Rock Story Short #4 - Grace Slick, vocea Jefferson Airplane (sau cum să spui adio rockului la 50 de ani)

Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts, Youtube sau Amazon Music

Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Dacă din diverse motive, vrei să citești, ai mai jos scriptul episodului:

Bun găsit la Rock Story Short - episoadele dintre episoade, cele care te ajută să nu-ți pierzi răbdarea până când apare un nou episod clasic. Rock Story Short sunt poveștile unor subiecte despre care credeai că știi totul. De fapt, știi doar ce ai văzut în trecere, peste gard. Cele mai spectaculoase și surprinzătoare detalii sunt în spatele casei, îngropate în fundul grădinii. În Rock Story Short, punem mâna pe lopată și săpăm.

Sunt Geo Iordache, și în episodul de azi am să-ți spun povestea lui Grace Slick - vocea prin care rockul anilor ’60 a devenit conștient de sine: psihedelic, politic și fără concesii.

În 1965, Grace Slick privea o trupă numită Jefferson Airplane cântând într-un club din San Francisco.

Avea 25 de ani. Fusese model, era soție, era o femeie cu studii universitare și fără nicio direcție clară. Însă muzica a schimbat totul.

În câteva luni, și-a format propria trupă al cărei nume păstra inițialele ei — The Great Society — și a compus o piesă la un pian de 50 de dolari, cu clape lipsă. Piesa se numea „White Rabbit”.

Intensitatea muzicii din White Rabbit creștea precum Boléro-ul lui Ravel — lent, implacabil, hipnotic — și folosea imaginile din Alice în Țara Minunilor pentru a spune ceva ce nimeni nu mai spusese vreodată la radio: era o meditație de două minute și jumătate despre percepție, conformism și ipocrizia părinților care le citeau copiilor povești despre poțiuni magice, apoi se mirau că acei copii experimentau cu droguri.

„Feed your head”, cânta ea la apogeul piesei. Versul era în același timp un îndemn și o acuzație.

În octombrie 1966, solista Jefferson Airplane a plecat ca să-și crească copilul. Trupa avea nevoie de un înlocuitor. Au ales-o pe Grace Slick.

Ea a venit cu „White Rabbit”. Și cu „Somebody to Love”, o piesă scrisă de cumnatul ei. Ambele au intrat în Top 10 și au adus trupei faimă și bani.

Până în 1967, Jefferson Airplane devenise una dintre cele mai importante trupe din America, iar Grace Slick — singura femeie din grup — devenise vocea contraculturii din San Francisco. Nu s-a îndulcit ca să se potrivească rolului.

În 1968, a apărut la The Smothers Brothers Comedy Hour cu fața vopsită în negru și a încheiat cu pumnul ridicat, salutul Panterelor Negre.

Un an mai târziu, la The Dick Cavett Show, a devenit prima persoană care a rostit „motherfucker” la televiziunea americană. Cenzorii n-au mai putut face nimic. Cuvântul plecase deja în eter.

A urmat apoi incidentul de la Casa Albă.

În aprilie 1970, Grace Slick primise o invitație prin poștă. Tricia Nixon, fiica președintelui, organiza un ceai pentru fostele studente de la Finch College. Grace fusese studentă acolo — pentru scurt timp, înainte să abandoneze.

Invitația era adresată pe numele ei de fată: Grace Wing. Administrația Nixon nu avea nicio idee că invita una dintre cele mai cunoscute staruri rock din America.

Grace a decis să vină și cu un invitat: Abbie Hoffman. Hoffman era un activist anarhist, unul dintre cei mai notorii reprezentanți ai contraculturii. Recent fusese judecat pentru incitarea la tulburări la Convenția Națională Democrată din 1968 de la Chicago, pledase pentru turnarea LSD în rețeaua de apă a Washingtonului, și participase la numeroase demonstrații anti-guvernamentale menite să atragă atenția asupra sa și a cauzelor sale.

În afară de Hoffman, Grace mai adusese ceva la Casa Albă: 600 de micrograme de LSD, ascunse sub unghie. Planul era simplu: în timpul conversației, să gesticuleze deasupra ceștii lui Nixon și să lase pulberea să cadă în ceai. Era mai mult decât suficient pentru a-i oferi președintelui o experiență halucinogenă puternică.

Însă planul a eșuat. Hoffman a fost recunoscut imediat de agenții de siguranță, care i-a oprit pe cei doi la intrare. „Am verificat. Sunteți un risc de securitate.”

Nu au intrat în Casa Albă. Dar mesajul fusese transmis: o femeie rock-star mersese direct la centrul puterii și îl provocase să reacționeze.

Jefferson Airplane a continuat să urce: Monterey Pop, 1967. Woodstock, august 1969.

Au urcat pe scenă la ora 8 dimineața, după o noapte de ploaie și haos. Grace a prezentat trupa cu cuvintele care aveau să rămână legendare: „It’s a new dawn.” Este o nouă eră. A cântat „White Rabbit” în fața a jumătate de milion de oameni.

Dar celebritatea avea un preț, care urma să vină. Grace Slick fusese mereu sinceră despre alcool.

„N-am băut niciodată două pahare în viața mea”, spunea în 1978. „Ori beau și sunt complet beată, ori nu beau deloc.”

În iunie 1978, Jefferson Starship — formația în care evoluase Jefferson Airplane — era în turneu în Germania. La un festival, Grace a refuzat să cânte. Publicul s-a revoltat. Au incendiat scena. Au distrus și au furat echipamentele.

Două seri mai târziu, Grace a urcat pe scenă — beată, îmbrăcată într-o uniformă nazistă, mărșăluind grotesc și strigând către public:

„Cine a câștigat războiul?”

Managerul trupei a simțit cum viața se scurge din Jefferson Starship. După concert, Paul Kantner — partenerul ei și tatăl fiicei lor, China — i-a cerut să plece. Ea a acceptat.

„Mă săturasem și am vrut să forțez plecarea”, avea să spună mai târziu. „Și am vrut să fiu atât de deplasată, încât atunci când m-am concediat singură a doua zi, nimeni să nu obiecteze.”

Grace a plecat. Dar nu definitiv. S-a întors după trei ani.

În 1985, trupa devenise Starship și a lansat „We Built This City”.

Deși piesa a ocupat locul 1 în topuri, era departe de vechile piese protest ale trupei. Era un synth-rock corporatist, radio-friendly, construit pentru FM.

”We built this city on rock and roll”. Era o revoltă abstractă, vagă, fără adversar clar — un protest fără risc, produsul final al transformării contraculturii în business.

Grace ura piesa. O numea „îngrozitoare”. Spunea că trupa „s-a vândut”. Dar a rămas. Cecurile cu drepturi de autor erau tentante.

În 1988, a plecat din nou. În 1989, s-a reunit cu Jefferson Airplane pentru un album și un turneu. Apoi, în 1990, s-a retras de tot.

Fără reveniri, fără nostalgii, fără „ultimul album, ultimul turneu” sau alte promisiuni alintate. Avea 50 de ani și o teorie clară: „Toți rockerii peste 50 de ani arată ridicol și ar trebui să se retragă.” Și a spus-o serios.

Grace Slick s-a întors la pictură. Înainte ca muzica să-I ocupe viața, studiase arte. A pictat portrete ale lui Jerry Garcia, Janis Joplin, Jim Morrison — prietenii ei, care au plecat prea devreme. A pictat iepuri albi, iar și iar, în toate stilurile.

„Pot desena un iepure alb legată la ochi”, spunea ea. A trecut prin crize de sănătate. În 2007, diverticulita, o inflamație intestinală, aproape a omorât-o. Două luni în comă indusă.

A învățat din nou să meargă, dar a supraviețuit. Astăzi, Grace Slick are 86 de ani. Trăiește în Malibu. Pictează. Nu cântă, nu pleacă în turnee și nu se preface că este ce-a fost.

„Când îmbătrânești”, spune ea, „nu regreți ce ai făcut. Regreți ce n-ai făcut.”

Grace Slick le-a făcut pe toate. Iar când microfonul a încetat să o mai servească, l-a lăsat jos singură. A refuzat să devină propria copie. Povestea ei nu este despre tinerețe fără bătrânețe, ci despre luciditate — și despre momentul exact în care spui „destul”.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

spotify.com