Podcast
Episod special, cu poveștile celor mai spectaculoase evenimente din rock și din lume
Majoritatea a ales 1985. Acest an va fi tema episodului special care încheie seria din anul acesta.
Linkul către acest episod am să-l trimit GRATUIT la finalul lui decembrie, exclusiv către abonații Rock Story. Dacă ai prieteni care iubesc rockul sau storytellingul și știu cum se ascultă un podcast, spune-le să se aboneze.
Cei care nu sunt abonați până pe 22 decembrie vor putea asculta episodul doar contra cost, pe Patreon
Episodul 35 - George Harrison după Beatles
Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts sau Google Podcasts
Pentru o experiență completă, te sfătuiesc să asculți podcastul audio, dar dacă din diverse motive preferi varianta text, iată mai jos scriptul episodului:
George Harrison a fost numit de fani și de presă The Quiet Beatle – Beatle-ul tăcut.
George nu era însă tăcut pentru că ar fi fost moale sau pentru că n-ar fi avut nimic de spus. Dar ce să mai spui în fața unui cuplu atât de spumos, energic și genial ca Lennon și McCartney?
Și George era genial, însă asta nu s-a văzut atât de bine în anii petrecuți cu Beatles. Complexitatea sa ca muzician și compozitor a ieșit la iveală abia după momentul în care cei 4 fabuloși și-au văzut fiecare de drumul său.
Drumul lui George a fost memorabil, dar n-a fost lung – a murit la doar 58 de ani, după o luptă lungă cu un asasin perfid și tăcut – cancerul. Însă cu ceva timp înainte de a pierde această luptă, s-a mai confruntat cu un asasin – la fel de tăcut și la fel de perfid, care l-a lăsat pe George zbătându-se între viață și moarte, cu un plămân perforat.
Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.
Partenerul nostru este Glenmorangie – whisky scoțian cu tradiție din 1843.
31 decembrie 1999. Ultima zi a secolului 20. Un fan cu probleme psihice intră în Friar Park, proprietatea de 14 hectare a lui Harrison, cu gândul să-l omoare.
Hare Krishna era mantra lui George Harrison. Vibrația sa mistică, sunetul eliberator. Oricum i-ai spune, o mantra are puteri incredibile. Cu cât o repeți mai mult, cu atât devine mai puternică. Repetiția sapă încet încet o cale către conștiință. Și când ai o conștiință trează, ești pregătit pentru orice. Chiar și pentru moarte.
Însă în acea ultimă zi a secolului 20, George Harrison nu repeta Hare Krishna ca să-și trezească conștiința sau să găsească iluminarea. O făcea ca să-l dezorienteze pe tipul care intrase peste el în casă și care voia să îl omoare. Hare Krishna, Hare Krishna, striga George către bărbatul blond care urca în fugă scările, spre el. Spera ca la auzul mantrei, tipul să devină confuz sau să se sperie. La fel cum și el, George, devenise confuz și speriat la auzul geamului spart târziu în noapte. Buimac, trezit din somn, a știut imediat că cineva intrase în casă.
Dar mantra lui George nu a avut efectul dorit. Dimpotrivă, l-a făcut pe tip să atace cu mai multă furie. Nu venise acolo ca să fure ceva. Venise să-l omoare pe George Harrison. Omul avea ochii mici, de jivină sălbatică, și un păr vâlvoi, ca al miticei Meduze. George s-a oprit în capătul scărilor, la primul etaj al casei. Era târziu, aproape 3 dimineața, întuneric și afară, și în casă. În lumina slabă, George a văzut că bărbatul ținea în mână o sabie de piatră. Hm... Era de la statuia din grădină, cea în care Sfântul Gheorghe se lupta cu balaurul. Soția sa Olivia făcuse statuia, pe care o aveau expusă pe pajiștea din fața casei. În cealaltă mână, atacatorul avea un cuțit. George s-a gândit la Olivia, care rămăsese în dormitor, și la soacra sa, care dormea în camera de oaspeți de la etaj.
Hare Krishna, Hare Krishna, a intonat George din nou, atunci când omul a urcat scările și a ajuns în fața sa. Era o prostie. N-avea niciun efect, așa că George s-a gândit că cea mai bună apărare e atacul și a sărit spre bărbatul blond. Dar la fel ca și mantra, și planul acesta s-a spulberat. George și atacatorul au căzut pe podea, iar într-o clipă omul era deasupra lui, cu mâinile încleștate pe beregată. George s-a zbătut și l-a lovit cu pumnii, l-a zgâriat cu unghiile, dar n-a putut să-l dea jos. Se gândea din nou la soția și la soacra sa, care n-ar fi avut nicio șansă dacă el nu reușea să respingă atacul. Bărbatul a pus mâna pe cuțit, ca să încheie socotelile.
George a reușit să evite prima lovitură, dar următoarele au venit prea repede. Omul era prea puternic și prea hotărât. A înfipt cuțitul în pieptul lui George, care a simțit cum lama rece străpunge pielea și intră adânc printre coaste. Omul a scos cuțitul plin de sânge și l-a mai înfipt o dată. Și încă o dată. George striga din toate puterile. De data asta nu mai era o mantra, ci un urlet de durere. Durere produsă nu doar de răni, ci de înțelegerea faptului că pentru el, ăsta era capătul liniei. Stația terminus. Însă n-ar fi vrut să se termine așa.
George simțea cum se înfiripă durerea.
O durere de cap din alea grele, care te lovește direct în frunte, între ochi. Era într-un studio de înregistrări din Londra, iar în încăpere, chiar în fața sa, se afla cauza durerii de cap: ceilalți Beatleși. Deși, ca să fie cinstit, problema era Paul. Doar Paul. Sigur, John avea prostul obicei să respingă piesele propuse de George, dar în perioada asta, lui John nu prea îi mai păsa de nimic. Iar Ringo, era Ringo. George n-avea nimic cu el.
Durerea de cap îi venea de la Paul, care devenise un fel de dictator. Un ticălos care se comporta ca și cum George n-ar fi fost tot un Beatle. Deja în 1969 devenise clar pentru toată lumea că George nu era doar un muzician de umplutură, un accesoriu al cuplului de compozitori Lennon-McCartney. Era tipul care îmbogățise trupa cu elemente de muzică indiană, cu instrumente cum ar fi sitarul, care crea sunete complexe.
În plus, George era un tip generos. Deși piesa Taxman era compusă de el, îl lăsase pe Paul să facă solo-ul de chitară. Îi dăduse lui Eric Clapton solo-ul din cea mai cunoscută piesă a sa, While My Guitar Gently Weeps. Și Eric nici măcar nu făcea parte din trupă.
Deși Harrison se considera egal cu Clapton și Hendrix ca virtuozitate, nu avea aspirații de a fi un erou al chitarei ca ei. El se vedea mai degrabă în spiritul lui Bob Dylan - un compozitor ale cărui versuri vorbesc despre probleme ale inimii și ale sufletului. Așa că în 1969, George voia un rol mai important în Beatles. Și avea dreptul la mai mult. Mai mult decât una sau două piese pe fiecare album, cum fusese până atunci. Voia să arate că poate să compună și că merită același respect ca Paul sau John. Jucase prea mult rolul discret de quiet Beatle, și asta pentru că John și Paul îl ținuseră în tăcere.
Iar acum, la studio, situația devenise de nesuportat atunci când George, omul cu chitara solo, ajunsese să primească indicații despre cum să cânte la chitară de la cine? De la Paul, basistul trupei? ”Ok, Paul, o să cânt cum vrei tu. Fac cum îți place”. Dar nu vorbea serios. Voia să iasă din trupă. Nu mai avea nicio plăcere. Beatles nu-i mai aducea nicio plăcere. Din păcate...
Beatles îi dădea dureri de cap, așa că a plecat de la studio, s-a dus acasă și a compus Wah-wah, care nu e un cântec despre o pedală de chitară, ci despre decizia de a părăsi Beatles. A mai rezistat totuși în trupă o bună parte din anul 1969, iar când Beatles s-a dizolvat în cele din urmă, n-a mai pierdut nicio clipă. De fapt, a recuperat timpul pierdut până atunci.
Albumul său din 1971 – All Things Must Pass – a fost o realizare artistică complexă despre vremelnicia vieții, iar piese cum ar fi My Sweet Lord sau What Is Life au devenit mantre pop despre schimbare și transcendență. George Harrison a lăsat în urmă Beatles și l-a arătat lumii pe adevăratul George Harrison. Un compozitor care era la același nivel cu contemporanii săi, și la fel de prolific. Ba mai mult, George i-a eclipsat pe foștii săi colegi.
Albumul All Things Must Pass a petrecut 8 săptămâni pe locul 1 al topurilor britanice și 7 săptămâni pe locul 1 în Statele Unite. Și asta cu toate că albumul vorbea despre Dumnezeu mai mult decât era obișnuința în muzica rock.
Nu doar că a ajuns pe locul 1, dar albumul a avut și vânzări extraordinare. S-a vândut mai bine decât Ram, albumul solo scos de McCartney în același an. Mai bine decât vânzările adunate ale lui Plastic Ono Band și Imagine, cele două albume lansate de Lennon în aceeași perioadă. Iar cireașa de pe tort a fost că George a ocupat simultan locul 1 atât în topul single-urilor, cât și al albumelor. Asta era o chestie pe care trupa Beatles n-o reușise. Și n-o reușise nici solo vreunul din ceilalți fabuloși.
George se simțea împlinit. Devenise artistul care își dorise dintotdeauna să fie. Știa că e pe drumul cel bun. Iar când va sosi timpul, își va lăsa moștenirea artistică mai departe. O moștenire care va vorbi despre el, nu despre tipul care voiau ceilalți să fie.
Revenim în câteva momente.
Glenmorangie se mândrește cu o gamă diversă de expresii, fiecare oferind o experiență unică și memorabilă a whisky-ului. De la emblematicul Glenmorangie Original, cu note delicate florale și citrice, până la complexul și rafinatul Glenmorangie Signet, există un whisky potrivit pentru fiecare gust și ocazie. Angajamentul mărcii față de consistență și calitate asigură faptul că fiecare expresie poartă semnătura inconfundabilă Glenmorangie, oferind pasionaților de whisky o experiență de băutură de clasă mondială. Whisky-ul Glenmorangie susține rockul și este partener Rock Story.
Vătraiul de metal a scos un zgomot surd când a lovit ceafa cu păr blond, vâlvoi.
Bărbatul a căzut pe jos, lângă George, care se chinuia să respire. George simțea gust de sânge în gură și de câte ori trăgea aer, pieptul îl durea ca naiba. Avea sânge pe pijamale, pe jos era o băltoacă de sânge. Și-a pus mâna pe piept și a simțit găurile pe unde intrase cuțitul. A ridicat privirea și a văzut-o pe soția sa, Olivia, care ținea în mână un vătraiul, cu capătul plin de sânge. Atitudinea ei era eroică, dar în privire i se citea groaza.
George simțea că i se apropie sfârșitul, la doar 56 de ani. A început să-și repete în minte mantra: Hare Krishna, Hare Krishna. Aceleași cuvinte pe care le învățase cu ani în urmă de la mentorul său, Swami Prabhupada. Mantra îi dădea scop, claritate, putere și îl ajuta să urmeze calea spre iluminare.
Dar acum, puterile îl părăseau. Nu putea să vorbească tare, nu simțea vibrațiile sonore în piept, nu-i ajungeau la inimă. I se părea că sună ca un disc stricat, pe care sare acul și repetă aceeași secvență. Nu ăsta era felul în care voia să-și părăsească corpul pământesc. Și asta îl îngrozea. Avea chestii de rezolvat, o minte care trebuia curățată, o karma care trebuia împlinită.
Privindu-l pe bărbatul blond cum se ridică amețit de pe jos și o fugărește pe Olivia în camera alăturată, George și-a dat seama că are un lucru de făcut înainte de orice. Trebuia să-și salveze soția, înainte de a fi omorâtă de un nebun.
În 1970, proprietatea de 14 hectare de la Friar Park era cam decăzută.
Pe jumătate conac victorian, pe jumătate castel franțuzesc neogotic, Friar Park fusese neglijat de ani de zile. Cu peșteri, pasaje subterane, grote și o replică a muntelui Matterhorn în grădină, fusese una din cele mai extraordinare realizări peisagistice din Anglia. Însă în 1970, grădinile și pajiștile sale se umpluseră de buruieni, iazurile și canalele erau pline de vegetație sau secaseră. Orășelul Henley on Thames, unde Friar Park se afla încă de la construcția sa, în 1889, programase proprietatea pentru demolare.
Cu toate astea, Friar Park putea reprezenta o provocare pentru persoana potrivită. O persoană cu mulți bani și mult timp la dispoziție. George Harrison, de curând eliberat din cea mai mare trupă a istoriei, avea și banii, și timpul necesar.
A cumpărat proprietatea în 1970 și s-a mutat acolo. Derek Taylor, agentul de presă al Beatles a numit locul ”visul de pe deal”. George a investit milioane de-a lungul anilor ca să transforme acel vis în realtate. A plantat copaci, a adus din nou la viață iazurile și canalele cu apă. A instalat la subsol chiar și un studio de ultimă generație, care acum funcționa și ca sediu oficial al noii sale case de discuri, Dark Horse.
George luase decizia de a se stabili la țară cu un an înainte - în martie 1969.
Sergentul Norman Pilcher și faimoasa sa Brigadă de Droguri din Londra tocmai îi făcuseră o vizită acasă. George a fost arestat pentru niște hașiș pe care i-l găsiseră ascuns într-un pantof. Era ziua în care Paul se căsătorea, așa că George s-a umplut de nervi. Toată lumea știa că polițiștii brigăzii de droguri sunt corupți, că vânează vedete rock și recompensează cu bani sau chiar cu droguri diverși informatori. Sigur, George era consumator, nu putea să nege asta, dar să fie acuzat că ținea hașișul în pantof?
Într-un interviu, a spus amuzat:
”Sunt o persoană ordonată. Îmi țin ciorapii în sertarul cu ciorapi și stashul în cutia cu stash. Nu era al meu.”
În fine, nici nu mai conta. Polițiștii l-au săltat și l-au scos afară. În fața casei, un paparazzo de la o publicație locală a sărit de undeva din tufișuri, făcându-i poze. George s-a repezit la el și i-a strigat: cară-te, că o încasezi! Omul a fugit, dar a scăpat aparatul pe jos, iar George a apucat să-l facă țăndări, înainte de a fi băgat în dubă și dus la închisoare. A pledat vinovat pentru deținere ilegală, așa că a avut de plată o amendă de 250 de lire.
La Friar Park, lui George nu-i era teamă că va fi sub microscopul celor de la Brigada De Droguri. Dar asta nu însemna că nu-i era teamă în continuare. Încă din perioada beatlemaniei, lui George îi era teamă pentru viața sa. Gloatele de fani isterizați care abia așteptau să își vadă idolii îi creau tot timpul senzația că ar putea fi strivit sub un puhoi de oameni.
Cu ani înainte de destrămarea Beatles, George deja se întreba: Ce viață e asta? Mă face fericit așa ceva? Mă simt liniștit, în siguranță? Teama a ajuns la un maxim în decembrie 1980, când John Lennon a fost împușcat în fața casei sale din New York. Toți ceilalți beatleși au devenit paranoici. George a mai băgat un milion de dolari în Friar Park, iar de data asta, banii nu erau pentru întreținerea grădinii, ci pentru garduri de sârmă ghimpată, camere de supraveghere, alarme și câini de pază.
Încă de la înființare, cele 14 hectare de la Friar Park fuseseră libere, deschise pentru public. Gata. Stop. Porțile au fost încuiate, gardurile înălțate, iar George nu mai primea pe nimeni neinvitat în palatul său. Dar faptul că nu aștepta pe nimeni nu însemna că nimeni nu voia să vină.
De-a lungul anilor, George și soția sa, Olivia, primiseră multe amenințări cu moartea – ce-i drept, prin poștă.
Însă numeroși fani isterici încercaseră să sară gardurile proprietății, iar FBI-ul reușise să aresteze un american care plănuia să ardă din temelii Friar Park în timp ce George, Olivia și fiul lor se aflau înăuntru. Iar pe măsură ce secolul 20 se apropia de sfârșit, temerile existențiale ale lui George creșteau. Și-a descoperit o gâlmă pe gât. Cancer. Doctorii i-au găsit mai multe gâlme în plămâni. Din fericire, după câteva operații și tratamente de chimioterapie, George s-a simțit mai bine. Cancerul era în remisie.
Și-a găsit alinarea în meditație. S-a concentrat pe mantra care îl făcea să se simtă bine. Repetarea cuvintelor cu voce tare îi dădea putere. Cu cât repeta mai des mantra, cu atât se simțea mai bine, mai concentrat, mai încrezător.
În seara zilei de 30 decembrie 1999 s-a dus la culcare înainte de miezul nopții.
Mâine e o nouă zi, iar în curând e un nou an, un nou secol, un nou mileniu.
Câteva ore mai târziu, spre dimineață, Michael Abram a intrat în casa din Friar Park, spărgând un geam de la parter. L-a spart cu sabia de piatră pe care reușise să o smulgă de la statuia din fața casei. Sculptura era o reprezentare a Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Lui Abram i s-a părut potrivită situația, pentru că și el venise să omoare un balaur. Din punctul lui de vedere, George cel din casă nu era sfântul, ci balaurul.
Cu dosul mâinii în care ținea sabia, Abram și-a dat de pe frunte părul blond, încâlcit, și a strâns mai bine cuțitul pe care îl ținea în mâna cealaltă. S-a uitat în încăpere. Era întuneric, dar și-a dat seama că se află în bucătărie. A tras cu urechea după ceva voci, însă era dificil să audă orice sunet datorită vocilor din capul lui.
Vocile alea nu tăceau niciodată. Uneori, reușea să le înece în muzică – își punea căștile walkmanului pe urechi și dădea volumul la maxim. Casetele cu Oasis erau preferatele lui. Iar piesa aia, Wonderwall, parcă era despre peretele din camera lui. Oasis erau cei mai buni. Mai buni ca Beatles.
Abrams ascultase cândva piesele Beatles. Cel puțin până când vocile din capul lui începuseră să vorbească și să-i spună adevărul. Iar adevărul era că Beatles erau diavolul. All You need is Love? Era doar o perdea falsă, făcută ca să ascundă incantațiile malefice. Pentru că Beatles erau de fapt niște vrăjitori. Călătoreau pe mături și de când se întorseseră din India, de la Rishikesh, vorbeau numai în mantre. Iar Abram știa că mantre cum ar fi Hare Krishna erau vorbele diavolului.
Desigur, nimic din toate astea nu era adevărat, dar Abram era convins că este. Era în mijlocul unui episod psihotic din care nu avea scăpare. Nu știa de ce crede în lucrurile astea. Vocile din capul lui i le spuneau, așa că el le lua de bune. Vocile îi spuseseră că George Harrison era cel mai malefic dintre Beatleși, că el era cauza zgomotului din capul său, că aruncase un blestem asupra sa și că îl controla de la distanță, de la 300 de kilometri.
Abram locuia la Liverpool și era convins că nu e o coincidență că locuiește chiar în orașul unde se înființase Beatles. Vocile îi mai spuseseră că singurul mod prin care poate să scape de tortură este să îl caute pe George Harrison și să-l omoare.
Învăluit în întunericul casei din Friar Park, lui Abram nu-i venea să creadă că reușise să sară gardul, iar apoi să intre în casă. Nu sunase nicio alarmă, nu venise niciun paznic, nu se aprinsese nicio lumină. Bani aruncați pe fereastră pentru toate sistemele alea de protecție... Unde erau câinii ăia de pază care fuseseră angajați acum 19 ani? Probabil morți și îngropați prin grădină.
Însă George Harrison, cu tot cancerul care îl mânca pe dinăuntru, era cât se poate de viu, și se afla undeva înăuntrul acelei case enorme. Poate în spatele acelei uși? Abram a pășit încet prin bucătărie și a intrat în hol, strângând mai bine sabia de piatră într-o mână, și cuțitul în cealaltă. A auzit zgomote de la etaj. Pași care se umblau încet. Abrams s-a apropiat de scările care duceau spre etaj. Era pregătit să înfrunte un Beatle înarmat cu o mătură și îmbrăcat cu o mantie neagră, un vrăjitor care să arunce spre el cu blesteme. Însă în loc de așa ceva, la capătul scărilor a văzut o siluetă simplă, un bărbat subțirel, care stătea nemișcat. George Harrison.
Nu avea nicio mătură, nicio mantie, era neînarmat. Nu părea speriat, însă rostea niște incantații diavolești. Pe măsură ce George vorbea, convingerea lui Abram creștea: era vrăjitorie. Nu mai era nicio îndoială. Ăsta era momentul. Aici și acum, până să mijească zorii, George Harrison trebuia să moară.
Hells Angels ocupaseră tot etajul de la Saville Row numărul 3.
Erau zgomotoși, neciopliți, beți și miroseau ca naiba. Intraseră cu forța, dându-l la o parte pe Jimmy, portarul, iar acum făceau scandal în sediul Apple Corps. Gecile lor de piele și cizmele butucănoase contrastau cu mocheta verde și pereții albi ai sediului. Era petrecerea de Crăciun din 1968, de la sediul Apple Corps, compania media înființate de Beatles.
1968 fusese un an al flower power, al iubirii și al păcii. Dar cei 10-15 bikeri din Hells Angels care dăduseră buzna la petrecere stricau vibe-ul flower power. Nu emanau mesaje de iubire către cei din jur, ci amenințări, intimidare și groază. Câțiva dintre ei abia se mai țineau pe picioare de la combinația de alcool și cocaină, iar acum li se făcuse foame. Simțiseră mirosul de curcan de la bucătărie și voiau mâncare. John și Yoko, îmbrăcați frumos ca Moș Crăciun și Crăciunița au încercat să-i liniștească, dar nici măcar o vedetă cu autoritate, ca John, nu putea să-i stăpânească.
Printre ei erau câțiva veniți tocmai din San Francisco, iar unul dintre aceștia l-a privit pe John în ochi și l-a întrebat ”Omule, ce ... mea se întâmplă aici? Ne e foame, vrem să mâncăm!”. Câțiva avocați de la Apple Corps au încercat să liniștească apele, dar n-au avut cu cine discuta. Era o singură persoană de care s-ar fi putut să asculte, și aceea era George.
George Harrison era până la urmă cel care făcuse invitația deschisă către Hells Angels. Fusese în vară în San Francisco, iar atmosfera hippie, de pace și prietenie, îl cucerise. Chiar și băieții din Hells Angels i se păruseră ok, așa că le spusese că atunci când ajung prin Londra, să-i facă o vizită.
George era un om al contrastelor. Era născut în zodia peștilor, cea reprezentată prin doi pești orientați unul într-o direcție, unul în cealaltă. Asta explică de ce putea să iubească în același timp muzica suavă de sitar și mașinile zgomotoase de Formula 1 sau de ce pentru el, meditația transcedentală nu excludea o linie lungă de cocaină. Avea darul (sau defectul) de a vedea doar ce e mai bun în oameni. Chiar și într-un grup de bikeri de la Hells Angels. Pentru că într-unele zile, el însuși se purta ca un biker nebun.
George a ajuns la petrecere exact atunci când gașca îmbrăcată în piele termina de mâncat curcanul. Era liniștit, așa cum îi spunea și porecla dată de presă și de fani: the quiet Beatle. Și chiar dacă a vorbit încet, bikerii au făcut liniște și l-au ascultat.
Yin și Yang, le-a spus el. Cap și pajură. Alb și negru. Într-o clipă ești aici, în următoarea ești în altă parte. Îngerii nu prea înțelegeau, așa că George a trecut la subiect: ”Gata, băieți, ajunge. Cărați-vă”.
Și spre surprinderea tuturor, bikerii s-au urcat pe motoare și au plecat.
Michael Abram nu era înger. N-avea de gând să plece nicăieri.
Iar strigătele lui George sau ale Oliviei nu puteau să-i schimbe hotărârea. După ce Olivia îl pocnise cu vătraiul în ceafă, Abram o fugărise în camera învecinată. Olivia s-a împiedicat, așa că Abram a prins-o și i-a înfipt mâinile în beregată. Nu venise să omoare pe altcineva în afară de George, dar pe bune – n-avea de gând să o lase pe vrăjitoarea asta nenorocită să-i stea în cale.
Făcea ce credea că trebuie să facă. Vocile din capul lui deveniseră mai puternice acum. Urlau, scoteau vocale lungi și consoane bolovănoase. Parcă nici nu mai vorbeau engleză, însă nu se opreau, așa că și-a văzut de treabă și a strâns mai tare. Olivia se zbătea, nu mai avea aer și încerca să-l lovească cu mâinile în față.
În timpul ăsta, pe hol, George se ridicase în picioare, dar nici el nu mai avea aer. De câte ori expira, simțea și mai mult sânge în gură. Știa că trebuie să o ajute pe Olivia, așa că s-a împleticit până în camera unde o văzuse fugind. Îi curgea sânge din răni, iar picioarele abia îl țineau. S-a repezit la Abram și a încercat să-i descleșteze mâinile de pe gâtul Oliviei.
Au căzut toți trei pe jos. Cei doi bărbați au început să se rostogolească, luptându-se. George simțea că puterile îl părăsesc. Chiar și în momentele acelea, era conștient de faptul că atacul avea loc într-o zi pe care o considera specială, o zi care încheia un secol. Se simțea frustrat că lucrurile se încheie așa.
Cu o săptămână înainte, un alt fan zelos reușise să intre în casă.
Nu în casa asta, de la Friar Park, ci în altă casă pe care o avea George. O casă din Maui, așezată pe deal, cu o priveliște frumoasă spre Pacific. Polițiștii locali au găsit o femeie în bucătăria casei, după ce primiseră un telefon de la vecini. Tipa mânca pizza de la congelator și bea berea găsită în frigider. George a fost fericit că el și familia sa nu erau acolo și s-a gândit că i-a trecut glonțul pe la ureche. Poate că ar fi putut fi chiar un glonț real. ”Mulțumescu-ți ție, Doamne!” My Sweet Lord...
Acum, o săptămână mai târziu, la Friar Park, George simțea că nu mai are voce – nici să-i mulțumească lui Dumnezeu, nici să-i ceară ajutorul. Poate că astea i se întâmplau pentru că era născut în zodia peștilor. Într-o săptămână era în siguranță, în următoarea era gata să moară.
Și-a folosit ultimele puteri ca se agațe de brațele lui Abram, dar simțea că nu mai rezistă mult. Olivia s-a ridicat, a apucat o lampă de pe birou și a încercat să-l lovească pe Abram în ceafă. N-a nimerit – a mai încercat o dată, și-ncă o dată. Abram a apucat cablul lămpii și a tras-o pe Olivia înspre el. A tras și ea înapoi, dar n-a reușit să elibereze cablul. Se simțea ca un pește în baltă, un pește pe care pescarul o să-l tragă la suprafață în orice clipă.
Deodată, de la parter s-au auzit zgomote. Ușa de la intrare s-a făcut țăndări, iar fascicule de lumină au străpuns întunericul. Era poliția. Olivia și-a aminitit că sunase la poliție atunci când George auzise geamul spart și amândoi săriseră speriați din pat. A aruncat lampa către Abram, încercând să-l lovească în cap, apoi a fugit spre ușă.
Polițiștii au dat năvală pe lângă ea, l-au prins pe Abram și l-au imobilizat. George pierduse mult sânge până să se încheie lupta. Cu cătușe la mâini, Michael Abram a fost dus în duba Poliției chiar când primele raze de lumină se vedeau la orizont. Paramedicii i-au îngrijit rănile lui George și l-au dus pe targă către ambulanța din fața casei. Unul din plămâni cedase. Așa cum George aavea să afle mai târziu, cuțitul lui Abram trecuse la câțiva centimetri de inimă. Trebuia să ajungă la spital cât mai repede. Știa că următoarele minute și ore vor fi foarte importante și că se poate întâmpla orice.
Așa cum spunea titlul albumului său din 1971, All Things Must Pass. Toate lucrurile trebuie să treacă. Depinde însă CUM și CÂND trec. Trebuia să se concentreze și să se pregătească pentru momentul în care va părăsi lumea fizică, chiar dacă momentul ăla va fi peste 10 minute sau peste 10 ani. E și asta o artă - să mori. Dar dacă nu există reîncarnare, înseamnă că nu poți lăsa chestii nerezolvate.
Știa că nu trebuie să-și piardă cunoștința. Și nici simțul umorului. Fiind întins pe targă, în drum spre ambulanță, George a trecut pe lângă unul din membrii staffului său, care fusese angajat doar de câteva zile. Fără să clipească, George l-a întrebat: ”Ce zici, cum ți se pare noul job?”
Unele lucruri nu pot fi planificate. Se întâmplă, pur și simplu.
Poate că ți le dorești atât de tare, încât se întâmplă, dar palnificarea lor iese din discuție. George Harrison era la o cină în Los Angeles cu Jeff Lynne și Roy Orbison când s-a întâmplat ceva complet neplanificat. Era 1988. Jeff Lynne era un tip mișto, și cu toate că avea trupa lui, Electric Light Orchestra (ELO), tocmai fusese producător pentru ultimul album al lui George - Cloud 9.
Dar Roy Orbison era mișto la un alt nivel. Era The Voice. Era reperul la care aspiraseră Beatleșii la începuturile lor, când o ardeau prin cluburile din Hamburg. George și-a dat seama că în fața lui se află o oportunitate imensă. Când o să mai aibă prilejul să ia masa cu Roy Orbison? La fel ca un pilot de formula 1, George a accelerat în curbă.
I-a întrebat pe cei doi dacă n-ar avea chef să vină a doua zi la el la studio, să-l ajute cu niște voci pe o piesă la care lucra. Roy a zâmbit din spatele ochelarilor lui fumurii. ”Sigur, mi-ar plăcea”. George l-a sunat și pe Bob Dylan, care era în oraș și care mirosea imediat dacă se întâmpla ceva pe la vreun studio din zonă.
George se știa bine cu Bob. Erau prieteni de mult, încă dinainte ca Dylan să cânte la concertul pentru Bangladesh, pe care George îl organizase în 1971. Fusese primul concert de genul ăla, în care vedetele se adunaseră să strângă bani pentru refugiați.
Și apropo de refugiați – chitara lui George era refugiată acasă la Tom Petty, așa că trebuia să treacă pe acolo înainte să ajungă la studio. Și n-ar fi fost politicos dacă nu l-ar fi invitat și pe Tom – doar și el era prieten cu Bob, pe care îl acompaniase în turneu cu doar câțiva ani în urmă. În plus, la fel ca și George, Jeff și Bob, Tom ar fi făcut orice ca să înregistreze cu marele Roy Orbison.
În câteva ore, se înființase cel mai neașteptat grup al anilor 80. Traveling Wilburys.
Iar după câteva săptămâni în care ziua zdrăngăneau la studio și își notau idei, iar seara se adunau în jurul microfoanelor să le înregistreze, trupa avea și un album. Traveling Wilburys volume 1 a fost lansat în octombrie 1988 și le-a dus pe cele 5 vedete ale rockului clasic în topurile de muzică pop. I-a făcut pe cei din Generația X să-l perceapă ca fiind cool pe Roy Orbison.
Roy a apucat să vadă albumul vânzându-se în peste 1 milion de exemplare, înainte să moară câteva luni mai târziu, la doar 52 de ani.
După moartea sa, restul membrilor trupei au filmat videoclipul pentru single-ul End of the Line. În scena în care se aude vocea lui Roy, în locul său se vede o chitară pe un balansoar care se leagănă... Colegii s-au gândit că e omagiul potrivit. Trupul lui Roy a plecat, însă vocea și muzica au rămas.
George însă nu era pregătit pentru capătul liniei.
Pentru el, End of the Line era doar numele unei piese. Nu voia să încheie călătoria. Pe lângă muzica pe care simțea că o mai are în el, mai avea de îngrijit grădina, de curățat canalele și iazurile, de pregătit proprietatea de la Friar Park pentru următoarea sută de ani, așa cum proprietarul original, Sir Francis Crisp făcuse cu peste un secol înainte.
George știa că nu poate să decidă nici CÂND, nici CUM va pleca. Atacul lui Michael Abram îi arătase asta în mod clar. Așa că s-a concentrat pe ceea ce mai putea să realizeze cât era în viață. Nu privea înapoi cu mânie spre perioada finală a Beatles sau spre frustrarea pe care o simțise, mai ales față de Paul.
L-a iertat pe Michael Abram pentru acea noapte de groază. Acesta a fost găsit nevinovat, considerându-se că nu a avut discernământ, și a fost internat într-un spital de psihiatrie pentru tratament. George i-a urat să găsească acolo ajutorul de care avea atâta nevoie. Cât despre el, nu voia să ajungă la capătul liniei. Însă știa că dacă va fi lovit de o mașină, va cădea pe scări sau dacă Doamne Ferește, cancerul se va întoarce, de data asta va fi pregătit. Din acel moment, pentru el nu mai puteau să apară surprize.
Așa că n-a fost o surpriză atunci când pe 29 noiembrie 2001 a murit de cancer pulmonar. Era într-o casă frumoasă din Beverly Hills, proprietatea lui Paul McCartney, înconjurat de familie și prieteni.
O ieșire din scenă elegantă și grațioasă.
În urma lui George a rămas muzica.
Muzica pe care a vrut să o lase generațiilor de după el, care să îl perceapă ca pe un artist împlinit, nu ca pe băiatul care făcea solo-uri de chitară pe piesele lui Lennon și McCartney. Însă pentru majoritatea oamenilor, George Harrison va fi întotdeauna un Beatle. Unul din cei 4 fabuloși care au constituit cea mai mare trupă din istorie.
De aceea, am să închei acest episod îndemnându-te să asculți piesele Beatles. Din nou. Poate nu pe alea, cele mai cunoscute. Sau – poate chiar pe alea. Dar de data asta, ascultă-le cu altă atenție. Încearcă să le decojești, ca pe un fruct exotic și rar. Nu te mulțumi cu ce e la suprafață. Dincolo de straturile evidente, pe care le-ai perceput dintotdeauna, se află un miez dulce și parfumat. Ceva misterios, irezistibil, care te face să vrei mai mult. Uneori e pianul lui John, alteori e vocea lui Paul sau ghidușia lui Ringo.
Dar câteodată, e plânsetul chitarei lui George.
Sunt Geo Iordache, iar aceasta este Rock Story. Abonează-te pe rockstory.ro ca să primești episoadele pe email imediat ce apar. Te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Dacă vrei să susții podcastul și îstorytellingul de calitate, intră pe patreon.com/rockstory și lasă o donație. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro
S-a întâmplat în ziua asta
18 noiembrie 1993
Nirvana a înregistrat un concert pentru emisiunea Unplugged de la MTV, care urma să fie difuzată o lună mai târziu.
Alături de chitaristul Pat Smear și violoncelista Lori Goldston la trupa a ales o listă de piese mai puțin cunoscute, precum și cover-uri ale unor piese de Lead Belly, David Bowie, Meat Puppets și Vaselines.
În anul următor, la câteva luni după moartea lui Cobain, showul a fost lansat ca album live. Instalat în fruntea topurilor din întreaga lume, MTV Unplugged in New York a adus trupei cea mai mare cifră de vânzări din prima săptămână.
Astăzi, albumul este considerat unul dintre cele mai bune albume live din toate timpurile.
20 noiembrie 1973
În timpul unui concert The Who din San Francisco are loc unul din cele mai incredibile momente din istoria rockului.
După ce toboșarul Keith Moon s-a prăbușit în timpul unei piese, trupa a continuat concertul cu un tânăr de 19 ani venit din public.
Moon, un mare consumator de droguri și băutură, luase înainte de concert niște pastile de ketamină, împreună cu o cantitate mare de coniac. După o oră și ceva din spectacol, Keith Moon s-a lăsat moale pe tobe, fără cunoștință. L-au dus în culise, l-au băgat sub un duș rece, însă degeaba.
Ceilalți trei membri ai trupei s-au întors pe scenă și au făcut apoi un scurt jam, cu o piesă care nu avea nevoie de tobe, vocalistul Roger Daltrey adăugând o tamburină pentru percuție.
Apoi, Pete Townshend și-a cerut scuze mulțimii și i-a mulțumit pentru că a suportat o trupă de trei sferturi, spunând: "Cred că noi ar trebui să fim cei care să vă aplaudăm". Townshend a întrebat apoi mulțimea: "Știe cineva să cânte la tobe?". A repetat întrebarea, adăugând: "Am nevoie de cineva foarte bun!
Spre surprinderea lui, din public s-a ridicat o mână. Scott Halpin, în vârstă de 19 ani, s-a oferit voluntar să îl înlocuiască pe Moon la tobe pentru restul concertului. După ce i-a dat un shot de brandy ca să-i calmeze emoțiile, Pete Townshend i-a spus lui Halpin: "O să fie bine. Am să te conduc eu. Am să te ghidez.”
Halpin s-a descurcat binișor pentru restul concertului, iar The Who a reușit să plece cu fruntea sus de pe scenă. Într-un interviu pentru revista Rolling Stone, Halpin a lăudat rezistența trupei, spunând: ”Nu știu cum fac față ei. Eu am cântat doar 3 piese și eram deja mort.”
21 noiembrie 2007
Trupa Red Hot Chili Peppers a dat în judecată o televiziune americană pentru numele serialului Californication, spunând că titlul a fost asociat imediat în mintea consumatorilor cu albumul și single-ul lansat de ei în 1999.
Trupa a intentat un proces împotriva Showtime Network - realizatorii serialului TV, în care David Duchovny avea rolul principal. "Nu este corect ca o emisiune TV să vină și să ne fure identitatea", a declarat vocalistul trupei, Anthony Kiedis. El a descris Californication ca fiind "CD-ul, videoclipul și cântecul emblematic al carierei trupei".
Din păcate, RHCP nu înregistraseră marca Californication, așa că șansele de a câștiga procesul nu erau prea mari. Avocatul apărării spunea:
”Dacă ar fi înregistrat titlul ca marcă înregistrată pentru servicii de divertisment, mă îndoiesc că ar fi avut loc vreun proces. Emisiunea TV s-ar fi numit altfel. Așa cum stau lucrurile acum, trupa se confruntă cu o luptă grea”.
Până la urmă, disputa s-a reglat în afara tribunalului, pentru o sumă necunoscută.
Azi, la o căutare pe Google, majoritatea rezultatelor apar ca fiind legate de serial, nu de album. Nu știu dacă împărțirea numelui Californication cu serialul i-a afectat cumva pe cei de la RHCP, însă în mod sigur au regretat că nu au înregistrat numele la vremea potrivită. Probabil nu a fost o decizie conștientă, de genul ”Hai să nu înregistrăm numele”, însă prin indecizia lor, se califică pentru un loc în topul celor mai proaste decizii din istoria rockului.
28 noiembrie 1974
John Lennon a susținut unul dintre ultimele sale concerte la Madison Square Garden, unde a apărut alături de Elton John pentru trei piese.
În vara acelui an, Lennon compusese piesa "Whatever Gets You Thru the Night", la care Elton John îi dăduse o mână de ajutor cu interpretarea la pian. Piesa era pentru albumul Walls and Bridges, însă Lennon nu simțea că ar avea priză la public. I se părea că piesa are un sound demodat, că aparține anilor 50-60.
Însă Elton a simțit valoarea, a insistat și l-a convins pe fostul Beatle să o lanseze ca single. Neîncrezător, Lennon i-a promis lui Elton că dacă piesa va ajunge pe locul 1, va apărea pe scenă alături de el, să o cânte împreună, live.
Atunci când piesa a devenit singurul hit solo nr. 1 al lui Lennon în timpul vieții sale, acesta s-a ținut de cuvânt și a urcat pe scenă cu prietenul său. "Era îngrozit", își amintea Elton John, într-un interviu.
"Pot să vă spun că era terminat de emoție înainte de spectacol - absolut terminat. Nu mai cântase live de mult. Însă când a urcat pe scenă era bine, datorită reacției fantastice a publicului. Nu am mai auzit niciodată un zgomot, un vuiet ca acela. Tuturor ni se făcuse pielea de găină. Mulți dintre noi au plâns și ne curgeau lacrimi pe față, pentru că lângă noi era unul dintre cei patru oameni care au reprezentat cea mai mare trupă din toate timpurile."
Găsești aici video-ul cu piesa înregistrată atunci la Madison Square Garden.
29 noiembrie 2001
George Harrison moare, după o luptă de câțiva ani cu cancerul.
Supranumit de presă The Quiet Beatle, George a trăit în umbra genialului duo Lennon-McCartney, însă a strălucit ca muzician și compozitor după despărțirea trupei.
Ai aici link către o interpretare remarcabilă a piesei My Sweet Lord, cu Eric Clapton, Ringo Starr, Paul McCartney, cu vocea lui Billy Preston (the fifth Beatle).
30 noiembire - La mulți ani, Billy Idol!
Billy Idol (pe numele său adevărat William Broad) și-a primit numele de scenă în liceu, când profesorul său de chimie i-a scris pe o lucrare Idle (leneș).
Pentru că se pronunță la fel și pentru că Eric Idle din Monty Python era deja celebru, a ales varianta Idol.
În 1990, Idol a fost implicat într-un accident grav de motocicletă, în care era să-și piardă un picior. Se întorcea acasă de la studio într-o seară și a fost lovit de o mașină când a trecut pe roșu la un semafor. A scăpat cu piciorul întreg, însă de atunci are o tijă de oțel înăuntru.
Înainte de accident, regizorul Oliver Stone îl alesese pe Idol pentru rolul lui Cat, prietenul de pahar al lui Jim Morrison din filmul The Doors (1991), dar accidentul l-a împiedicat să se implice cum trebuie la filmări, așa că rolul său a fost redus la doar câteva scene.
Tot în același an, Idol fusese prima alegere a lui James Cameron pentru rolul androidului T-1000 din Terminator 2: Judgment Day (1991); ca urmare a accidentului, rolul a fost acordat lui Robert Patrick.
Billy Idol a rămas cu muzica, iar astăzi, când împlinește 68 de ani, îi urăm la mulți ani!