Ozzy Osbourne și viața sa ca un Crazy Train (partea I)

Ascultă acum gratuit pe Spotify, Apple Podcasts sau Google Podcasts

Pe 3 septembrie 1979, Ozzy Osbourne s-a trezit într-o celulă de închisoare, acuzat de o crimă groaznică, pe care nu își aducea aminte să o fi comis.

Făcuse lucruri urâte la viața lui. Multe din ele și le aducea aminte, altele îi erau povestite de cei din jur, iar unele erau legende despre care nu mai știa nimeni, nici măcar el, dacă sunt adevărate sau inventate. A decapitat animale, s-a pișat pe un monument istoric, a aruncat bucăți de carne crudă spre public, s-a trezit în mijlocul unei autostrăzi după un episod de blackout, iar autocarul său de turneu a fost tăiat în două de un avion care zbura la altitudine mică.

A dus o viață cu petreceri, cu droguri și băutură în cantități impresionante. I-a uimit pe medicii care i-au făcut analizele, i-a băgat sub masă pe cei care au încercat să țină pasul cu el, i-a șocat pe cei de la casele de discuri și i-a încântat pe fanii care au venit la concertele lui.

Sunt Geo Iordache, iar în acest episod Rock Story o să-ți povestesc despre Ozzy Osbourne și viața sa ca un Crazy Train, în care el a fost locomotiva.

Ozzy era din nou într-o încurcătură. Mereu era în câte o încurcătură. Încurcăturile aveau un fel anume de a-l găsi pe Ozzy. Când dispăreau, Ozzy începea să le caute. Iar de data asta, le găsise.

Și era în rahat mare. Problema era că nu-și aducea aminte cum ajunsese în situația asta. N-avea nici cea mai mică idee de cât timp leșinase și de cât timp zăcea întins pe spate, pe banda cu iarbă din mijlocul unei autostrăzi din Memphis. Avea capul cât o minge de baschet, iar înăuntru răsunau clopoței. De câte ori trecea pe lângă el câte o mașină, clopoțeii erau mai mulți, creierul îi zvâcnea dureros, iar farurile îi ardeau ochii. Și-a strâns pleoapele și și-a pus mâinile pe ochi, încercând să oprească luminile care îl dureau ca niște cuțite. Însă durerea nu s-a oprit, ba chiar s-a mărit. Și în plus, a devenit conștient de o presiune mare pe vezică...

Ozzy Osbourne avea 35 de ani.

Era supranumit Prințul Întunericului și nimeni nu-i contesta titlul. De mai bine de 10 ani ducea o viață intensă, cu petreceri, droguri și toate excesele aferente rangului său. La început, ca lider al trupei Black Sabbath, cea mai mare trupă de heavy metal, iar de ceva vreme, pe cont propriu, ca artist solo.

Ceea ce-l deranja de un timp încoace erau blackouturile. Niște stări de leșin în care deodată, i se tăia filmul și se trezea după ceva vreme, fără să-și aducă aminte nimic. Începuseră cam pe atunci când murise Randy, însă Ozzy nu le băgase în seamă. Se gândea că e ca un maratonist care are niște cârcei la gambe. Nimic anormal. Nu poți să fii un petrecăreț de profesie, ca el, și să nu te aștepți să ai câte un blackout din când în când.

Și-a ridicat cu greu capul de pe pământ și a simțit greutatea nopții precedente. Cocaină, coniac, restaurantul japonez... Petrecuse cu Motley Crue, niște băieți mișto din LA pe care chiar el îi alesese să-i deschidă concertele turneului din 1984 în Statele Unite. Petrecerea din noaptea precedentă fusese ca de obicei – sticle cu băutură fără număr, femei, droguri, alte femei...

Erau la Benihana, un restaurant japonez și dădeau shoturi pe gât, când Ozzy a pierdut brusc contactul cu realitatea. Iar acum se trezise aici, pe o autostradă din Memphis, întins pe iarba dintre cele două sensuri. Îl tăia o pișare groaznică. Dar mai întâi trebuia să traverseze cumva. A strâns din dinți și s-a uitat la cele trei benzi cu trafic, care i se păreau treizeci. Parcă era într-un joc electronic, în care broasca trebuie să treacă dintr-o parte în alta a ecranului. Genunchii abia îl țineau, iar mașinile veneau cu viteză amețitoare.

A închis ochii și a sperat că soarta o să-l ajute. Și l-a ajutat. A ajuns cu bine pe partea cealaltă și deodată parcă s-a simțit mai bine. Aproape că îi trecuse beția, starea de amețeală și durerea de cap. Avea nevoie de o tărie, să se limpezească de tot, dar mai întâi trebuia să se pișe.

Înainte de a porni pe propriul drum artistic, Ozzy Osbourne însemnase Black Sabbath.

Alături de Tony Iommi, Geezer Butler și Bill Ward, inventase heavy metalul. Albumele Sabbath din anii 70 conțineau unele din cele mai heavy piese făcute vreodată. O muzică grea, însă greu de egalat.

Crescuți în Birminghamul puternic industrializat al anilor 50 și 60, cei patru au inventat și au scris regulile heavy metalului, reguli pe care le-au urmat și le urmează de atunci mii de trupe. Sabbath a fost și rămâne una din trupele cult, iar la începutul anilor 80, Ozzy se bucura de statului de Zeu al Rockului și Prinț al Întunericului.

Însă în acea dimineață, Ozzy avea nevoie de ceva tare de tot ca să-și poată ține coroana de prinț pe cap.

A început cu câteva halbe de bere, apoi niște speed, câteva pastile care să-l pună în mișcare, câteva pastile care să-l țină în mișcare, și ăsta era doar micul dejun.

În general, meniul din ziua precedentă nu mai era valabil în următoarea. În fiecare zi, ridica ștacheta mai sus. La finalul anilor 70, regimul zilnic a lui Ozzy ajunsese o combinație incredibilă de iarbă, coniac, speed, sirop de tuse, barbiturice și cocaină. El îi spunea cocktailul campionilor, pentru că îl ținea până a doua zi, la micul dejun.

Lua atât de multă cocaină încât epiglota i se despicase și fusese gata să moară asfixiat. Băgând în el toate substanțele imaginabile, Ozzy își apăra titlurile neoficiale în fața mai tinerilor Van Halen sau Motley Crue, care veneau tare din urmă atât muzical, cât și ca nivel al petrecerilor.

Însă în privința petrecerilor și a tâmpeniilor făcute, Ozzy era atât de sus, încât nici el nu mai știa ce era adevărat și ce era legendă. Trăsese pe nas furnici cu un pai, pe marginea drumului? Nu-și mai amintea, însă părea genul de tâmpenie pe care ar fi fost în stare să o facă.

Însă își aducea aminte clar când mușcase capul unui porumbel.

Asta chiar se întâmplase. Era în 1981, la sediul central al CBS Records. Erau acolo tipi din management în costume scorțoase, oameni de PR, avocați, în fine, numai capete pătrate. Iar el, Ozzy, era pe cale să-și înceapă cariera solo. Black Sabbath mergea mai departe cu Ronnie James Dio, iar Ozzy avea ceva de dovedit.

Echipa lui adusese niște porumbei albi la eveniment, iar el urma să-i elibereze, ca un gest de pace și prietenie. Însă, cum îi stă bine unui adevărat entertainer, sau poate unui adevărat Prinț al Întunericului, Ozzy a făcut-o lată. S-a așezat pe mânerul fotoliului pe care stătea unul din executivi și a scos încet din buzunar un porumbel. Tipii în costume s-au uitat precauți la el. Ozzy avea pe față rânjetul său demonic, prevestitor de rele. Și-a rotit privirea prin încăpere. Toți ochii erau ațintiți asupra lui și asta îi plăcea. Era ca și cum ar fi fost pe scenă.

Ce naiba vrea să facă Ozzy? Rânjetul i s-a lățit mai tare pe față, iar mâna cu porumbelul s-a îndreptat spre gură. A apucat ușor capul păsării cu dinții și a mușcat. Un suspin colectiv s-a auzit din piepturile celor prezenți. Ozzy a deschis gura încet, păstrându-și cumva pe față rânjetul de băiat rău, iar capul porumbelului a căzut în poala tipului care stătea pe fotoliul din stânga sa.

Echipei de management CBS nu-i venea să creadă că ce văzuse era real. Însă dovada era chiar acolo – Ozzy, rânjind cu gura până la urechi, cu bărbia plină de sânge și fulgi.

Instantaneu, povestea a devenit legendă. Termenul de știre virală nu exista pe atunci, însă asta devenise întâmplarea cu porumbelul. Informația s-a răspândit ca focul, toți liceenii și-au zis: ”Ozzy e nebun de legat”, însă s-au repezit la magazine să-i cumpere albumele.

Bill Ward, fostul coleg din Sabbath al lui Ozzy spunea: "Eram invidios pe cariera lui Ozzy. Își revenea din orice scandal și părea că era din nou pe drumul lui; făcea înregistrări, scotea albume, avea concerte... Îl invidiam pentru că și eu îmi doream asta... Eram ofticat. Și am avut o perioadă foarte nefericită."

A urmat apoi povestea cu liliacul, pe care Ozzy și-o aducea aminte bine.

Asta chiar se întâmplase. Avusese loc la un concert în Des Moines, în Statele Unite. Era ianuarie 1982, în timpul turneului Diary of a Madman, iar în fața scenei erau 8.000 de fani înfierbântați. Spectacolul era incendiar, trupa era în formă, iar într-una din pauzele dintre piese, un fan a aruncat pe scenă un liliac. Ozzy l-a ridicat de pe jos, crezând că era o jucărie din cauciuc. Mulțimea a început să urle, înnebunită. Toată lumea știa povestea cu porumbelul. Chiar o s-o facă? Ozzy are de gând să mai facă o dată figura de acum un an?

Iar Ozzy a apucat cu dinții capul animalului și a mușcat. Tare. Publicul a explodat. Ozzy a simțit senzația familiară a sângelui curgând pe bărbie și s-a gândit: futu-i, am făcut-o din nou!

Printre amintirile sale mai era una destul de vie și clară. Tot din 1982.

Era beat mort în camera sa de hotel din San Antonio, Texas. Managerul său, care în curând avea să-i devină și soție, Sharon Levy, îi luase toate hainele și plecase în oraș cu niște treburi.

Sharon știa că șansele ca Ozzy să intre în vreun rahat erau mult reduse atunci când era beat și nu avea haine. Însă lăsase în cameră una din rochiile sale de seară, iar Ozzy era un tip care se adapta ușor. Așa că atunci când s-a trezit din beție, a îmbrăcat rochia verde, elegantă, și-a luat sticla de cognac Courvoisier și a plecat bezmetic pe străzile din San Antonio. Tocmai trecea pe lângă Alamo – o clădire istorică, simbol al orașului – când a simțit că vezica nu-l mai ține. Era urgent, presant, iar clădirea Alamo era acolo, parcă rugându-l să se ușureze.

Acum, stând pe marginea autostrăzii din Memphis, Ozzy a văzut o mașină parcată. Ca și clădirea monumentului Alamo, și mașina asta parcă era pusă acolo special pentru el. În timp ce-și defăcea șlițul lângă mașină, Ozzy și-a adus aminte de polițiștii din San Antonio, care i-au pus cătușe și l-au dus la secție.

A stat câteva ore în arest, și asta doar pentru că se pișase pe niște pietre vechi. Însă pentru localnici, Alamo era mai mult decât atât – era locul unde 189 de texani muriseră într-o bătălie pentru independența statului. Era un monument sfânt. Iar cu texanii nu te joci. Iar dacă te joci, nu scapi nepedepsit. Consiliul local a votat o interdicție pe perioadă nelimitată pentru Black Sabbath de a susține concerte în oraș. Zece ani mai târziu, Ozzy a dres busuiocul – a revenit în San Antonio, și-a cerut scuze oficialităților și a donat 10.000 $ pentru o organizație caritabilă.

Ozzy era pierdut în amintirile despre Alamo în timp ce își golea vezica pe mașina din Memphis. A ieșit din visare doar când a auzit sirena de poliție și a văzut luminile albastre. Ce naiba? Mașina pe care își făcea treaba era o mașină de poliție nemarcată. Din toate șoselele din Memphis, din toate mașinile parcate pe margine, o alesese exact pe cea nepotrivită.

Ozzy știa ce înseamnă încurcăturile încă de la o vârstă fragedă.

Crescuse în Aston, un cartier muncitoresc din Birmingham, ca unul din cei șase copii ai unei familii sărace. Numele de botez era John Osbourne – îl chema ca pe taică-su, deși lui taică-su nu-i spunea nimeni John. Toți îi ziceau Jack. Iar fiul său a primit și el o poreclă. Copiii de la școală i-au prescurtat numele de familie, așa că toată lumea îi zicea Ozzy.

Aston era un cartier sărac, o gaură neagră care îi consuma pe cei care nu erau destul de norocoși și nu reușeau sa scape de acolo. Oamenii se nășteau, munceau, apoi mureau. De cele mai multe ori, mureau din cauza muncii grele.

Casa familiei Osbourne, ca multe altele din Aston, nu avea baie înăuntru. Iar când se duceau afară să-și facă nevoile, cei din familie foloseau ziare vechi, care erau mai ieftine decât hârtia igienică. Aveau bani pentru pantaloni și ghete, dar nu-și permiteau luxul de a cumpăra lenjerie sau pantofi.

Ozzy ura școala. Era dislexic și avea probleme de concentrare. În 1964, la vârsta de 15 ani, a lăsat școala și s-a angajat. Timp de doi ani a lucrat ca instalator, apoi s-a angajat la o uzină care făcea piese de mașină, după care a ajuns la secția care se ocupa de claxoane, iar când a plecat de acolo a primit un job la un abator, unde curăța de intestine carcasele de oaie.

Când își termina programul la abator, lua câteva pastile de Excedrin și se ducea în club, unde dansa pe muzică soul. Ca și ceilalți adolescenți din UK, a descoperit muzica Beatleșilor și a devenit obsedat de ea. Muzica devenise pentru el un refugiu, o posibilitate de evadare din viața monotonă și apăsătoare a Birminghamului.

Și-a pieptănat părul pe spate și și-a făcut singur primul tatuaj – literele O-Z-Z-Y scrise pe falangele mâinii stângi. În mintea lui, era Beatle-ul cel rău. De câte ori se uita la literele de pe degete, își aducea aminte că e destinat unor proiecte mărețe, dar mai înainte de asta, știa că trebuie să scape cumva din noroiul Birminghamului.

La 17 ani, cu prea mult timp liber la dispoziție, Ozzy a spart într-o noapte vitrina unui magazin de pe strada unde locuia.

Nu-i trecuse prin cap să-și ia cu el o lanternă, așa că nu vedea nimic în întuneric. Însă senzația era fantastică. A umblat cu mâinile întinse în beznă până a găsit niște rafturi cu haine. A luat cu el cât de multe a putut, ca să le vândă în zilele următoare. Odată ajuns acasă, a rememorat spargerea. Îi plăcuseră momentele alea în care inima îi bătea nebunește, iar adrenalina îi curgea prin vene. Voia din nou acea senzație din momentele în care umbla prin întuneric și lua ceva ce nu era al lui.

În noaptea următoare, s-a dus din nou la magazin. De data asta avea cu el o lanternă, iar fasciculul de lumină a căzut la un moment dat pe un televizor. O frumusețe. Genul de obiect la care familia Osbourne putea doar să viseze. Problema era că televizorul ăla era greu ca o ladă plină cu cărămizi.

A ieșit din magazin cu el în brațe și a încercat să îl treacă cumva peste zidul din spate. A căzut cu el cu tot dincolo de zid, dar nu i-a dat drumul. Televizorul i-a picat pe piept și i-a tăiat răsuflarea. Și-a dat seama că n-are cum să-l ducă până acasă, așa că l-a lăsat acolo. Problema era că n-a lăsat doar televizorul, ci și o grămadă de amprente.

Ca urmare, a petrecut șase săptămâni în Winson Green, o închisoare anarhică și violentă din Birmingham. Taică-su a refuzat să-i plătească cauțiunea, ca să-l învețe minte. Așa că în 1966, când Beatles lansau albumul Revolver, Ozzy Osbourne era un deținut care servea mâncare la cantina închisorii unor infractori periculoși. Știa că nu e pe drumul cel bun. Avea nevoie de o idee nouă și avea nevoie de ea repede.

Când Ozzy a dat un anunț în ziar și a înființat o trupă numită inițial Polka Tulk Blues Band, apoi Earth și în cele din urmă Black Sabbath, a scăpat de viața de infractor care i se așternea în față.

Era prima oară când muzica îi salva viața și nu avea să fie ultima. Sabbath nu era doar o trupă pragmatică, era o trupă democratică. Toți cei patru membri erau egali. Nu exista un lider.

Tony Iommi era omul cu riffurile grele de chitară, bateristul Bill Ward aducea ritmul și experiența de muzician, basistul Geezer Butler era specialistul cu versurile, iar Ozzy se ocupa de melodie și de voce. Era un cocktail exploziv, care a adunat rapid o bază de fani din Birmingham. Tipi supărați, retrași în sine, sătui de viața plicticoasă, de munca grea și de lipsa de perspective.

Albumul de debut, intitulat Black Sabbath, a fost lansat într-o vineri 13 din 1970. Data aleasă a adus și mai mult mister și superstiție în jurul trupei. Titulatura de Prinț al Întunericului pe care Ozzy avea să și-o asume era mai mult o chestie de marketing.

Membrii trupei nu erau chiar încântați de crucea răsturnată de pe coperta interioară a albumului, însă casa de discuri Vertigo a zis că dă bine. Era un simbol care atrăgea un anumit tip de fani – iubitori de romane fantasy, de filme de groază și de culturi păgâne. La concertele lor veneau sataniști și oameni atrași de magia neagră, așa că membrii trupei au început să poarte crucifixuri, ca să alunge blestemele sau vrăjile care ar fi putut fi îndreptate spre ei.

Când al doilea album Sabbath – Paranoid – a devenit deodată un hit, la concertele lor a început să apară și alt public în afară de cei cu pentagrame sau amulete ciudate agățate la gât. La primul lor concert în Statele Unite, ajunseseră să înoate într-un ocean de groupies. Sabbath începuse în forță primul capitol din manualul clasic intitulat Sex, Droguri și Rock n Roll. Până în 1972, trupa își pierduse total controlul.

S-au hotărât să înregistreze al patrulea album în Los Angeles, așa că au închiriat o vilă mare pe Stradella Drive, în Bel Air.

Casa era proprietatea lui John DuPont, moștenitorul imperiului DuPont. Șase dormitoare, șapte băi, piscină, sală de cinema, locul era întruchiparea extravaganței. Iar băieții din Sabbath abia așteptau să-și facă de cap acolo. Urmau să locuiască în vilă două luni, timp în care trebuiau să înregistreze albumul intitulat Vol. 4.

Inițial voiau să-i spună Snowblind, după numele uneia dintre piese. Numele n-avea nicio legătură cu zăpada, ci cu cocaina pe care o consumau la greu. Producția albumului a costat 60.000 de dolari, iar banii dați pe cocaină în cele 2 luni au fost 75.000. Nu puteai sa treci dintr-o cameră în alta fără să te împiedici de vreo cutie cu cocaină.

Cereau să li se livreze marfă de câte ori aveau nevoie, adică tot timpul. Din când în când ajungeau și în studio, iar pentru o trupă care își înregistrase primele trei albume în mai puțin de 3 săptămâni, cele 2 luni pe care le aveau acum la dispoziție păreau o eternitate și un lux.

Era greu să ții socoteala tuturor celor care veneau în casa din Stradella Drive, dar era un tip care o ardea tot timpul pe acolo. Și parcă nu părea la fel cu ceilalți. Era genul de tip care stătea cu spatele drept, îmbrăcat la costum, cu ochelari de soare, prezent de fiecare dată când venea vreun transport de coke.

”E prea pe față”, se gândea Ozzy. E de la narcotice, polițist sub acoperire. ”Dar dacă e polițist, de ce e așa evident, de ce nu e îmbrăcat ca un rocker?” Ozzy continua să tragă linii pe nas, însă o făcea privind cu un ochi într-o parte, fără să-l scape din priviri pe nemernicul cu costum și ochelari de soare. Paranoia i-a fost confirmată într-o zi, în care s-au auzit în apropiere niște sirene de poliție. LAPD-ul venea în viteză.

Papagalul ăla în costum îi dăduse în gât. Ozzy știuse că n-ar fi trebuit să aibă încredere în el, dar acum era prea târziu, așa că a intrat în modul panică. A luat geanta cu droguri și a fugit într-una din cele 7 băi. A vărsat o parte din marfă în toaletă. Cocaină, iarbă, ce i-a venit la mână. A tras apa, și totul s-a dus rapid pe țeavă. A mai luat un pumn de pliculețe din geantă, l-a aruncat și pe ăla în veceu. A apăsat pe clapetă, însă de data asta n-a mai avut noroc. Nivelul apei a început să crească, și tot conținutul – iarbă, prafuri, mizerie din canalizare, a început să vină înapoi. Se înfundase țeava.

Disperat, Ozzy a apăsat din nou clapeta, dar apa continua să crească. Sirenele se auzeau din ce în ce mai tare, iar polițiștii urmau să bată la ușă dintr-un moment în altul. Mai erau însă alte 6 băi. Ozzy s-a împleticit până în living, unde era o gașcă de roadies, groupies, prieteni ai unor prieteni, tehnicieni ai trupei. A zbierat la ei să ia câte un pumn de stash din geantă, apoi să aleagă câte una din băi și să scape de droguri. Speriați, oamenii au intrat rapid pe modul acțiune, au luat cât au putut să ducă fiecare și s-au repezit spre băi.

Însă în geantă era încă destul de mult material. Ozzy a auzit frânele pe aleea din față, apoi o succesiune de uși trântite de la cel puțin 4 mașini. Căcat! Polițiștii o să-și dea seama imediat ce intră pe ușă. Dacă cocaina aia e găsită în casă, s-a încheiat cu turneele, albumele, adio carieră în muzică.

Cu toată panica, Ozzy a luat o decizie rapidă: membri ai trupei, tehnicieni, groupies, prieteni ai prietenilor prietenilor, nu conta cine erai: dacă erai acolo în încăpere, erai parte a planului B. Cocaina trebuie să dispară. Pe nări. Acum. Toți s-au pus în genunchi, au rupt punguțele și pliculețele și într-o frenezie generală au început să prizeze. Cocaina le ardea sinusurile și le lua mințile, dar în panica aia, în norul ăla de praf alb, și-au dat totuși seama că poliția nu vine. Nu a bătut nimeni în ușă. LAPD-ul nici măcar nu a intrat pe ușă. Veniseră doar pentru că se declanșase o alarmă de la sistemul de siguranță, probabil datorită unui fir de care se împiedicase cineva din casă.

Însă petrecerile nebune, bețiile și drogurile nu s-au oprit.

The Crazy Train era în plină viteză, iar Ozzy era locomotiva. Prin 1978, ceilalți membri ai Black Sabbath începuseră însă să se sature de trăznăile lui Ozzy, ceea ce era o tâmpenie, pentru că până la urmă, toți erau scufundați până peste cap în stilul distructiv de viață bazat pe sex, droguri și rock and roll.

În cele din urmă, Tony, Bill și Geezer l-au dat afară din trupă pe Ozzy. După 10 ani cu Sabbath, acesta era lăsat să se descurce singur. Însă când venea vorba de încurcături, pentru Ozzy, posibilitățile erau nelimitate...

Va urma.

spotify.com