Rock Story ep.12 - fuga din țară a membrilor Phoenix

Ascultă acum pe Soundcloud, Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Este noaptea zilei de 31 mai 1977. Un camion încărcat cu echipament muzical ajunge în vama românească de la Porțile de Fier, în drum spre Iugoslavia. La volan se află un cetățean german, dar pasagerul de lângă el este Nicu Covaci, liderul trupei Phoenix. Acesta avea pașaport olandez, pentru că emigrase legal cu un an înainte. Teoretic, vameșii nu aveau ce să comenteze. Însă comandantul vămii îl recunoscuse pe Covaci și știa povestea lui, așa că n-avea de gând să-l lase să treacă prea ușor.

Dacă pentru un simplu vameș, Covaci era un rocker simpatic, o vedetă, pentru comandantul vămii și regimul comunist pe care acesta îl reprezenta, era un dușman al poporului, un trădător.

”Ce aveți în spate, în camion?” ”Boxe, instalații de sunet, instrumente.” ”Deschideți, vă rog” ”Sigur, poftiți...”

Vameșii s-au urcat în camion, au cercetat toate spațiile în care se putea ascunde ceva, au hâțânat boxele, dar n-au găsit nimic suspect, așa că Nicu Covaci a plecat mai departe cu camionul și încărcătura de echipamente muzicale. Ceea ce nu știau vameșii era însă că înăuntru, în boxele mari de concert Marshall se aflau ascunse 4 persoane, din care trei membri ai trupei Phoenix.

Sunt Geo Iordache, iar în acest episod Rock Story am să-ți spun povestea evadării Phoenix din lagărul comunist.

În iunie 1971, Nicolae Ceaușescu face o vizită în Coreea de Nord. În cinstea lui se organizează un eveniment de mare anvergură pe un stadion din Phenian, unde 120.000 de oameni participă la un spectacol grandios cu cântece, dansuri și coregrafie. Deci să fim bine înțeleși - cei 120.000 de oameni erau participanți. Spectatorii erau Ceaușescu (alături de delegația română) plus Kim Ir Sen, (bunicul actualului dictator din Coreea de Nord) și anturajul său. Ceaușescu e puternic impresionat de această demonstrație, astfel încât la întoarcerea în țară hotărăște să stăvilească influențele Occidentului decadent în cultura românească. Din acest moment, spune el, arta și cultura se vor inspira din folclorul național, de care trebuie să fim mândri.

Toată suflarea artistică din România e luată prin surprindere, și multe trupe cu repertoriu internațional sunt descumpănite, pentru că nu mai aveau ce să cânte. Într-un interviu, Nicu Covaci spunea:

„La început am fost în stare de șoc. Noi, care făcusem o extraordinară școală de cover-uri și cântam doar muzichie din Vest, ne-am trezit aruncați primii de pe scenă. Nu mai aveam voie să cântăm nici la mare, nici în cârciumi, nici măcar în sate, la căminele culturale.”

Însă trupa Phoenix, la fel ca și pasărea de la care și-a luat numele, avea să renască din propria cenușă. Soluția era în același timp simplă și complicată. Phoenix trebuia să își creeze un nou repertoriu, dar cum? Și despre ce? De unde să se inspire?

În frunte cu Nicu Covaci, membrii trupei au început să scotocească prin arhiva Electrecordului, căutând surse de inspirație. Au ascultat muzică populară, bisericească, lăutărească, s-au dus de la Maria Tănase la Anton Pann. Și după câteva luni, au găsit niște discuri vechi cu datini și obiceiuri precreștine din Balcani. Ritualuri de primăvară, colinde, datini de nuntă sau de înmormântare au reprezentat sursa de inspirație pentru albumul Cei ce ne-au dat nume.

Într-un dialog imaginar cu Ceaușescu, Nicu Covaci i-a spus:

Vrei folclor? Îți dăm noi folclor!

Așa a luat naștere în 1972 primul album de etno-rock din România, care este în același timp și primul LP din rock-ul românesc imprimat pe disc de vinil de 12". Au urmat niște ani frumoși pentru Phoenix. Găsiseră un filon nesecat de inspirație, așa că au avut o perioadă de maximă creativitate artistică, din care s-au născut albumele Meșterul Manole, Mugur de fluier și Cantofabule.

Phoenix umplea săli de concerte, uneori chiar stadioane. Era o fabrică de bani, din care undeva la 10% ajungeau și la artiști. Își cumpărau numai scule de top și așa cum spunea Nicu Covaci într-un interviu, restul banilor îi cheltuiau pe țoale, băutură și femei.

Totuși, Phoenix era un ghimpe în coasta cenzurii și a regimului comunist, căruia nu-i plăceau nonconformiștii. Muzica rock, părul lung și zbânțuiala pe scenă nu erau pe placul tovarășilor. Phoenix era interzisă la emisiunile TV, ușor-ușor a început să dispară și de pe radio, iar la un moment dat li s-a pus frână și la concerte. Basistul Iosef Ioji Kappl povestește:

La un moment dat, pentru că am devenit atât de importanți și periculoși pentru sistemul comunist, au început să ne interzică – ne-au interzis aparițiile la televiziune, apoi la emisiunile radio unde se cântau tot mai puțin piesele Phoenix și la un moment dat ne-au interzis chiar și concertele. Deci practic posibilitatea noastră de a supraviețui prin ceea ce făceam era egală cu zero.

Sufocat de cenzura comunistă, liderul trupei, Nicu Covaci își aranjează o căsătorie de conveniență cu o olandeză și pleacă legal din țară în 1976. O grijă mai puțin pentru cenzură, securitate și alte instituții care erau cu ochii pe Phoenix.

Însă vine anul 1977, când în seara de 4 martie, România e zguduită de unul din cele mai mari cutremure din istoria modernă. Aflat în Occident, Nicu Covaci se uită împietrit la imaginile din țară, unde mii de oameni își pierduseră viața, rudele sau gospodăria. Așa că se hotărăște să ajute cumva și în luna mai vine în țară cu un camion cu ajutoare.

Predă statului tot transportul și devreme ce tot se afla înapoi în România, adună trupa și împreună o pun de câteva concerte prin țară. Publicul e entuziasmat, nimeni nu se mai aștepta să vadă Phoenix împreună pe scenă.

După câteva concerte la Constanța și Tulcea, Nicu Covaci se pregătește să plece înapoi în Occident. Înaintea plecării, îi cheamă pe membrii trupei la el acasă, unde urmau să împartă banii rezultați din concertele recente. Acolo, într-o seară de la finalul lunii mai, le propune să fugă împreună cu el în străinătate.

Planul său era să scoată difuzoarele din boxele mari, de concert, iar înăuntru să intre câte un om. Patru boxe, patru persoane. Lipan Țăndărică, Erlend Krauser, Iosef Kappl. Lipsea Mircea Baniciu, care după spusele lui Nicu Covaci, își luase banii cu o zi înainte, așa că n-a venit în acea seară. Cei trei muzicieni au fost surprinși de planul pregătit în detaliu de Covaci. În cameră s-a lăsat liniște și timp de câteva minute, fiecare s-a gândit la riscurile la care se expuneau dacă vor fi prinși.

Până la urmă, dorința de libertate a fost mai puternică decât frica, așa că au fost de acord cu planul lui Covaci. Tot el a găsit și al patrulea pasager, o cunoștință de-a sa din Timișoara, o femeie însărcinată în luna a 8-a, care își dorea un viitor mai bun pentru copilul ei. Deși planul părea simplu, nu era lipsit de complicații. Boxele erau mari, înăuntru încăpea un om, însă poziția nu era tocmai confortabilă. În plus, nu aveau de unde să știe cât urma să stea înăuntru.

În fine, sosește seara zilei de 31 mai, și momentul plecării din Timișoara. Cei 4 pasageri urcă provizoriu în camion, fără să intre însă în boxe. Parcurg drumul către graniță în camion, în beznă, fiecare cu gândurile lui. Înainte de Orșova, Covaci oprește și deschide ușa din spate. Îi anunță că că e momentul să intre în ascunzători. Capacele din spatele fiecărei boxe aveau fiecare în jur de 40 de șuruburi, așa că durează ceva până ce treaba e completă. Și pornesc mai departe.

Ajung la granița românească spre miezul nopții, iar Nicu Covaci este recunoscut de vameși, așa că urmează un control amănunțit. Cu toate că nu avea ce să reproșeze celor doi pasageri ai camionului, șeful vămii îi trage pe dreapta și îi ține în așteptare. Covaci avea să spună în interviuri ulterioare că în camion, pe lângă echipamentele muzicale, pusese și câteva coșuri cu franzele și cârnați, plus vreo două damigene cu vin. I-a servit pe vameși, care s-au destins și au pus-o de un mic chef acolo, lângă camion. Unul din ei se urcase pe o boxă și bătea cu picioarele în ea, neștiind că la câțiva centimetri de tălpile lui sunt urechile lui Ovidiu Lipan Țăndărică.

În fine, după ceva vreme, comandantul e mulțumit că i-a ținut suficient în tensiune, vameșii sunt mulțumiți că s-au distrat și au primit viniluri cu autograf, așa că pun ștampilele necesare pe documente și le urează drum bun. Urmează granița iugoslavă, unde un vameș somnoros îi mai ține vreo oră, ca să completeze diverse documente. Pentru cei ascunși în boxe, timpul trecea acum mai ușor – simțiseră că au plecat din vama românească, așa că știau că trecuseră de hopul cel mare. Încheieturile anchilozate puteau să mai aștepte...

Camionul pornește spre libertate aproape de orele dimineții și parcurge în viteză drumul sinuos din munți. Cei șase erau exaltați, știau că au reușit ceva aproape imposibil. Au oprit undeva unde șoseaua ajunsese pe un vârf de deal, de unde se vedeau primele raze ale soarelui. Covaci și șoferul neamț au deșurubat capacele.

Iosef Kappl își amintește:

"În sfârşit am putut să ieşim din boxele care ne făceau impresia că se micşoraseră între timp. Eram parcă anchilozaţi şi aveam senzaţia că nu ne mai putem îndrepta trupul din poziţia pe care o abordasem în boxe. Afară se făcuse lumină. Era o zi minunată. Cerul era de un albastru nemaivăzut. Ne aflam pe vârful unui deal, la marginea unei păduri şi eram înconjuraţi de nori. Aveam impresia că ne aflăm pe o insulă înconjurată de spumă".

O primă imagine frumoasă pentru niște fugari care abia scăpaseră regimului comunist. Viața însă nu avea să fie cu lapte și miere pentru membrii Phoenix. S-au stabilit în Germania (RFG la acea vreme), unde însă n-au avut mare succes ca artiști. S-au certat, s-au despărțit, probabil au privit cu nostalgie spre faima și succesul pe care le avuseseră în țară. S-au reunit în România după Revoluție, când publicul i-a primit cu entuziasm. La Festivalul Rock 91 organizat in Parcul Tineretului din Bucuresti, Phoenix a adunat peste 60.000 de spectatori. Deși mulți erau născuți după plecarea formației în Occident, știau textele pe de rost.

Astăzi, Phoenix se află la 60 distanță de la momentul înființării și este una din trupele legendare ale rockului românesc. Un reper pentru multe generații de artiști și fani. Chiar dacă line-up-ul s-a schimbat de multe ori, iar relațiile sunt complicate între membrii trupei din perioada de glorie, Phoenix își păstrează locul în sufletele ascultătorilor.

Sunt haiducii care în 77, cu voinicie și-au bătut joc de domnie. Au cântat unele din cele mai frumoase povești, iar pe altele, precum cea pe care v-am povestit-o azi, le-au și scris...

facebook.com