Episodul 15 - Cliff Burton și Metallica

Ascultă acum pe Soundcloud, Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

---

Este trecut de 7 dimineața. O dimineață rece, de sfârșit de septembrie. Autocarul merge pe o șosea din Suedia, îndreptându-se către granița cu Danemarca. Înăuntru, membrii trupei Metallica și câțiva din stafful tehnic dorm duși, după un concert în Stockholm în seara precedentă. Este anul 1986, iar Metallica se află în turneul de promovare al albumului Master Of Puppets.

Deodată, autocarul începe să se balanseze în stânga și în dreapta, iar după câteva astfel de mișcări, iese de pe șosea, se rostogolește o dată, apoi rămâne nemișcat pe iarbă. Dinăuntru se aud gemete și strigăte, însă în afară de câteva traume minore, toată lumea e bine. Toată lumea, mai puțin basistul trupei, Cliff Burton, care este prins sub autocar și moare pe loc.

Sunt Geo Iordache, iar în acest episod Rock Story am să-ți povestesc despre Cliff Burton și contextul în care se afla Metallica în 1986.

Anul 1986 a fost marcat de câteva tragedii. Prima a avut loc în ianuarie, la Cape Canaveral, Florida, când naveta spațială Challenger s-a dezintegrat la câteva minute după lansare, sub privirile îngrozite a milioane de telespectatori.

A doua tragedie s-a desfășurat mai lent, fără telespectatori, în martie 1986, când centrala nucleară de la Cernobâl a explodat.

Și lumea muzicii rock a avut parte de o tragedie în septembrie 1986, când Cliff Burton, basistul trupei Metallica, a murit într-un accident stupid, pe o șosea din Suedia.

Burton voia să devină basist încă de la vârsta de 13 ani, după ce fratele său a murit din cauza unui anevrism. Conform părinților săi, Cliff a spus ”Am să devin cel mai bun basist din lume în amintirea fratelui meu”. Burton era foarte dedicat tehnicii sale, exersând uneori și 6 ore pe zi, chiar după ce ajunsese membru al trupei Metallica. Studia muzica clasică și jazzul, dar era influențat și de country sau blues. Iar printre basiștii care îi erau idoli, îi numea pe Lemmy de la Motorhead, Geddy Lee din Rush și Geezer Butler de la Black Sabbath.

Chiar înainte de a intra în Metallica, Burton cânta într-o trupă numită Trauma. În 1982, Trauma avea un concert în clubul Whisky A Go Go din Los Angeles. În seara respectivă, în public se aflau Hetfield și Ulrich, care au fost impresionați de tehnica și abilitățile de muzician ale lui Burton. Pentru el, momentul era perfect, pentru că simțea că Trauma merge pe o pantă comercială și căuta o cale să părăsească trupa. Și pentru Metallica era un moment de cotitură, pentru că basistul lor, Ron McGovney, era la cuțite cu fondatorii Hetfield și Ulrich. McGovney a început să remarce că la showurile Metallica, în backstage și la petreceri începe să apară din ce în ce mai des tipul ăsta, Burton. Și așa cum spunea în cartea sa Louder Than Hell – ”Știam cine e tipul și știam că îl vor în trupă, în locul meu. Așa că am simțit că pentru mine, acolo se sfârșește relația cu Metallica”.

Însă înainte de a se alătura trupei, Burton a avut o singură condiție – ca Metallica să se mute în orașul lui, San Francisco. Nu era o cerere simplă, însă Hetfield și Ulrich aveau pata pusă pe Cliff, așa că au părăsit Los Angeles și s-au mutat în San Francisco. Însă nu aveau să stea prea mult acolo, pentru că s-au mutat în Old Bridge, New Jersey, unde în 1983 au înregistrat albumul de debut - Kill Em All. Inițial, au vrut să numească albumul Metal Up You Ass, însă reprezentanții casei de discuri au strâmbat din nas: Not funny.

Burton s-a remarcat pe acest album în special cu piesa Anesthesia: Pulling Teeth, pe care folosește pedala wah-wah, o chestie neobișnuită pe chitara bas. A continuat să se dezvolte ca artist pe al doilea album, Ride The Lightning din 1984, unde e creditat la compoziție pe 6 din cele 8 piese. După acest album, Metallica semnează cu Elektra Records, unde lansează în 1986 un album de referință: Master Of Puppets. E considerat unul din cele mai mari albume de heavy metal ale tuturor timpurilor, fiind recompensat de 6 ori cu platină în Statele Unite.

Pentru promovarea albumului, trupa a început un turneu mondial, intitulat Damage Incorporated. În seara de 26 septembrie, Metallica a cântat în Suedia, la Stockholm, după care toată trupa s-a urcat în autocarul de turneu și a plecat spre Copenhaga, unde aveau concert a doua zi. Chiar la începutul călătoriei, au început discuțiile despre paturile inconfortabile din autocar, iar Cliff Burton și chitaristul Kirk Hammett au hotărât să tragă la sorți pentru un pat considerat mai bun, în partea de sus a autocarului. Burton a fost norocos și a tras asul de inimă neagră. Hammett i-a spus: Bine, ia tu patul ăla. O să mă duc să dorm în față, probabil e mai bine acolo.

Hetfield, ca lider al trupei, avea dreptul să-și aleagă patul și de obicei, dormea tot sus. Însă în zilele acelea avea probleme cu gâtul, iar paturile de sus erau lângă niște geamuri unde i se părea că trage curentul. Așa că s-a culcat pe o canapea, undeva în spatele autocarului. Iar noaptea a trecut ușor-ușor, și s-a făcut dimineață. Era puțin după ora 7 și toată lumea dormea dusă.

Deodată, autocarul a început să se legene dintr-o parte în alta, iar apoi a ieșit de pe șosea și s-a răsturnat pe un câmp. Unul câte unul, membrii trupei și stafful au început să iasă din autocar – unii cu zgârieturi sau vânătăi, alții cu câte claviculă sau un deget rupt, împleticindu-se, speriați și în stare de șoc. Toți, mai puțin Cliff Burton. Într-un interviu ulterior, James Hetfield povestea că s-au întrebat unul pe altul: L-a văzut careva pe Cliff? Nu s-ar fi mirt nimeni dacă Cliff ar fi dormit în continuare – era genul pe care puteai să tai lemne și nu se trezea.

Însă n-a durat mult ca unul din tehnicieni să-l descopere pe Cliff prins undeva sub autocarul răsturnat. Probabil că zburase printr-unul din geamuri, iar autocarul a venit apoi peste el. Nu s-a mai putut face nimic pentru el, a fost declarat mort la fata locului. Evident că toate privirile și întrebările s-au îndreptat către șofer, care a spus că a prins o zonă cu gheață neagră și a derapat. Dacă te întrebi ce naiba înseamnă gheață neagră, înseamnă că nu te-ai întâlnit cu ea pe șosea și îți urez să nici nu te întâlnești. E un fenomen foarte periculos și perfid. E o peliculă fină de gheață care se formează direct pe asfalt, astfel încât are aceeași culoare neagră și este extrem de greu de observat din mersul mașinii.

Hetfield spunea că s-a dus direct la șofer și l-a pus să sufle. Nu se simțea nimic. Și atunci, în tricou, chiloți și șosete, a mers înapoi pe șosea mai mult de un kilometru, căutând gheața neagră. Da, spune el, era frig, minus 20 de grade, dar nu simțeam nimic. Doar furie. Furie care a crescut, pentru că n-a găsit nicio gheață neagră...

S-a făcut o anchetă, s-au făcut măsurători și s-au dat declarații, poliția și specialiștii au investigat. În final, șoferul a fost declarat nevinovat. Un accident nefericit. Kirk Hammett, cel care ar fi putut să fie în patul ocupat de Cliff, spunea că moartea acestuia e ”unul din acele evenimente despre care nu afli niciodată întregul adevăr. Când s-a întâmplat accidentul, toată lumea dormea. Cine știe, poate că și șoferul dormea...”

Pentru membrii trupei Metallica, a urmat o perioadă neagră, perfidă și periculoasă, la fel ca gheața care îl omorâse pe Cliff. Erau frustrați și debusolați, iar sentimentele astea se transformau în furie. Furia nu era ceva nou pentru Metallica. Era materia lor primă pe care de obicei o transformau în muzică, însă acum era prea multă furie acumulată. Așa că au încercat să o înece în băutură. N-a durat mult să-și dea seama că nici asta nu e o soluție. După două săptămâni, s-au adunat cu toți ca să decidă ce fac mai departe. Iar una din opțiuni era destrămarea trupei. Managerul lor, Peter Mensch, a fost primul care le-a spus că trebuie să meargă mai departe. Hetfield își amintește: Peter a venit și ne-a spus: Faceți-vă terapia prin muzică. Urcați-vă pe cai și dați bice mai departe. Nu ne venea să credem ce auzim. Omule, ești nebun? Cliff era fratele nostru. Cum să mergem mai departe fără el?

Însă după câteva zile, și-au dat seama că muzica e singura soluție ca să nu-și piardă mințile. Așa că s-au întors către ceea ce știau să facă mai bine – heavy metal. Au luat un nou basist, Jason Newsted, iar în 1988 au scos o nouă capodoperă: albumul ”... And Justice for All” Pentru Newsted, poziția de basist în Metallica nu a fost ușoară. Trebuia să intre în papucii lui Cliff Burton, iar lucrul ăsta era aproape imposibil, oricât de bun muzician era. Atât criticii, cât și fanii trupei au observat că pe albumul And Justice For All, basul e înfundat și abia se aude. Newsted a cântat cu Metallica până în 2001, iar din 2003, Robert Trujillo s-a alăturat trupei.

Însă amintirea lui Cliff Burton va rămâne întotdeauna alături de Hetfield, Ulrich si Hammett. James Hetfield vorbește foarte frumos despre prietenul și colegul său Cliff într-un interviu din 2013: A apărut în visele noastre. Cel puțin, în ale mele. Și mi-a zis: Ce mai nou? Cum merg treburile? Și eu i-am zis ”Băăi, unde ai fost?” Zice: Am făcut un Elvis. M-am prefăcut că am murit, dar de fapt am plecat undeva pe o insulă exotică... Deci îmi apare în vise și nu e o chestie nasoală, de speriat. E ceva liniștitor...

Sunt Geo Iordache, iar acest episod Rock Storyse încheie aici. Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com