Rock Story

Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts sau Youtube

Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului:

Ceea ce urmează nu este o poveste clasică despre succes.

Este o poveste despre cum poți ajunge în vârful lumii… și apoi să te prăbușești atât de jos, încât nimeni să nu mai parieze pe tine. Despre cum să faci unele din cele mai tari piese ale anilor 70, să câștigi milioane de pe urma lor, apoi să spargi toți banii pe droguri și băutură. Despre cum poți deveni cea mai mare trupă din America… iar apoi, aproape să dispari.

Aerosmith este o poveste despre ego-uri care se ciocnesc. Despre excese care ard totul în jur. Și despre o muzică atât de puternică, încât a supraviețuit propriilor creatori.

Aerosmith au ars repede. Au ars intens. Aproape complet. Dar, împotriva tuturor probabilităților, au găsit o cale de întoarcere.

Aceasta este povestea lor. O poveste despre haos, supraviețuire și un rock’n’roll care refuză să moară.

Sunt Geo Iordache, iar aceasta este povestea Aerosmith.

Se vedea de la o poștă că e o criză.

Epilepsie, apoplexie, naiba știe ce era, dar publicul vedea că era o criză. Steven Tyler se zbătea pe podeaua scenei ca o insectă cu un ac înfipt în spate, cu un picior care tremura spasmodic și celălalt țeapăn ca o scândură. Cu câteva clipe mai devreme umbla țanțoș pe scenă, dând din mâini și din picioare ca apucat. Deși I se vedeau coastele prin costumul mulat pe piept, avea ceva magnetic în el, suficient cât să fure prietena oricărui tip din public.

Aerosmith abia își începuseră concertul din Portland pe 6 decembrie 1979, iar Steven era la jumătatea piesei Reefer Headed Woman, când deodată s-a transformat din iepurașul Energizer într-o bucată de carne care tresălta spasmodic.

Chitaristul Brad Whitford s-a apropiat de Tyler și s-a aplecat peste el, să vadă ce s-a întâmplat. Nu s-a oprit din cântat, nu că ar fi contat pentru cineva dacă se oprea. Și oricum nu știa nimeni piesa, era nouă.

În timpul ăsta, chitaristul principal al trupei era în lumea lui. Își vedea în continuare de piesă, cu spatele la grămada de păr și oase care se zbătea pe scenă la câțiva pași de el. Chitaristul ăla nu era Joe Perry. Joe fusese concediat, dat afară din trupă. Ăsta era înlocuitorul lui – Jimmy Crespo.

Uneori, publicul îl accepta și se lăsa purtat de muzică, dar de cele mai multe ori, în concertele de pe cuprinsul Americii, fanii se luau de el: hei, unde e Joe Perry?

De fapt, unde era Aerosmith? Trupa asta dezlânată care cânta în Portland în fața a 6.700 de oameni nu putea fi aceeași pe care o mai văzuseră cu doar câțiva ani înainte. Fanii glumeau și spuneau că cei de pe scenă sunt All blow and no Joe.

În seara aceea, rezerva de cocaină a lui Steven se epuizase înainte de începerea showului. Se baza pe câteva pufuri ca să-l țină în picioare după ce turna în el două Martini duble cu Beefeaters. Era ritualul lui înainte de orice concert. Alcoolul și prafurile se anulau reciproc și îi dădeau energie.

Dar în seara aceea, nu mai avea nimic cu care să echilibreze ginul din stomac. Paharele băute l-au înmuiat după primele două piese. Dar nimeni nu trebuia să știe asta, așa că Steven a mers mai departe cu șarada și a continuat să tremure pe scenă ca un câine otrăvit – ar fi fost în stare de orice șiretlic doar ca să încheie cântarea și să tragă pe nări ceva tare.

Atât de jos ajunsese Steven Tyler. Un junkie care nu mai putea duce la capăt un concert fără ajutorul substanțelor. De fapt, nu mai putea duce nicio zi fără ele. Avea nevoie de ajutor – și urma să-l primească, însă până atunci, mai avea de traversat niște văi întunecoase și adânci…

La începutul anilor ’70, America era saturată de rock britanic: Rolling Stones. Led Zeppelin. The Who.

America iubea rockul… dar nu-l mai producea cu adevărat. Și tocmai atunci, dintr-un Boston al nopților lungi și al amplificatoarelor date la maximum, a apărut o trupă care nu încerca să îmbunătățească rock-ul. Nu voia să fie corectă sau elegantă. Voia să fie periculoasă.

Cinci muzicieni. Un solist cu o gură prea mare și o voce imposibil de ignorat. Un chitarist care nu căuta prietenie, ci dominație sonoră. Împreună, au creat un sunet care mirosea a benzină, transpirație și blues. Un sunet care îți intra pe amândouă urechile și nu-ți mai ieșea din minte.

La începutul anilor ’70, Steven Tyler era deja convins că este destinat scenei. Nu avea încă o trupă mare. Dar avea ceva mai important: o voce imposibil de ignorat și o nevoie aproape dureroasă de a fi în centrul atenției.

Joe Perry, în schimb, nu căuta lumina reflectoarelor. Căuta sunetul. Blues-ul. Volumul. Riff-ul memorabil care nu te lasă să dormi.

Cei doi se întâlnesc într-un club mic din New Hampshire. Tyler îl vede pe Perry pe scenă și înțelege instantaneu ceva esențial: are nevoie lângă el nu de un simplu chitarist – are nevoie de un tip cu personalitate. Jagger cu Richards, Gillan cu Blackmore, Plant cu Page – formula de succes are două motoare, nu unul. În jurul lor se adună Tom Hamilton, Joey Kramer și Brad Whitford. Cinci muzicieni diferiți, cu personalități incompatibile, dar cu o obsesie comună: să sune mai dur, mai periculos și mai american decât orice se auzise până atunci.

Trupa se formase, sunetul exista, dar identitatea încă plutea în aer.

Nu căutau un nume mare, cu vreo semnificație majoră, ci unul care să rămână. Bateristul Joey Kramer a fost cel care l-a propus.

„Aerosmith”. Pentru el, cuvântul nu era nou. Îl scrisese ani la rând pe caietele din liceu. Ideea îi venise de la o copertă de disc — Aerial Ballet, albumul lui Harry Nilsson — cu un personaj de circ sărind dintr-un avion biplan, suspendat între aer și pământ.

Reacția celorlalți nu a fost entuziastă. Au crezut că vorbește despre Arrowsmith, romanul lui Sinclair Lewis, o lectură obligatorie în liceele americane. „Nu, nu! Nu Arrowsmith,” a clarificat Kramer. „A-E-R-O. Aerosmith.” Au fost și alte variante pe masă: The Hookers. Spike Jones. Pentru o vreme, au cântat chiar sub numele Fox Chase. Dar „Aerosmith” le-a rămas în minte. Un cuvânt care nu explica nimic clar, dar suna a mișcare, a metal, a forță. Înainte de Crăciunul lui 1971, trupa avea, în sfârșit, un nume. Și fără să știe încă, avea deja o identitate care urma să reziste zeci de ani.

LSD, speed, heroină, quaaludes – fiecare zi însemna pentru Aerosmith un bufet de droguri.

Chiar și în perioada de început, când erau tineri și cântau la baluri studențești. Dacă voiai să reușești pe scena muzicală din Bostonul anilor 70, aveai nevoie de orice ajutor.

America ieșise șifonată din anii ’60. Războiul din Vietnam ocupa primul loc în știri și în mințile oamenilor. Idealismul hippie se topea încet, lăsând în urmă oboseală, cinism și mult zgomot interior. Boston nu era un oraș a rockului. Era chiar opusul. Atât de opus, încât spectacolele rock au fost interzise în oraș în 1958, după ce un concert cu Chuck Berry și Jerry Lee Lewis s-a încheiat cu încăierări și scandal.

În anii 70, Boston era un oraș al universităților, dar și al fabricilor. Al bibliotecilor tăcute și al barurilor zgomotoase. Un oraș al subsolurilor, al cluburilor înghesuite și al concertelor în care publicul era la un metru de tine. Ziua, costume gri și studenți grăbiți. Noaptea, jachete de piele, blugi uzați și amplificatoare împinse peste limită.

Scena muzicală nu era strălucitoare. Era dură. Dacă nu erai bun, se simțea imediat. Dacă erai fals, erai înghițit. Blues-ul se amesteca cu hard rock-ul britanic. Influențele Stones, Yardbirds și Zeppelin treceau prin filtre locale: nervi, frustrare, muncă grea. Oamenii veneau la concerte nu ca să viseze, ci ca să simtă. Să fie zguduiți. Să plece transpirați, cu urechile țiuind și cu ceva eliberat din ei.

Aerosmith cresc în acest Boston, învățând rapid că energia contează mai mult decât perfecțiunea. Preiau de la cultura hippie hainele colorate și desperecheate și zdrențele multicolore legate de microfonul lui Tyler. Țopăie ca niște iepuri pe scenă și fac aluzii sexuale legate de orice poate fi măsurat în centimetri. Unii spun despre ei că sunt un fel de Rolling Stones pentru săraci. Oricum, mutra lui Tyler, cu gura și buzele mari, seamănă un pic cu a lui Jagger.

Primele concerte sunt haotice. Volumul prea mare, ritmul instabil. Dar publicul simte ceva ce nu poate fi explicat: Aerosmith îi place.

În 1971 cântă în New York, și acolo îi aude Clive Davis, șeful de la Columbia Records.

E vulpe bătrână și îi place ce aude. Un sunet care aduce a blues vechi și a nerv tânăr. Aude foșnitul banilor, așa că la jumătatea anului 1972, semnează cu ei un contract pentru 125.000 de dolari. Însă Aerosmith nu trădează Bostonul. Înregistrează albumul de debut în Boston, la Intermedia Studios. Mașinăria care avea să-i ducă spre succes e pusă la punct, iar combustibilul e un cocktail bombă: quaaludes, hașiș, cocaină, jointuri cât știuleții de porumb - toate astea sunt prezente în viața lor, chiar și atunci când cântă la baluri studențești și abia au ce să mănânce.

Să le fie frică? De ce? De poliție? De moarte? Nu le e frică - nici măcar jenă sau milă, ca de exemplu atunci când câinele unui tehnician al trupei mănâncă toată tava de brownie-uri cu iarbă și ei trebuie să-l scoată afară din studio, pentru că avea ochii sticloși, tremura și începuse să se pișe pe el.

Steven Tyler n-a avut timp să se gândească.

Nu că de obicei s-ar fi gândit prea mult înainte să treacă la fapte. Psst! A încercat să-i atragă atenția lui Brad. Toată trupa era aliniată pe holul unei secții de poliție din New Jersey. Legați cu cătușe de o bară.

Doi polițiști îi opriseră pe șosea și găsiseră niște jointuri și semințe de iarbă în vanul trupei. Ce nu găsiseră era o punguță cu vreo 50 g de marijuana în buzunarul lui Brad, niște pastile ilegale și punga plina cu hașiș din buzunarul lui Steven. Dar era doar o chestie de timp până i-ar fi percheziționat și ar fi găsit stashul.

Steven avusese la viața lui și alte chestii în buzunare, unele mult mai periculoase, dar niciodată nu le-a avut cu el într-o secție de poliție. Știa că trebuie sa facă disparute punguțele alea, și cât mai repede. Reușise să-și scoată o mână din cătușe, așa că tot ce-i trebuia acum era o ambuscadă, ceva care să distragă atenția curcanilor.

În mod neașteptat, soarta, norocul sau Dumnezeu au aruncat o privire asupra lui și i-au deschis o portiță. În secție s-au auzit deodată voci ridicate, polițaii au început să alerge pe holuri, echipați ca pentru intevenție. Cineva striga ceva despre o revoltă a Panterelor Negre, iar atmosfera semăna cu cea dintr-un cuib de viespi furioase. Afară se auzeau sirenele mașinilor care plecau, iar în secție mai rămăseseră doar câțiva polițiști, cu ochii în hârtii, ocupați cu chestii administrative.

Psst! Steven i-a făcut semn lui Brad să-i paseze punguța cu iarbă. Brad s-a contorsionat până a reușit sa o scoată din buzunarul blugilor și i-a dat-o. Cu mâna liberă, Steven a deschis o ușă apropiată, care dădea spre o încăpere întunecată și a aruncat amândouă punguțele înăuntru. Toată trupa a răsuflat ușurată. Până când a venit un polițist care i-a dus în camera unde trebuia să le ia amprentele. Exact aceeași cameră în care Steven aruncase iarba si hașișul. În mod incredibil, amândouă punguțele aterizaseră pe biroul unui agent.

Au scăpat doar cu o acuzație de posesie pentru consum. Peste câteva ore erau din nou în van, cu muzica și cheful de viață la maxim, pe drum către o cântare în Pennsylvania. Au ajuns la timp, și-au scos instrumentele din portbagaj și au urcat pe scenă, de unde au văzut că tot publicul plătitor din seara aia era de vreo 12 persoane. Fuck! Asta nu le acoperea nici măcar costul benzinei până acolo.

Însă erau tineri și ceea ce nu acopereau banii, compensa energia și optimismul. Știau că în ei zace ceea ce trebuie pentru a ajunge pe scenele mari, acolo unde publicul nu doar îi aplaudă, ci îi adoră ca pe niște zei.

”Nu zburăm cu așa ceva!”

Managerul de turneu al Aerosmith se uita îngrozit la vagonul cu aripi pe care reprezentantul unei firme de închirieri de avioane i-l propunea cu un zâmbet șiret. Un Convair vechi, ruginit, care gemea din toate încheieturile. O bombă cu ceas - doar că ceasul îi sunase de mult. În cabină, cei doi piloți fumau și trăgeau cu rândul câte o dușcă dintr-o sticlă de whisky. În interior mirosea a nicotină și a vechi. Aerosmith avea nevoie de un avion pentru următorul turneu, dar nu erau chiar atât de disperați. Dacă ar fi fost acolo, contabilul trupei ar fi spus că avionul ăla era un chilipir și ar însemna o economie de 30.000 dolari pe puțin.

Managerul știa asta, dar înainte să se ocupe de turneele Aerosmith lucrase în Air Force și simțea în avionul ăsta și altceva pe lângă mirosul de țigări. Simțea miros de sânge închegat, de tragedie. Mai bine și-ar fi dat demisia decât să urce oameni într-un avion ca ăla.

Aerosmith n-a urcat în acel Convair, însă a urcat Lynyrd Skynyrd. Câteva luni mai târziu, avionul a căzut undeva în Mississipi și a pus o pauză lungă carierei Lynyrd Skynyrd. Zgârcenia costă, iar la jumătatea anilor 70, membrii Aerosmith scoseseră cuvântul zgârcenie din vocabularul lor.

Încă de când se formase trupa, băieții de la Aerosmith se asiguraseră că au tot timpul bani pentru droguri.

Nu conta cât câștigau, o părticică era dedicată acelui scop: să aibă ce trage pe nas. Micile plăceri ale vieții pentru o mică trupă din Boston. Apoi au făcut un album numit Toys In The Attic, și totul s-a schimbat.

Nu era primul lor album, dar a fost primul care le-a adus recunoașterea internațională. Piese ca Walk This Way făceau fanii să alerge într-un suflet până la magazinul de muzică pentru viniluri sau pentru bilete la concerte. Banii începuseră să curgă.

În 1976, Aerosmith dansau deja pe altă melodie față de 2-3 ani în urmă. Lansează Rocks, cel mai legat și mai agresiv album din anii lor de glorie, fără artificii, fără concesii, fără hituri lustruite. Nu era un album făcut să placă fanilor sau criticilor, era un album care arăta o trupă sigură pe forța ei, aproape arogantă. Un album la fel de dur ca oricare din cele 5 diamante din fotografia de pe copertă.

Rocks a ajuns pe locul 3 în Billboard 200, iar Aerosmith a plecat la drum, într-un turneu internațional. De data asta, nu mai erau trupă de deschidere – era propriul lor turneu, iar stadioanele și arenele erau pline ochi cu oameni care veniseră să-i vadă doar pe ei.

Cei cinci membri ai trupei erau singuri pe scenă, dar nu erau singuri în culise.

Aveau cu ei o întreagă echipă de tehnicieni și de roadies, și toți erau instruiți să țină trupa aprovizionată permanent cu ce trebuie. Adică prafuri, pastile, iarbă și alcool. Full service. Lista de bifat pentru tehnicieni și roadies era foarte clară: Microfonul lui Steven trebuia să aibă întotdeauna eșarfe înnodate de el. Genul de cârpe colorate care arătau ca și cum ar fi fost hainele unui hippie făcute franjuri. Nu era doar de efect vizual – eșarfele aveau un rol precis – fiecare din ele avea niște mici buzunărașe în care erau pastile pe care Steven le putea înghiți rapid în timpul spectacolului. Nimeni nu avea voie să se atingă de eșarfele alea sau – Doamne ferește – să le deznoade și să le ia de acolo.

Lângă podiumul tobelor trebuia să se afle întotdeauna o sticlă de Jack. Și una de rom special, din aia cu 75% alcool, pentru atunci când Steven avea chef de ceva mai tare. Deși, de cele mai multe ori, dădea romul puștanilor din fața scenei. Ăia nu mai pupaseră în viața lor așa combustibil de rachetă, așa că în scurt timp vomitau unii peste alții. Dar asta nu era treaba tehnicienilor. Lista lor continua cu chestii de făcut în culise.

Acolo, în cabina trupei, aveau loc așa-zisele ”sedințe de producție”, care era limbajul codificat pentru ședințele de tras prafuri pe nas. Și se trăgea la greu. Uneori, la ușa cabinei aveau chiar un polițist pus de gardă, nu care cumva să intre cine nu trebuie și să vadă tava pe care se înălța un mic munte de praf.

Nu toți angajații erau mulțumiți de viața de turneu alături de o trupă de rockeri bezmetici, uneori agresivi și aproape tot timpul prăjiți, așa că în spatele scenei se întâmplau chestii. Despre ele, membrii trupei habar n-aveau și era mai bine așa. Au aflat mulți ani mai târziu, când nu mai conta. De exemplu, s-a aflat că la nervi, de răzbunare, unii din echipa tehnică se ștergeau la fund cu felii de șuncă de pe platourile de catering ale trupei. Mmm, yummy!

Sau că unii le deschideau ușa fetelor disperate să ajungă în backstage doar dacă aduceau câteva grame de cocaină. La început 2-3, apoi 10 grame, apoi fix 28,35. Adică o uncie, că așa socotesc americanii.

Steven, Joe și restul membrilor habar nu aveau că muntele de coke de pe tavă, pe care ei îl comandau și îl plăteau cash la prețul pieței, era adus de groupies. Iar banii intrau în buzunarele șmecherilor din jurul lor. Însă nu conta. Banii ăia erau mărunțiș față de ce câștiga Aerosmith de pe urma stadioanelor sold out. Chiar cu creierii prăjiți. Atât de prăjiți, încât uneori, Steven nu putea să ajungă singur în mijlocul scenei. Și atunci, lista de taskuri a unui roadie avea o altă prevedere:

îl iei pe Steven în spinare și îl duci până lângă microfon. Oricum e slăbănog, nu se compară cu greutatea unui amplificator de scenă. Îl pui în picioare lângă stativul microfonului, și ai grijă să se țină cu mâinile de el - mai departe e în siguranță, știe ce are de făcut.

Joe Perry avea și el treburi pentru echipa din jur:

la fiecare pauză dintre piese, când se stingeau luminile, cineva trebuia să dea fuga către el, cu un pahar de carton plin cu cocaină și un pai. Trebuia să-i dea paiul lui Joe, care trăgea repede întâi pe o nară, apoi pe cealaltă. Dup-aia, fuga înapoi în culise, până să se aprindă luminile.

Steven se descurca singur în timpul ăsta. Avea comorile ascunse într-o tobă falsă, pusă chiar pe scenă. Înăuntru ținea două pahare mari – unul plin cu Jack, unul plin cu cocaină. Se ducea la tobă, se apleca și își punea un prosop pe cap, chipurile pentru transpirație, și trăgea pe rând din fiecare pahar. Ei credeau că sunt șmecheri și că nu se prinde nimeni, dar lumea știa. Nu degeaba li se spunea Toxic Twins. Consumau oricând și orice aveau ocazia. Și nimeni n-avea nicio problemă. Managementul? Pff... Nu zicea nimic câtă vreme showurile mergeau și biletele se vindeau.

Viața de turneu nu era ușoară, așa că trupa stabilise două reguli: Prima – fără sex în ultimele 10 zile dinaintea terminării turneului, astfel încât nimeni să nu ducă acasă vreo boală venerică și în plus, ca băieții să aibă pistoalele încărcate când ajungeau acasă la soții și prietene. A doua era numită Regula celor 24 de ore: dacă nu-l văzusei pe vreunul din membrii echipei în ultimele 24 de ore, mergeai la el la hotel și băteai cu pumnul în ușă. Dacă nu răspundea, o spărgeai. Nu ca să-l duci pe scenă, ci ca să te asiguri că nu era mort.

Octombrie 1977. Philadelphia.

O petardă puternică a zburat pe scenă din marea de oameni care era în fața scenei. Cineva din armata de fani tocmai declarase război trupei. Petarda a explodat chiar când muzicienii urcau treptele scenei din culise, pentru un bis. Explozia a răsunat puternic, a umplut scena de fum și de haos.

Steven Tyler se învârtea fără sens, cu o mână pe ochi, zbierând că nu vede nimic. Petarda îi afectase corneea. Unul din brațele lui Joe Perry era acoperit de sânge, care țâșnea dintr-o arteră deschisă. Nu se mai punea problema de vreun bis, toți membrii trupei au plecat cu salvarea direct spre cel mai apropiat spital.

Incidentul era o doză din propriul medicament, pe care fanii le-o serveau celor de la Aerosmith. Prosoapele și eșarfele alea nu păcăleau pe nimeni. Dacă ei puteau să se comporte iresponsabil pe scenă, de ce n-ar fi putut și publicul să facă la fel?

Când Aerosmith au cântat la Boston College, fanii care nu aveau bilete au pornit o revoltă și au forțat intrarea. Când zeci de fani au fost arestați pentru beție și scandal la un concert din Fort Wayne, Indiana, Aerosmith au anunțat că o să le achite cauțiunea.

Și echipa de tehnicieni avea de achitat de partea ei o notă piperată. La finalul anilor 70, băieții din grupul de roadies al trupei cădeau ca muștele. Unul a murit de ciroză. Altul s-a sinucis. Unul din roadies era atât de devotat lui Joe Perry, încât nu a vrut să ajungă să-l găsească mort. Pentru că era sigur că asta urma să se întâmple curând. Așa că a plecat el înainte să plece Joe.

Fiecare membru al trupei avea tabieturile sale. Joe își mânca micul dejun cu pistolul pe masă. Steven își încheia cina cu două liniuțe de cocaină pe care și le pregătea din timp pe noptieră. Într-o seară l-a surprins pe un tip din echipă - Raymond - cu nasul băgat în liniuțele lui, trăgând ca un aspirator. Cine naiba se credea tipul ăsta? Alea nu erau fursecuri lăsate acolo pentru Moș Crăciun. Așa că Steven i-a pregătit ceva special lui Raymond pentru data viitoare.

Raymond a urlat ca un animal rănit. S-a împleticit afară din cameră, cu amândouă mâinile la nas. Se așteptase să tragă cocaină de cea mai bună calitate, dar ceea ce intrase pe nas era praf vechi de pe pereți. Vopsea lavabilă pe care Steven o râcâise cu răbdare, o tocase mărunt și o lăsase pe noptieră. Raymond a învățat astfel că Aerosmith nu pune nimic la comun. Și în niciun caz drogurile.

Pe vremuri, Steven știa că se poate baza pe Joe atunci când stashul lui se termina. Dar de când Joe se căsătorise cu Elyssa Jerret, Joe nu mai avea nimic la comun cu Steven. Nici drogurile, și nici viziunea creativă care îi unea cândva. Steven a luat personal respingerea. Aerosmith erau ca frații, iar el și Joe erau mai mult decât atât. Erau The Toxic Twins. Nu era normal ca gemenii să împartă totul? Însă Elyssa era stăpână atât pe sufletul lui Joe, cât și pe drogurile lui. Genul de nesuferită cu tupeu, care își impune punctul de vedere. Steven n-o avea la suflet, deși ai fi zis că două persoane cu gura mare ar fi trebuit să se înțeleagă de minune...

Egoismul în trupă n-a început cu Elyssa, dar ea a fost un factor favorizant. Când s-a lansat albumul Draw the Lines în 1977, fanii au înțeles unde se erau limitele. Între membrii trupei. Între al meu și al tău. Albumul s-a vândut în 1,5 milioane de exemplare în primele 6 săptămâni, dar n-a reușit să intre în top ten. Fanii avuseseră alte așteptări, dar celor de la Columbia nu le păsa. Nu conta cum suna albumul, câtă vreme se vindea.

În 1979, Aerosmith au intrat din nou în studio pentru următorul album, iar când au ieșit, erau fără Joe Perry. Plecarea lui n-a fost din cauza drogurilor, a viziunii creative sau a vânzărilor. Motivul a fost un pahar cu lapte.

Aerosmith fentase moartea atunci când a refuzat avionul care a îngropat apoi Lynyrd Skynyrd.

Asta n-a însemnat însă că au scăpat de prăbușire. Tensiunile boloboroseau în trupă în 1979, pe când se pregăteau să urce pe scenă la festivalul World Series of Rock. Tensiuni între Steven și Joe, între Elyssa și toată lumea din jurul ei. Pluteau în aer ca o duhoare, în culisele de la Cleveland Stadium.

Soția lui Tom a făcut un comentariu care nu i-a căzut bine Elyssei. Dar scorpia și-a ținut gura. Ceea ce însă nu și-a ținut a fost calmul. A zvârlit un pahar cu lapte pe soția lui Tom. Tensiunea a crescut brusc. Steven a strigat la Joe: Tine-ți femeia sub control! Zice că l-a dat afară din trupă pe Joe chiar atunci, și a jurat să nu mai urce niciodată pe scenă cu geamănul său toxic. Chiar dacă asta ar fi însemnat muzică mai proastă, vânzări mai slabe, sau droguri mai puține.

Consecințele nu se văd imediat, dar umbra plecării lui Joe Perry se așează rapid peste trupă. Fără riff-urile lui Perry, Aerosmith nu mai e o trupă, ci o epavă orbitând în jurul propriei prăbușiri. Deși la vremea aceea nu era evident, despărțirea a fost un doliu artistic, care marca sfârșitul unei ere de aur și începutul unui exil dureros în mediocritate. Aerosmith merg mai departe, dar ceva esențial lipsește. Muzica își pierde forța, concertele devin inegale, iar publicul începe să simtă confuzia. Trupa intră în anii ’80 fără o direcție clară, purtând după ea un gol.

Au urmat ani grei pentru Aerosmith și o perioadă dificilă în mod special pentru Steven Tyler, care se afunda tot mai rău în dependență.

Nu mai avea Porsche, avion privat, nu mai avea nici casă. Le trăsese pe nas. Spunea că a cheltuit 6 milioane de dolari doar pe cocaină. Bani făcuți repede și cheltuiți și mai repede. Aerosmith au investit 1,5 milioane în noul lor album, primul la care nu participau toți membrii originali. Bani aruncați pe fereastră. Rock In A Hard place era un album făcut la disperare. Fără vreun single, fără atenție din partea noii lansate MTV, dar mai ales fără Joe Perry.

Revenim în câteva momente

Rock Story este un podcast susținut de ascultători – de cei ca tine, care iubesc storytellingul și conținutul de calitate. De cei puțini care încă mai care au răbdare și pasiune să se scufunde în adâncul unei povești. Dacă vrei să susții pe mai departe podcastul, abonează-te gratuit la newsletter pe rockstory.ro sau devino membru plătitor pe Patreon, chiar dacă ai ascultat deja și ai acces gratuit la toate episoadele.

Steven Tyler voia să știe cum naiba ajunsese Joe Perry să colaboreze cu Alice Cooper.

"Trebuie să fii aici!" - a strigat în telefon. Însă Joe bătuse palma cu Alice și stabiliseră să compună împreună. Trupa cu care încercase să pornească solo, The Joe Perry Project, mergea la fel de bine ca Aerosmith. Adică prost. Albumul din 1983, Once A Rocker, Always A Rocker, abia vânduse 50.000 de exemplare. Rușinos.

Trebuia să accepte faptul că ambele sale trupe erau în rahat. Iar el, cândva un zeu al scenei, adorat de zeci de mii de fani, ajunsese un alcoolic dependent de heroină. Era dator 180.000 de dolari pentru cheltuieli de room service la hoteluri, iar soția sa, Elyssa spărgea ultimele economii de parcă Joe ar fi fost încă în perioada de glorie din anii 70. Banca era gata să le ia casa, și în fiecare zi Joe Perry se gândea că a ajuns pe fundul prăpastiei, însă zilnic fundul cobora mai jos.

Nici foștii săi colegi din Aerosmith nu o duceau mai bine – chitaristul Brad Whitford își cheltuise toate economiile plătind ipoteci și pensii alimentare, își vânduse casa și chitarele. Și basistul Tom Hamilton își vânduse casa și se mutase cu soția într-un apartament micuț. Iar Steven Tyler locuia într-un hotel unde plătea 20$ pe noapte pentru o cameră. Se consola cu faptul că era aproape de zona fierbinte a orașului, unde putea să iasă în stradă și să găsească rapid un dealer. Iar unii din ei îl recunoșteau și uneori îi dădeau ceva în plus.

Publicul era din ce în ce mai puțin. După ce nu mai putuseră să umple stadioane, au început să cânte în cluburi. În curând, nu le-au mai umplut nici pe alea. Toys In The Attic și Rocks adunau praf ca niște vechituri, în timp ce peisajul muzical se schimba, iar trupe ca Iron Maiden sau Judas Priest erau noua față a rockului. Nimic nu mergea bine pentru niciunul din ei, însă ruinele fostului lor imperiu, chiar dacă fumegau, mai aveau ceva jar sub cenușă. Aveau nevoie de o scânteie. De ceva bubuitor ca să rămână prezenți în anii '80. O reuniune. Nu, mai mult. O reinventare.

În 1986, Run-D.M.C. nu erau doar trei tipi din Queens care făceau rime peste beat-uri improvizate.

Erau în plină ascensiune, într-un moment rar, genul acela în care simți că istoria se mișcă odată cu tine. Rap-ul, un stil născut pe stradă, începea să iasă din cartierele în care fusese ținut ani la rând, și să intre în casele americanilor. Nu doar în cele ale publicului afro-american, ci peste tot.

Cu trei ani înainte, Michael Jackson spărsese o barieră care părea de netrecut: devenise primul artist de culoare difuzat constant pe MTV. Fusese o fisură mică într-un zid mare, dar prin ea începuse să intre lumina. Iar Run-D.M.C. veneau din urmă, hotărâți să forțeze ușa.

Bifaseră, una câte una, niște premiere care până atunci păreau imposibile pentru hip-hop: primul grup rap difuzat pe MTV, primul la American Bandstand, prima copertă Rolling Stone, primul grup hip-hop care a concertat la Live Aid, prima nominalizare la Grammy. Nu mai era vorba doar despre succes; era vorba despre validare. Despre faptul că lumea începea, încet, să ia hip-hop-ul în serios.

În acest context luau formă piesele pentru Raising Hell, al treilea lor album. Precedentul, King of Rock, fusese un pariu câștigat. Titlul nu era doar aroganță — piesa avea riff-uri de chitară rock, iar publicul reacționase. Ceva se legase acolo. O punte fragilă între două lumi care, oficial, nu aveau ce căuta una lângă alta. La mijlocul anilor ’80, rapperii scotoceau prin discuri vechi în căutare de sunete: un beat, un intro de tobe, un fragment de riff. Le decupau, le puneau în buclă și construiau peste ele altceva, nou.

Așa ajunge „Walk This Way” în poveste.

Deși avea deja mai mult de 10 ani, piesa era cunoscută în cercurile DJ-ilor de hip-hop. Intro-ul, în special. Jam Master Jay îl folosea frecvent în cluburi. Nu știa cine cântă piesa. Nici cum se numește. Știa doar coperta: Toys in the Attic. Și pentru că era a patra piesă pe vinil, DMC îi cerea simplu:

Dă-mi piesa patru. Toys in the Attic.

Inițial, planul pentru varianta de album era simplu și lipsit de ambiții. Urmau să ia primele 20-30 de secunde, să le pună în loop și să facă ce știau ei mai bine: freestyle. Exact ca în concerte. Exact ca până atunci.

Doar că în studio se afla Rick Rubin, producătorul albumului. Iar Rubin nu era un producător obișnuit. Iubea rap-ul, dar crescuse cu rockul. În capul lui, cele două nu erau dușmani naturali. Erau piese ale aceluiași puzzle. Și când a auzit ce vor să facă Run-D.M.C., le-a spus calm, aproape nonșalant:

Dacă tot o facem, hai s-o facem cu adevărat. Refacem piesa complet.

Pentru cei trei din Run-D.M.C., ideea era stranie. Nici măcar nu știau despre ce e vorba în versuri, sau cum sună piesa până la capăt. O ascultaseră vreodată integral? Nu. Au stat jos și au ascultat-o pe toată. Când s-a terminat, erau îngroziți. I-au spus lui Rubin că duce prea departe chestia asta cu rapul și rockul, și că așa ceva o să le distrugă reputația și poate chiar cariera.

Însă Rubin a rămas pe poziții. I-a lăsat să fumege o săptămână, apoi i-a sunat într-o zi și i-a chemat la studio, fără să le dea detalii. Acolo îi așteptau Steven Tyler și Joe Perry. Nici ei nu știau despre ce e vorba, doar că Rick Rubin îi chemase la studio pentru o colaborare cu o trupă rap. Tyler recunoaște fără ocolișuri: în 1986, nu știa mare lucru despre hip-hop. Auzea din când în când câte ceva la radio, din întâmplare. Atât. Iar diferențele dintre cele două lumi păreau imense.

Dar Aerosmith nu mai erau în situația de a fi pretențioși. Trecuseră aproape zece ani fără un hit major. Publicul îi catalogase drept o trupă a anilor ’70, o poveste încheiată. Industria îi privea cu suspiciune: prea multe excese, prea puține rezultate. Bad boys from Boston ajunseseră, încet, o notă de subsol. Privind azi înapoi, istoria pare clară: Aerosmith, legendă durabilă; Run-D.M.C., pionieri ai unei epoci. Dar în 1986, contextul era diferit. Run-D.M.C. erau viitorul. Aerosmith erau trecutul.

Așa că Tyler și Perry acceptă invitația, pentru că nu prea aveau ce pierde. Pentru că primesc și 8.000 de dolari — bani bineveniți într-o perioadă în care le fluiera vântul prin buzunare. Sesiunea de studio e rigidă la început. Două tabere care nu se cunosc, nu se înțeleg, nu vorbesc aceeași limbă. Tyler și Perry sunt iritați că versurile au fost schimbate. Orgoliile sunt acolo. Dar încet, încet, gheața se topește.

Joe Perry își face treaba. Înregistrează solo-urile. Apoi cere un bas — vrea să refacă și partitura aceea. Însă în studio nu există nicio chitară bas. Nimeni nu știe de unde să facă rost. Trei puștani de-ai casei, care pierdeau vremea zilnic prin studio, sar imediat:

Avem noi!

Pleacă, se întorc cu un bas și salvează situația. Câteva luni mai târziu, Joe Perry îi vede pe MTV. Se numeau Beastie Boys.

Legătura reală dintre Aerosmith și Run-D.M.C. se sudează abia la filmarea videoclipului. Regizorul Jon Small ascultă piesa de câteva ori și are revelația: două camere, două lumi, un perete între ele. Muzica devine tot mai tare. Nervii cresc. Iar la un moment dat, Steven Tyler sparge peretele cu stativul de microfon. Este o metaforă prea bună ca să nu fie adevărată.

În vara lui ’86, „Walk This Way” explodează pe radiouri. Ajunge pe locul 4 în Billboard Hot 100 — mai sus decât versiunea originală. Devine prima piesă rap din Top 10. Radiourile pop și rock difuzează hip-hop. MTV intră în horă și rulează videoclipul obsesiv. Zidul cade. Iar prin ruinele lui trece o întreagă generație.

Pentru muzica americană, este momentul în care două lumi se privesc, în sfârșit, față în față — și decid să meargă mai departe împreună. Pentru Run-D.M.C., este confirmarea că hip-hop-ul nu mai poate fi ignorat.

Pentru Aerosmith, piesa nu e doar un hit. Este o a doua șansă, pentru că le dă acces către un public nou. Pentru milioane de tineri, Aerosmith nu exista înainte de colaborarea cu Run-D.M.C. Videoclipul difuzat obsesiv pe MTV îi prezintă unui public complet nou — adolescenți care ascultau hip-hop sau trupe rock mai noi. Pentru acești oameni, Walk This Way nu era „o piesă veche refăcută”. Era Aerosmith, punct. Succesul clipului îi transformă din nou într-o trupă „vizuală”, compatibilă cu logica MTV.

Aerosmith reintră în joc.

Cu cicatrici. Cu lecții dureroase. Dar și cu o foame reînnoită. Este începutul celui de-al doilea act — poate cel mai greu, dar și cel mai profitabil din cariera lor. Casele de discuri, producătorii și managerii încep să creadă din nou în ei. Dar mai mult decât atât, ei încep să creadă din nou în ei.

În 1986 și 1987, Steven Tyler și Joe Perry intră în programe de dezintoxicare. Nu o dată. De mai multe ori. Cu recăderi. Cu rezistență. Cu furie. Însă realizează ceva brutal de simplu: supraviețuirea ca artiști și ca oameni era legată de sobrietate.

În același timp, fac ceva ce nu mai făcuseră: acceptă colaborarea cu compozitori externi, care dau pieselor un sound ceva mai comercial. Ca urmare, Aerosmith are în anii care urmează o serie de albume excepționale: În 1987, Permanent Vacation, cu hituri ca Rag Doll sau Dude Looks Like a Lady. În 1989, Pump, cu Love In An Elevator și Janies’s Got A Gun. Iar în 1993, excelentul album Get a Grip, cu piese ca Livin on The Edge, Eat The Rich sau tripleta de balade Cryin, Amazing și Crazy. Fiecare din aceste albume are vânzări măsurate în milioane de exemplare, sau în cazul Get a Grip, în zeci de milioane.

Iar în 1998, când piesa „I Don’t Want to Miss a Thing”, din coloana sonoră a filmului Armageddon a urcat direct pe primul loc în Billboard, nu era doar un hit. Era coroana unei renașteri. Trupa care aproape pierduse totul devenise un simbol al supraviețuirii și al adaptării. O legendă care încă știa să atingă inimile oamenilor, indiferent de deceniu sau gen muzical.

Unii fani îi acuză că au devenit comerciali, că au făcut piese pentru radio, MTV și turnee globale.

Însă adevărul e simplu: Aerosmith nu au devenit comerciali ca să supraviețuiască. Au supraviețuit pentru că au știut când să devină comerciali.

Dacă ar fi refuzat „comercialul”, ce le rămânea? Concerte în cluburi mici, pentru un public îmbătrânit, și un statut de legendă prăfuită.

Aerosmith au căzut pentru că au confundat mitul cu realitatea. Sex, drugs and rock’n’roll nu a fost, pentru ei, o mască sau o atitudine de scenă, ci un mod de viață dus până la extrem. Au crezut că excesul și autodistrugerea fac parte din identitatea rock, că focul trebuie întreținut cu benzină, nu cu control. Revenirea lor a început în momentul în care au acceptat că nu mai pot funcționa ca înainte. Că dacă vor să rămână, trebuie să muncească altfel, să asculte, să învețe, să se adapteze.

Comercial? Ce înseamnă comercial? Că o trupă nu mai cântă doar pentru un cerc restrâns de inițiați, ci pentru o lume întreagă? Rock-ul nu moare când ajunge la mase. Moare când refuză să meargă mai departe. Iar Aerosmith au mers înainte. Și încă merg.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com