani în urmă. Familia o primește însă cu brațele deschise, așa că în scurt timp Janis se pune pe picioare. Se lasă de băut, nu mai consumă droguri și se înscrie la facultate. Ba mai mult, se îndrăgostește de un băiat și face planuri de nuntă. La orizont se vedea o viață liniștită, o căsuță frumoasă cu gărduleț alb, poate câțiva copii. Așa cum îi scria logodnicului ei într-o scrisoare, Janis își dorea cu disperare să fie fericită și să aibă o viață stabilă.

Dar structura ei internă nu era așa. Janis era o pasăre închisă în colivie, iar gândurile despre muzică nu îi dădeau pace. Picătura care a umplut paharul a fost vestea că iubitul ei are pe altcineva. Dezolată, în mai 1966 și-a luat o pauză între semestrele de la facultate, cu gândul să dea o fugă până în California. Nu s-a mai întors.

Ajunsă din nou în San Francisco, Janis și-a stabilit o misiune – să reușească. Și nu oricum, ci în stil mare. S-a întâlnit cu Chris Helm, prietenul cu care făcuse autostopul spre California la prima ei venire. Acesta era acum proprietar de club și managerul unei trupe numite Big Brother & The Holding Company. Chris a invitat-o la audițiile pe care trupa le făcea pentru găsirea unei soliste.

Sam Andrew, chitaristul trupei își amintește – ”Eram o trupă pe val. Apăream tot timpul prin ziare, așa că îi făceam un favor tipei ăsteia să o primim la audiție. A intrat în sală și nu arăta ca o hippie – arăta ca maică-mea. Cânta bine, dar nu ne-a dat pe spate. Nu ne-a impresionat și probabil nici noi n-am impresionat-o pe ea. Era o tipă isteață, știa să cânte, dar nu a fost momentul ăla de revelație pe care îl vezi în filme”.

Ce s-a întâmplat însă în lunile care au urmat a fost aproape ca în filme. Janis a înflorit pur și simplu din punct de vedere muzical și ca prezență scenică. Era ca și cum toată perioada de reprimare a muzicii pe care o petrecuse acasă în Texas izbucnea deodată. Intervievată de revista Flip, chiar și Janis era uimită de evoluția sa: ”Nu știu ce s-a întâmplat. Pur și simplu am explodat. N-am mai cântat niciodată așa. De obicei stătem dreaptă și cântam liniștită, dar nu poți să cânți așa când ai o trupă rock în spate.”

Big Brother & The Holding Company a devenit celebră în urma apariției din vara lui 1967 la festivalul internațional de la Monterey, iar cariera lui Janis Joplin poate fi definită simplu – înainte și după Monterey. În cele 8 minute ale piesei Ball and Chain s-a născut legenda lui Janis. Dacă nu ai văzut clipul, caută-l pe youtube. N-o să-ți pară rău. Ai s-o vezi pe Janis cântând cu ochii închiși, cu microfonul lipit de buze, mișcând din șolduri și gesticulând ca într-o transă. O combinație unică de putere și vulnerabilitate.

Odată cu succesul de la festivalul Monterey, Janis a întrevăzut potențialul pe care îl avea, fascinația pe care vocea ei o exercita asupra publicului. Și posibilitățile imense care i se deschideau înainte.

La o lună după festival, Big Brother and The Holding Company a lansat primul album. A fost un succes, iar trupa a semnat la scurt timp un contract cu casa de discuri Columbia. În 1968 au lansat al doilea album, Cheap Thrills, care s-a dus direct pe locul 1 în topuri, ajutat și de succesul pieselor Summertime sau Piece of My Heart. Au urmat turnee, concerte cu spectatori din ce mai numeroși, recunoaștere internațională.

Janis depășise cu mult nivelul trupei, așa că apropiații ei, cât și reprezentanți ai Columbia Records au început să o încurajeze către o carieră solo. S-a despărțit de Big Brother la finalul lui 1968 și a înființat Kozmic Blues Band, alături de care a apărut și la Woodstock, în august 1969. N-a fost cea mai bună prestație a ei, în principal pentru faptul că a avut de așteptat cam 10 ore înainte de a intra pe scenă, așa că la momentul spectacolului, drogurile și băutura își cam arătau efectul asupra ei. Știa că n-a fost bine, așa că a insistat ca showul ei să nu apară pe filmul oficial al festivalului.

O lună mai târziu, în septembrie 69, Janis lansează primul ei album solo - I Got Dem Ol’ Kozmic Blues Again Mama! Nu-ți povestesc mai multe despre album, sunt sigur că știi ceva piese de acolo – măcar Try Just A Little Bit Harder sau To Love Somebody. Îți spun doar că succesul și recunoașterea lui Janis continuă – cântă la Madison Square Garden, face câteva concerte în Brazilia, unde se lasă pentru o vreme de droguri, apoi se întoarce în State și înființează o nouă trupă, Full Tilt Boogie Band, cu care începe să pregătească un nou album.

În august 1970, Janis se întoarce acasă în Port Arthur, pentru aniversarea a 10 ani de la absolvirea liceului. Întrebată de un reporter de ce a venit, Janis îi răspunde "ca să le dau peste nas foștilor colegi care lucrează prin benzinării sau conduc mașini de gunoi, în timp ce eu câștig 50.000 de dolari pe seară." Era vorba de aceiași colegi care cu 10 ani în urmă făceau mișto de acneea ei, de kilogramele în plus și de părerile lui Janis despre drepturile omului. Mulți nu ieșiseră niciodată din Port Arthur, așa că pentru ei, cei 10 ani nu aduseseră prea multe schimbări. În timpul ăsta, Janis Joplin devenise un star rock, o vedetă a contraculturii și o femeie bogată, care se întorcea cu poftă de răzbunare sau poate cu speranța secretă că în sfârșit va fi recunoscută și acceptată.

A venit la întâlinre îmbrăcată în stil hippie, cu o bluză albă largă, pene colorate în păr, ochelari de soare supradimensionați și multe brățări la ambele mâini. Dar așa cum se întâmplă de multe ori când ne întoarcem acasă, ne reîntoarcem la vechile noastre insecurități din adolescență. La întâlnire, Janis a simțit rapid răceala foștilor colegi, care se țineau deoparte și șușoteau, cu ochii la ea.

Puținii prieteni pe care îi avusese în liceu nu se obosiseră să vină, așa că Janis a înfruntat singură privirile și remarcile răutăcioase. Un reporter de la un ziar local a întrebat-o ce își amintește de la balul de absolvire. Janis i-a răspuns: "N-am mers la bal. Nu m-a invitat nimeni. Cine știe? Probabil de aia m-am apucat să cânt blues..." Două luni mai târziu, pe 4 octombrie 1970, Janis Joplin este găsită fără suflare în apartamentul ei. Supradoză de heroină.

Laura, sora sa mai mică, spunea într-un interviu: "Nu cred că Janis se îndrepta inevitabil spre o moarte timpurie. Cred că încerca să se lase de droguri și să se concentreze pe cariera ei, care era pe val. Dar nu se știe cum, a pus mâna pe o doză de heroină mai puternică. A fost departe de supradoza clasică. Cineva i-a adus drogul, apoi a plecat. Ea a luat o doză obișnuită, a coborât până la un chioșc în stradă, și-a cumpărat niște țigări, apoi s-a întors. S-a trântit pe pat și nu s-a mai ridicat. Așa au găsit-o - întinsă pe pat, cu mărunțișul primit rest de la țigări în pumnul încleștat. Poliția a luat restul de heroină și l-a aruncat. Când avocații au cerut o analiză a substanței, poliția a spus că a fost deja distrusă."

Înregistrările pentru noul album solo al lui Janis erau în desfășurare atunci când a murit, însă se adunase destul material pentru album. Pearl a apărut la 3 luni după moartea lui Janis, în ianuarie 1971, și a fost un succes imediat, fiind certificat de 4 ori cu platină. Pentru ea însă, succesul nu mai conta. Își încheiase socotelile cu viața la numai 27 de ani, înainte de a spune tot ce avea de spus pe scenă, însă lăsând în urmă o moștenire artistică de excepție.

Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Story se încheie aici. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com