Ep. 47 - Bon Scott & AC/DC

Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts.

Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului.

---

Este o dimineață rece și cețoasă de februarie la Londra. Overhill Road e o stradă liniștită din estul orașului, genul acela unde casele seamănă unele cu altele. Lumea e încă înăuntru, își bea ceaiul și își ia micul dejun.

Pe stradă e liniște, se vede doar un domn cu un palton și cu un câine în lesă. Amândoi sunt zgribuliți și merg repede, dornici să ajungă în casă, la căldură.

Însă la un moment dat, câinele se oprește lângă o mașină și adulmecă. E un Renault 5, o mașinuță compactă, de mici dimensiuni, foarte populară la finalul anilor 70. Câinele ridică un picior și stropește roata din spate a mașinii, în timp ce domnul așteaptă binevoitor și își strânge mai bine paltonul pe el.

Prin ceața dimineții și prin geamurile ușor aburite ale mașinii nu observă că înăuntru se află ghemuit un bărbat. E învelit cu o pătură, însă nu doarme. A murit de câteva ore, neștiut de nimeni, departe de casă, cu mintea amorțită de alcool. Este Bon Scott, vocalistul trupei AC/DC, aflat la capătul autostrăzii spre iad, despre care vorbea într-unul din cele mai cunoscute cântece ale sale.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

La finalul anilor 70, AC/DC reușise în sfârșit să obțină recunoașterea internațională.

Lansat în vara lui 1979, albumul "Highway To Hell" adusese pentru prima oară trupa în topurile americane. Însă dacă trupei în general îi mergea bine, nu același lucru era valabil pentru vocalistul Bon Scott, care se afla pe o pantă descendentă. Privind din exterior, turneul final al lui Bon Scott cu AC/DC arăta ca un finish de cursă victorioasă. După ani de turnee pe tot globul, după 6 albume scoase în 5 ani, după ce casa de discuri îi îndemnase să renunțe la vocalistul prea zgomotos, AC/DC reușise în sfârșit, împotriva tuturor așteptărilor, să dea lovitura cu al șaselea album, Highway To Hell.

Privind însă din interior, turneul final al lui Bon Scott cu AC/DC a fost un lung bilet de sinucidere. Bon era dezamăgit de perspectiva de a continua genul acela de viață.

„Îmi place”, spunea el. „Însă presiunea constantă a turneelor mă termină. Sunt pe drumuri de treisprezece ani. Avioane, hoteluri, admiratoare, băutură, oameni, orașe. Toți rup câte bucățică din mine. Mi-aș dori să scap cumva de povara asta zdrobitoare de zi cu zi.”

Celebritatea e un tren fără stații, în care vor să se urce mulți, dar reușesc doar câțiva. Nimeni nu știe cum ajungi în el și chiar dacă ar ști, n-ar spune și altora. Odată ce ești în vagon, cu șampania în mână și caviarul în farfurie, e greu să-ți păstrezi mintea limpede și judecata dreaptă. La fel ca puterea, celebritatea te schimbă, îți alterează caracterul și simțurile. E plăcută și dulce, și îți creează o dependență de care nu mai scapi.

Dar de ce ai vrea să scapi? Nimeni nu vrea așa ceva. Nici tu, ca vedetă, și nici cei din jurul tău, care depind de tine, își iau salarii și câștigă de pe urma ta. Nimeni nu pleacă de acolo decât cu picioarele înainte sau cu mințile franjuri. Și nimeni nu vrea să se dea jos din trenul ăsta de bună voie.

Nimeni, în afară de Bon Scott. El se săturase. Deși știa că nu există stații, voia să coboare din trenul celebrității, care mergea cu viteză maximă.

Bon Scott era un tip micuț de statură,

cu o mutră de șoarece viclean, iar prin zâmbetul agățat permanent în colțul gurii i se vedeau niște dinți încălecați. Părul de pe piept și tatuajele dubioase de pe brațe te-ar fi fi făcut să-ți muți privirea dacă l-ai fi văzut într-un bar, zgâindu-se la tine.

Dar în lumea rock ‘n’ roll, era perfect. O dinamită care exploda odată ce ajungea pe scenă și un textier plin de versuri savuroase, care prindeau bine atât în puburile australiene, cât și pe marile arene ale lumii.

Cu vocea sa ca un șmirghel îți spunea că merge cu viteză maximă spre pierzanie și părea că se bucură de fiecare moment. Era ca un strigăt de luptă împotriva lumii care se învârte în sensul greșit. Dar te făcea să ridici pumnul în aer, să tropăi din picioare și să vrei să mergi cu el.

Trăiește-ți viața la maximum și să nu-ți pese de ce zic ceilalți!

Erai gata să te urci lângă el, să-ți pui centura și să te bucuri de călătorie, fără să știi însă niște lucruri. Nu știai că în realitate, tipul voia să coboare. Că acea cursă care părea distractivă era de fapt o altfel de cursă. Una în care el era prins și din care și-ar dori să iasă. Ceilalți îl țineau legat cu centura, iar el știa că urmează să se zdrobească și să ardă pe acea autostradă a iadului.

Ultima curbă era la câteva săptămâni distanță, iar sfârșitul nu avea să vină într-un nor de praf și o minge de foc pe o autostradă spectaculoasă din deșert, ci într-o noapte friguroasă, într-un cartier plicticos din Londra. În niciun caz nu era genul de moarte pe care ar trebui s-o aibă un rockstar.

Rolul care îl prinde cel mai bine pe Bon este cel de outsider.

Un imigrant venit din Scoția cu familia la vârsta de 6 ani. Un copil pirpiriu, căruia la școală, accentul scoțian îi aduce scatoalce din partea bătăușilor. Nici măcar nu-l cheamă Bon, ci Ronald. Ha, ha. Cum să nu și-o încaseze cu numele ăsta? Atunci când colegii fug la plajă, înoată și se bronzează, Bon stă acasă și cântă la cimpoi cu taică-su și câțiva prieteni de-ai acestuia.

Stai un pic. La cimpoi? Niciun bully care se respectă nu scapă șansa să-i dea câteva peste bot puștiului care cântă la așa ceva. Dar puștiul parcă nu înțelege mesajul: cu cât ia mai mulți pumni în cap, flegme pe spate și cuvinte aruncate în față, cu atât e mai îndărătnic. Strânge din dinții ăia strâmbi și ține mai tare de accentul lui scoțian și de instrumentul ăla ciudat.

Nimănui nu-i place să fie diferit și să iasă în evidență, mai ales la vârsta copilăriei, dar Bon este diferit și iese în evidență, însă nu așa cum și-ar dori. I-ar plăcea să fie admirat și iubit, și la un moment dat începe să viseze că e altfel. Că e un rockstar care se scaldă în adorația publicului.

E un vis care nu-i mai dă pace odată ce l-a avut. Chiar și atunci când e prins furând benzină, când e respins la înscrierea în armată, pe motiv că e inadaptat social sau atunci când face joburi plicticoase, cum ar fi acela de la o fabrică de îngrășământ.

Bon își face prima trupă la 15 ani și pentru o vreme, lucrurile merg bine.

Începe să fie recunoscut în lumea rock locală. Schimbă câteva trupe, ajunge chiar să aibă câteva concerte în Anglia, unde cântă pe aceeași scenă cu Black Sabbath. Însă ghinionul, karma sau necuratul își bagă coada, iar trupa în care cântă Bon își pierde avântul și ia o pauză pe termen nedefinit.

Ca să se poată întreține, Bon Scott face ceea ce n-ar fi vrut să mai facă vreodată: se angajează. Iar jobul e cel mai de rahat din lume, pentru că e la o fabrică de îngrășăminte. În fiecare seară ajunge acasă deprimat, cu hainele puțind a sulf, a fosfați și... a rahat.

Rămâne însă cu degetul pe pulsul scenei rock, pentru că ține legătura cu câțiva foști colegi muzicieni, cântă cu ei la repetiții și uneori compune. Însă știe că s-a întors în pătrățica de început, că e un fel de amator, un muzician de duminică. Asta nu e viața de rockstar pe care a visat-o încă din copilărie. E o altă viață, care îl sufocă și îl trage în jos, așa că își caută liniștea pe fundul sticlei.

Asta se întâmplă și într-o seară de mai din 1974, când Bon e la niște repetiții cu alți câțiva muzicieni. A băut zdravăn în ultimele ore și are nervii întinși. Îl apasă lipsa de perspective în carieră, simte în nări duhoarea pe care o cară cu el de la fabrică și se gândește la căsnicia lui, care atârnă de un fir de ață. Nu-i de mirare că îi sare țandăra atunci când unul dintre băieți îi spune ceva.

Ia sticla de Jack și o face țăndări pe podea, apoi iese ca o furtună pe ușă. Încalecă pe motocicleta Suzuki GT550 parcată afară și cu un scrâșnet prelung de cauciucuri se pierde în noapte.
Însă viteza și aerul rece nu îl ajută să își relaxeze nervii întinși și să risipească aburii alcoolului. Nu ajunge departe. Apucă să audă zgomotul de metal frecat de asfalt, de sticlă spartă și oase pleznite. Își simte dinții din față împrăștiindu-se pe șosea, apoi liniștea și întunericul se lasă peste el.

Stă trei zile în comă. Trei zile în care soția sau prietenii nu știu dacă o să-și mai revină vreodată. Nu știu nici măcar medicii. Însă Bon mai are de făcut lucruri pe lumea asta, așa că își revine. După 3 săptămâni în spital, pleacă pe picioarele lui, cu un zâmbet șmecheresc pe buze. Îi pare rău după motocicletă, dar nu și după dinți. Măcar ăștia noi sunt drepți și arată bine.

Dacă oasele s-au vindecat, iar dinții arată chiar mai bine ca înainte,

nu același lucru s-a întâmplat cu viața și cariera lui Bon. Soția îl părăsise, joburile pe care le putea face erau puține și nu prea aduceau bani, iar el ajunsese din nou să doarmă pe canapelele unor prieteni. Un somn chinuit, cu vise care erau departe de cele din copilărie și adolescență. Se părea că pentru el, autostrada pe care mergea devenise o fundătură.

Și totuși, în curând lucrurile aveau să se schimbe. Malcolm și Angus Young erau și ei niște outsideri. Ca și Bon, erau scoțieni și, la fel ca el, nu absolviseră liceul. Muzica era mai importantă. Și mai e ceva care îi apropie de Bon: ca și el, sunt mici de statură.

Malcolm e cel mai înalt dintre cei doi frați, la 1,61 m. Au însă energie și ambiție cât pentru alți 10. Și au deja propria trupă. Au numit-o după niște inițiale pe care le-au văzut pe mașina de cusut a surorii lor: AC/DC. Numele li se potrivește, pentru că la fel ca mașina aia, amândoi funcționează pe înaltă tensiune.

Atunci când fac cunoștință cu Bon, li se pare că e prea în vârstă pentru ei. El are 28 de ani, în timp ce Angus are 19, iar Malcolm 21. Nici Bon nu e convins pe de-a întregul, i se pare că frații Young, cu numele lor parcă predestinat, sunt prea tineri pentru rock ‘n’ roll. Însă e disperat. Nu are alte variante, așa că pornește la drum cu ei.

Primul lor concert e undeva în fundul pământului, într-un orășel de lângă Botany Bay, locul unde englezii își trimiteau deținuții în secolul 18. Dar în curând încep să se miște. Se înhamă la un program epuizant de 4 showuri pe zi, oriunde se găsește cineva dispus să-i plătească, în orășele și așezări unde nu vrea să se ducă nicio altă trupă.

Bat Australia în turneu timp de doi ani, mergând cu autocarul sau cu avionul dintr-un capăt în altul al țării, iar în vremea asta se rodează ca trupă și își iau energia din circuitul de puburi în care cântă. Fiecare concert e pe înaltă tensiune, ca și cum ar fi primul pe care îl fac.

Frații Young aleargă pe scenă de la început până la final, Bon cântă ca și cum viața lui ar depinde de asta, iar Angus încheie cu câte un solo de chitară care aproape că topește amplificatoarele. Și, cu fiecare spectacol, sunt tot mai buni. Piesele lor nu-ți deschid ochii și nu îți schimbă felul de a gândi. Nu inspiră proteste și nu te fac să te simți vinovat pentru că nu-ți pasă. Sunt despre petreceri, sex și băutură. Atât. Rock ‘n’ roll clasic.

Și Bon este un clasic al rockului. Deja și-a definit stilul: vestă direct pe piele, fără tricou sau cămașă și blugi atât de strâmți de parcă ar fi desenați pe el. N-arată rău. Munca fizică pe care a făcut-o timp de ani de zile i-a definit musculatura, așa că fetele din fața scenei au în ce să-și scalde ochii.

Scena australiană a mai văzut rockeri nebuni, dar, în comparație cu Bon, ceilalți par niște amatori. Tipul se urcă pe boxe și se aruncă de acolo în public, îl ia pe Angus în cârcă pentru solo-urile de chitară, ce mai: e o adevărată dinamită.
Iar vocea lui e incredibilă. Parcă accidentul de motor i-a făcut-o mai bună. E ca și cum ar fi împrumutat ceva din sticla aia spartă și din sunetul metalului scrâșnind pe asfalt...

Versurile lui Bon sunt pe șleau și fără perdea. El le spune ”poezii de toaletă publică”. În ele, vorbește despre subiecte pe care alții nu se încumetă să le atingă: despre organe genitale feminine sau despre boli cu transmitere sexuală.

Inevitabil, casele de discuri încep să audă despre AC/DC. Semnează cu Atlantic Records, dar succesul e moderat și se limitează la Australia. Fac și o serie de spectacole în State, însă doar ca trupă de deschidere pentru alții, mai mari: Aerosmith, Ted Nugent sau Kiss. Dar nu se lasă. Așa cum spune și una dintre piesele lor din acei ani, It's a Long Way to the Top.

În 1979, AC/DC lansează albumul Highway to Hell și dau lovitura.

Dar mai întâi, un pic de context.

Este finalul anilor 70. Economiile multor țări sunt în criză. În Iran izbucnește Revoluția. Uniunea Sovietică face teste nucleare și intră cu tancurile în Afganistan. Optimismul anilor 60 s-a disipat și a lăsat loc unui deceniu mai întunecat și mai apăsător. Punk-ul e pe val și își extrage energia din furia și nemulțumirea acumulate în lume.

Highway To Hell are și ea o doză de furie. Dar și una de optimism. Îți spune să-ți pui centura și să te bucuri de călătorie. În scurt timp, piesa intră în top 100 din Statele Unite. Apoi, în top 50. Se aude pe toate radiourile și toată lumea află despre australienii AC/DC. Visul din copilărie al lui Bon este acum aproape îndeplinit.

Dar dacă asculți versurile cu atenție, simți că lucrurile sunt ceva mai complicate. Bon se simte singur, iar atunci când nu se laudă cu viața sa nebună de rocker, lasă să se întrevadă niște sticle goale. Și un pat la fel de gol.

Dar nimeni nu e interesat de problemele lui. Lumea vrea să audă despre sex și despre petrecere. Despre astea trebuie să cânte rockstarurile, nu-i așa? Nimănui nu-i pasă că Bon e obosit, că trebuie să cânte în fiecare seară la nivel maxim, iar a doua zi să se ocupe de interviuri cu presa. Frații Young sunt timizi și stângaci în relația cu jurnaliștii, așa că imaginea trupei e Bon. Au nevoie de el.

Sau poate că n-au? Pe cât sunt de retrași și emotivi cu presa, pe atât de lipsiți de scrupule sunt frații Young în culise. Sunt raționali și calculați – tot timpul dau afară câte un membru al trupei, încercând combinații noi. În plus, casa de discuri îi presează să schimbe vocalistul, să aducă pe cineva mai stabil și mai predictibil.

Așa că Bon e îngrijorat. Pentru el, fiecare seară e un test. O șansă să fie erou sau să piardă totul. Și chiar după tot succesul obținut în ultima vreme, Bon nu e plin de bani. E blocat într-un contract păgubos, care nu-i aduce mare lucru în contul din bancă. E permanent pe drumuri, în turneu, și nu are o casă a lui, căreia să-i spună acasă. Așa că bea din ce în ce mai mult.

Într-un interviu, prietenul și fostul său coleg dinainte de Ac/Dc, Vince Lovegrove, își amintește despre o confesiune pe care Bon i-o făcuse la finalul anilor 70.

”Spunea: M-am săturat de toate astea. M-am săturat să fiu tot timpul pe drum, aș vrea să mă așez undeva la țară, să trăiesc o viață obișnuită ca oricine altcineva și să cânt doar din când în când la chitară.”

Undeva în sufletul lui Bon se afla o sursă adâncă de nefericire.

Dar pe scenă, era același showman extraordinar ca întotdeauna. Iar turneul de susținere a albumului mergea foarte bine. Odată cu lansarea Highway To Hell, trupa își angajase un nou manager, Peter Mensch, un american care lucrase cu Def Leppard și Aerosmith. Acesta scosese trupa din cluburile și sălile mici în care concerta și o dusese în festivaluri și stadioane cu public de zeci de mii de oameni. În plus, albumul se vindea foarte bine, iar AC/DC avea deja aranjat pentru septembrie și octombrie 1979 un turneu de 47 de spectacole în Statele Unite.

Pentru acest turneu, managementul AC/DC închiriase un autocar cu 18 locuri, dotat cu paturi, televizor și video, plus sistem audio de top. Au început zig-zagul prin America, iar succesul era evident. În majoritatea orașelor au făcut sold out și au fost primiți ca niște monștri sacri ai rockului.

Cu fiecare concert, își creșteau notorietatea, își clădeau un public stabil, o bază serioasă de fani, iar așteptările lumii muzicale erau că în următoarele 12 luni, AC/DC poate deveni una din cele mai mari trupe de rock din lume. Viitorul trupei se vedea roz, însă cu toate astea, Bon Scott era într-o spirală descendentă.

El simțea probabil oboseala altfel decât frații Young, care aveau 24, respectiv 26 de ani la vremea aceea. Practic, erau încă niște puștani. Și oboseala asta s-a simțit cel mai bine în miile de kilometri parcurși în acel turneu american din 1979.

=

Bon Scott bea mai mult ca oricând,

iar „nebuniile” făcute la beție devin din ce în ce mai puțin amuzante – ratează un zbor de la Phoenix pentru că se afla într-un bar, încercând să combine o tipă; preferă să călătorească cu autobuzul rablagit al celor de la Molly Hatchet, trupa lor de deschidere, făcându-se praf cu whisky în loc să „se plictisească” (cum spunea el) în autocarul AC/DC, unde nu se bea alcool. Bon Scott n-a recunoscut niciodată că are o problemă cu băutura. Cei din jurul lui nu îl auziseră niciodată să spună ”Trebuie să o las mai moale” sau ”Trebuie să mă las”.

Dar pe lângă whisky, mai sunt și altele, despre care Bon nu spune nimic în piesele lui. Când are nevoie de energie, ia cocaină, ca mulți alți muzicieni de la acea vreme. Cocaina e peste tot. În anii 70, America de Sud a inundat piața cu ea.

Unii tehnicieni din trupă spun că l-au văzut „înghițind pastile cu pumnul”. Sunt calmante, pentru că uneori, după ce ai fost sus, trebuie să mai și cobori. E o buclă fără sfârșit: pastile care te liniștesc, cocaină care te aduce înapoi la petrecere și totul stropit cu alcool din belșug. Angus, care se uitase mereu cu respect la Bon, ca la un frate mai mare, începe să se îngrijoreze.

Bon e într-o formă nasoală. E beat de cele mai multe ori, sau doarme ca să-și revină și să se îmbete din nou. Începe să aibă o problemă reală și lucrul acesta e evident pentru toată lumea. El vrea să se oprească. Vrea din toată inima. Promite trupei că o să se lase de băutură și de substanțe. Ba chiar face terapie pentru asta. Dar nimic nu funcționează. Nici măcar atunci când e aproape să moară după o supradoză. Nici atunci când trupa îl amenință că-l dă afară sau când casa de discuri le cere să aducă pe altcineva în locul lui. Toate astea nu fac altceva decât să crească presiunea pe care o simțea Bon.

Doug Thaler, agentul american de booking al trupei, își amintește:

„Ultima dată când l-am văzut a fost în Chicago, spre sfârșitul turneului Highway To Hell. Era la hotel, într-o după-amiază, și era atât de beat încât abia se putea ține pe picioare. Nu m-a recunoscut. Avea câteva groupies cu el și se duceau spre lift, dar era mult prea beat pentru timpul zilei. Știu că băieții începuseră să aibă probleme cu el, chiar din acest motiv.”

Niște ani mai târziu, când Thaler devenise managerul băieților de la Motley Crue, unii din cei mai notorii consumatori din anii 80, a dus întreaga trupă la dezintoxicare. În 1979, însă, el spunea că

„ideea ca starurile rock să intre la dezintoxicare încă nu-i trecuse nimănui prin minte. Dacă aveai probleme, mai beai un pahar sau îți injectai ceva și te simțeai mai bine. Nu cred că cineva își dădea seama în acei ani de pericolele durabile ale băuturii sau cocainei.”

După turneul american urmează unul în Marea Britanie – 13 concerte, apoi 29 de spectacole prin Europa, din care 16 cu Judas Priest în deschidere. Când AC/DC fac showul final al anului 1979, pe 21 decembrie, se aflau pe drum de 9 luni, fără să aibă mai mult de două zile pauză între concerte. Bon este prins într-o buclă din care nu poate ieși, accelerând câtre un final inevitabil.

Starea sa este evidentă într-un documentar făcut de niște francezi care au filmat câteva concerte AC/DC în decembrie 1979. În filmare, Bon arată mai în vârstă decât cei 33 de ani ai săi, cu o figură slăbită, încadrată de mult păr. Pe fața lui se vede că nu-i mai pasă de ce cred ceilalți despre el. Deși zâmbește în fața camerei și încearcă să pară vesel pentru publicul francez, imaginile nu sunt nici măcar ironice, ci triste, cu inevitabilul pahar alb de plastic plin cu whisky parcă lipit de mână. Mișcările lui sunt rigide, ca și cum l-ar durea ceva.

Înaintea unuia din spectacolele de la Paris, Bon se trezește fără voce, după o noapte de beție. Managementul aduce un doctor. Acesta îl avertizează despre starea sa, apoi îi prescrie un tratament cu câteva pastile și siropuri. După ce doctorul pleacă, Bon își toarnă un whisky mare cu Cola și ridică paharul, strigând: „Doctor Whisky!”

Întors la Sydney în decembrie 79, Bon are în față trei săptămâni libere înainte de a se întoarce în Europa pentru încă nouă spectacole în ianuarie. Intenționează să profite la maximum de aceste săptămâni acasă. Își cumpără o motocicletă nouă, o Kawasaki Z900 roșie, care putea ajunge până la 200 kmph. Deși cu doar câțiva ani în urmă avusese acel accident, merge cu motorul fără cască atunci când pleacă de la câte o petrecere, ca și cum n-ar avea nicio grijă pe lume; sau poate pur și simplu nu-i mai pasă. Închiriază un apartament, fiind prima dată când își permite luxul de a locui singur.

Este finalul lui 1979, iar Bon se află în barul unui hotel din Sydney

unde s-a întâlnit cu Bruce Howe - un vechi prieten și coleg din trupa Fraternity. Rememorează împreună vremurile dinainte de AC/DC. Dar Bon pare schimbat, nu mai e vesel și efervescent. Nu zâmbește deloc, parcă mintea îi e ocupată cu ceva serios. Poate prea serios. Îi cere barmanului să lase pe tejghea sticla de scotch și începe să îl întrebe pe Bruce chestii despre familie, dragoste, copii... Îl întreabă cum a reușit să pună toate astea înaintea carierei de artist. Pentru Bon, scopul cel mai important fusese întotdeauna să ajungă la vârf în businessul rock and roll. Poate că simțea că a ajuns în vârf. Poate că ajunsese la etapa la care își împlinise visul - găsise sfântul Graal. Însă acesta îl dezamăgise. Era lipsit de substanță - doar un pahar gol.

Însă dincolo cariera care merge cu viteză maximă și celebritatea găunoasă venită odată cu ea, există și raze de speranță în viața lui Bon. Are un nou vis pe care vrea să și-l îndeplinească: să primească banii care știe că i se cuvin. Le spune prietenilor că vrea să se potolească, să iasă din showbiz și că deja a văzut câteva ranchuri prin California. Dacă ar mai putea să reziste pentru încă un album, poate că acela i-ar aduce banii de care are nevoie ca să lase totul în urmă și să înceapă o nouă viață...

În ianuarie 1980, Bon se întoarce la Londra,

unde își închiriază un apartament într-un bloc select, cu portar, nu departe de Buckingham Palace. La finalul lui ianuarie, în viața sa are loc un eveniment: începe o relație romantică cu Anna, o japoneză pe care o cunoaște prin niște prieteni comuni. Îi propune să se mute la el și îi acordă timpul și interesul său pentru următoarele trei săptămâni, care (fără ca vreunul dintre ei să știe), erau ultimele din viața lui.

La o filmare pentru emisiunea Top Of The Pops, ceilalți membri ai trupei fac și ei cunoștință cu Anna și sunt mirați de efectul pozitiv pe care aceasta îl are asupra lui Bon: pare mai vesel și mai optimist, și – glumeț ca întotdeauna - îi anunță pe toți că s-a lăsat de whisky în favoarea sake-ului.

Referindu-se la acea perioadă din viața profesională și cea personală a lui Bon, Angus Young spunea într-un interviu realizat de televiziunea australiană ABC News:

”Era prima dată în viața lui în care simțea că a realizat ceva. Era acel cineva care își dorise să fie.”

Părea că Bon Scott și-a găsit un nou drum și că e gata să pornească pe el. Însă după cum știe oricine, nu scapi ușor de obiceiurile vechi.

În noaptea de 18 februarie, Bon Scott iese cu un amic - Alistair Kinnear - în clubul londonez Music Machine.

Kinnear spune că Scott era deja abțiguit când s-au întâlnit, iar în club comanda câte 4 shoturi de whisky într-un pahar. Lucrurile devin un pic neclare după plecarea din club, și se bazează exclusiv pe declarațiile lui Kinnear, ultimul care l-a mai văzut în viață pe Bon Scott.

Pleacă împreună în Renault 5-ul lui Kinnear, care inițial, merge spre casa lui Bon. În fața clădirii, încearcă să-l trezească, însă fără succes. Kinnear decide atunci să meargă la el acasă. Ajunși în fața casei sale, parchează mașina și încearcă din nou să-l trezească pe Bon, însă acesta dormea buștean. Atunci, Kinnear urcă și aduce o pătură cu care îl învelește pe Bon. Oricât de beat era și el, știa că februarie în Londra e totuși o lună friguroasă.

Pierdut în aburii băuturii și în oboseala unei nopți petrecute prin cluburi, și fiind convins că totul e ok, Alistair Kinnear se duce în casă și se culcă. Avea să se trezească abia spre seară, în jurul orei 8. Își aduce aminte de Bon Scott și se duce la mașină să vadă dacă mai e acolo.

În declarațiile date ulterior spune că și-a dat seama imediat că ceva nu era ok. Bon Scott zăcea ghemuit în jurul schimbătorului de viteze, placa dentară îi căzuse din gură, iar gâtul îi era răsucit în mod nefiresc. Murise în timpul nopții, înecat cu propria vomă. La fel cum murise și Hendrix, la fel cum avea să moară și John Bonham câteva luni mai târziu.

Înfrigurat și sperând că se mai poate face totuli ceva, Kinnear îl duce pe Bon la spital, unde medicii clatină neputincioși din cap și declară drept cauză a morții intoxicarea cu alcool. Nimeni nu spune nimic despre droguri, deși există mărturii ale unora care l-au întâlnit pe Scott în acea ultimă noapte la Music Machine, și care spun că l-au văzut discutând cu un dealer de heroină. Sau că de fapt, Scott nu a plecat din club doar cu Kinnear, că ar mai fi existat o a treia sau chiar a patra persoană care îi însoțea. Iar ideea ca un băutor cu vechime ca Scott să moară după o noapte de beție (indiferent câte shoturi de whisky ar fi turnat în el) este respinsă de mulți dintre cei care l-au cunoscut.

Însă, până la urmă, ce mai contează motivul care a pus capac? Poate că sunt mai importante cele care l-au dus pe Bon Scott pe termen lung către acest final. Iar pe termen și mai lung, la scara istoriei rockului, contează mai mult ce a lăsat el în urmă.

Bon Scott a fost și va rămâne un showman de excepție, un vocalist și un compozitor de forță.

La fel ca rezervoarele booster ale unei rachete spațiale, a ars intens și a dus AC/DC până acolo unde începea stratosfera rockului. La 5 ani după moartea sa, AC/DC avea să lanseze albumul Back In Black, ca o dedicație și un tribut aduse lui Bon Scott. Este cel mai de succes album al trupei, iar din punct de vedere al vânzărilor este al doilea album al tuturor timpurilor, după Thriller al lui Michael Jackson.

Pentru AC/DC, Bon Scott rămâne o parte importantă din ADN-ul și moștenirea trupei. Iar pentru iubitorii rockului, el reprezintă un simbol și un reper. Mormântul său din orașul Fremantle a devenit o atracție culturală, fiind cel mai vizitat mormânt din Australia, pe care National Trust of Australia l-a inclus pe lista monumentelor clasificate. Încheiem cu câteva cuvinte spuse într-un interviu din 2022 de Derek Scott, fratele lui Bon:

”Povestea lui a tot crescut, nu-i așa? Au trecut 42 de ani și publicul e încă interesat de el. E greu de crezut. Mi-aș dori să fie și el aici și să afle că a reușit, a reușit cu adevărat. Dacă ar putea să vadă cum vorbește lumea astăzi despre el, s-ar amuza de minune. Ar fi surprins, dar s-ar amuza. Și ar bea un pahar pentru asta.”

Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Story se încheie aici. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com