Episodul 13 - Lola - The Kinks, Supernatural - Santana, Californication - RHCP

Ascultă acum pe Soundcloud, Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

Mai jos ai transcriptul episodului:

Este iunie 1970, iar trupa britanică The Kinks este la New York, într-un turneu prin Statele Unite. E o noapte caldă, iar The Kinks tocmai au terminat un concert și petrec în cabina artiștilor. E ceva băutură, câteva admiratoare și multă voie bună. În cabină intră managerul lor, iar de pe fața lui se vede că nu e fericit.

Are o veste proastă: noul single al trupei, Lola, nu poate fi lansat acasă, în UK, datorită unei politici a BBC-ului, care interzice reclama produselor în piesele muzicale. Iar în textul piesei Lola, chiar în versul al doilea se vorbește despre Coca Cola. Deci BBC nu difuzează single-ul, ceea ce ar fi un dezastru. Azi, problema ar fi rezolvată ușor cu ajutorul internetului, dar să nu uităm că anul era 1970, iar tehnica nu era în stare să dea o soluție.

A naibii situație! Se uită toți unul la altul, iar ușor-ușor, toate privirile se duc către Ray Davies, vocalistul trupei. Ray știe ce se așteaptă de la el, și chiar dacă nu-i place ideea, n-are încotro. Nu există cale ușoară, așa că se duce direct la aeroportul din New York, zboară până la Londra, unde intră în studio și reînregistrează un singur cuvânt: Coca.

Astfel, Coca Cola din versul piesei devine ceva mai generic – Cherry Cola. Într-o oră, Davies pleacă înapoi la aeroport, se urcă în avion și se întoarce la New York, unde turneul american trebuia să continue. 11.000 de kilometri pentru - Un. Cuvânt. Schimbat.

Sunt Geo Iordache, iar în acest episod Rock Story am să-ți spun povestea piesei Lola, a succesului neașteptat al lui Santana cu Supernatural și câteva cuvinte despre cei 23 de ani împliniți de albumul Californication - Red Hot Chili Peppers.

Britanicii de la The Kinks au fost mari în anii 60. Nu așa mari ca Beatles sau Rolling Stones, dar nu le-a mers rău. Însă de prin 1966, The Kinks au stat mai mult prin turnee și n-au mai lansat nimic nou. De aceea, la începutul deceniului 7, atât criticii, cât și fanii îi considerau o trupă a anilor 60, ușor prăfuită și fără mari perspective în peisajul rock. Basistul trupei plecase, iar organizatorii de concerte anulau de multe ori angajamentele, pentru că nu se vindeau destule bilete.

Trecuseră doar 2 ani de la Summer Of Love, un an de la Woodstock, de ambele părți ale Atlanticului era o efervescență creativă, așa că unde să mai rămână loc și pentru the Kinks? Hiturile trupei, precum You Really Got Me, Sunny Afternoon sau Waterloo Sunset apăruseră la jumătatea anilor 60 și nu mai aveau destulă forță să atragă publicul. The Kinks aveau nevoie disperată de ceva nou, care să-i aducă înapoi pe radio și pe scenele de concert.

La finalul lui 1969, The Kinks semnaseră un contract pentru un turneu în Statele Unite, unde nu mai cântaseră de 5 ani. Liderul trupei, Ray Davies, își amintește că în preajma Crăciunului era cu tatăl său într-un pub londonez. Bătrânul a băut câteva înghițituri, și-a pus halba pe masă și i-a spus: Fiule, dacă pleci să cânți în America, o să ai nevoie de un singur lucru: un hit internațional. Pune mâna și compune-l.

Ușor de zis, cine nu-și dorește o piesă de top? Ray Davies spune că inițial, Lola a fost doar o secvență de câteva note muzicale pentru fiica sa, Victoria: la-la-lo-lo-lo-la. Însă secvența s-a lipit de memorie și s-a legat într-un refren. Apoi au venit și versurile: Lola e povestea unei nopți în club, în care un tânăr din provincie e invitat la dans de o tipă superbă, dar cu o voce adâncă. Tipa e Lola, dar Lola nu e tipă. Tânărul naiv se duce cu ea acasă, dar își dă seama că ”She walks like a woman and talks like a man”. Când devine clar că Lola e un bărbat travestit, tânărul reușește să scape de ea și în versul final exclamă fericit ”I’m glad a man, and so is Lola.”

Davies spune că povestea se bazează pe o întâmplare reală, trăită chiar de el într-un club. Lola e lansată în Marea Britanie pe 12 iunie 1970, la o săptămână după călătoria de 11.000 de kilometri făcută de Ray Davies. Piesa devine un succes instantaneu, publicul o iubește, radiourile nu se mai satură să o difuzeze, iar publicațiile de specialitate o numesc ”cea mai de succes piesă cu un refren de 2 silabe, de la Hey Jude încoace”

Lola este astăzi una din cele mai cunoscute piese ale anilor 70, inclusă pe aproape toate compilațiile decadei și considerată de revista Rolling Stone una din cele mai bune 500 de piese ale tuturor timpurilor. Eu aș zice mai repede cele mai memorabile (sau fredonabile).

Este anul 2000. Lumea privește cu speranță și cu așteptări spre noul mileniu. În Los Angeles, California, este o seară plăcută de februarie. Orașul s-a liniștit după agitația obișnuită a zilei, însă în sala de spectacole Staples, acțiunea abia începe.

Este seara premiilor Grammy, iar printre nominalizați sunt nume grele, albume cu milioane de vânzări și piese care au rupt topurile. Sting lansase Brand New Day, Red Hot Chili Peppers veneau cu Californication, Metallica aveau Whisky In The Jar pe lista scurtă, iar Lenny Kravitz își punea speranțele în American Woman. Asta ca să spunem ceva doar despre rock. Ca să îți aduci mai bine aminte, am să-ți spun doar că era anul în care pentru titlul de Best New Artist se băteau Kid Rock, Aguilera și Britney.

Și totuși, pe lângă atâtea nume mari și tinere speranțe și-a făcut loc o surpriză: un artist de 53 de ani, pe care lumea îl asocia cu muzica anilor 70 și pe care îl credea terminat: Carlos Santana.

Santana a zguduit lumea muzicală în acea seară, plecând acasă cu 8 premii Grammy, record care l-a egalat pe al lui Michael Jackson cu Thriller și care nu a mai fost atins de atunci de nicio trupă sau artist solo. Înregistrarea anului, albumul anului, piesa anului și așa mai departe. 8 premii. A luat inclusiv titlul pentru albumul rock al anului, deși toată lumea îi vedea câștigători pe Red Hot Chili Peppers cu excelentul album Californication. În fine, așa a decis juriul.

Ca să vedem de ce și cum a ajuns Supernatural la acest succes supranatural, ne întoarcem în 1997.

În acel an, Carlos Santana privea în urmă spre albumele sale din anii 90, care nu avuseseră succes. Adică se vânduseră prost de tot. Poate și din cazua asta, nu avea niciun contract cu vreo casă de discuri – toate îl considerau prea bătrân. Columbia își luase la revedere de la el în 1991, iar Polydor îi dăduse papucii în 94, după albumul Brothers. Sigur, piesele clasice Santana erau incluse pe toate compilațiile dedicate anilor 60-70, însă Carlos simțea că după 30 și ceva de ani în showbiz, mai are ceva vână creativă.

În vara lui 1997, Santana îl invită la unul din concertele sale pe Clive Davis, fondatorul Arista Records, prima casă de discuri cu care Santana colaborase la începuturi, în 1969. După concert, Carlos și Clive stau la un pahar ca doi vechi prieteni și deapănă amintiri. Carlos vrea însă mai mult decât amintiri, așa că îi spune lui Davis că ar vrea să lucreze din nou împreună, că are în minte un album radio-friendly, cu piese care să atragă un public mult mai larg și mult mai tânăr. Îi dă exemplele lui Miles Davis și John Coltrane, care s-au relansat în partea a doua a carierei către o muzică cu influențe pop, și îl convinge pe patronul Arista Records că nu e blocat în anii 60.

Davis îl ascultă pe vechiul său colaborator și de dragul vremurilor bune, e de acord să îl susțină în acest nou proiect. Cei doi își propun ca noul album să depășească vânzările lui Abraxas, din 1970, care se vânduse în 4 milioane de exemplare.

Davis propune ca albumul să fie „Santana vintage”, dar cu „influențe contemporane” și vine cu ideea de a contacta diverși artiști pentru colaborare. Îi spune lui Santana astfel: ”Dă-mi jumate de album și ai încredere că o să găsesc materiale care să se potrivească cu stilul tău. Pe cealaltă jumate faci ce vrei tu.” Niciunul din cei doi nu și-a propus ca noul album să fie plin de nume mari, însă știau că piesele vor avea nevoie de stiluri muzicale diferite și o gamă diversă de muzicieni. Ceea ce avea să lege acest material, care avea ca nume de lucru inițial Mumbo Jumbo, era chitara lui Santana, cu riff-urile sale uneori plângătoare, uneori percutante, dar întotdeauna memorabile.

Supernatural s-a lansat pe 15 iunie 1999, iar single-urile Smooth, Maria Maria, Corazon Espinado sau Put Your Lights On au luat cu asalt toate posturile de radio și au rupt topurile muzicale. Combinația dintre un virtuoz experimentat al chitării și staruri pop pe val a fost ca o bombă care a detonat în urechile unui public foarte larg. Adolescenți sau oameni peste 50, hispanici, afroamericani sau caucazieni, toți se regăseau într-una din piese, din stiluri sau din artiștii de pe album. Și chiar dacă nu s-ar fi regăsit, era imposibil în 1999 să nu auzi piesele Santana peste tot: radiouri, cluburi, terase, în America, Europa sau oriunde în lume.

Înainte de lansare, Arista Records își făcuse niște calcule modeste și pregătise o primă tranșă de 125.000 de exemplare ale albumului. În primele 3 săptămâni de la lansare, Supernatural avea să depășească toate așteptările, vânzându-se în 600.000 de exemplare, iar în ziua de azi e considerat unul din cele mai bine vândute albume ale tuturor timpurilor, cu peste 30 de milioane de exemplare.

Cariera lui Santana s-a relansat. Generația tânără, care nu îl cunoștea, i-a descoperit muzica, iar cei care deja îl știau din anii 60 și 70 l-au apreciat și mai tare. Sau - au strâmbat din nas, comparându-i rockul fusion neîmblânzit de la Woodstock cu pop rockul comercial de pe Supernatural.

Dar asta nu mai contează. Rămâne în istorie fascinanta poveste a artistului pe care toți îl credeau epuizat creativ, a chitaristului de 52 de ani care s-a ridicat din uitare și a dat o nouă definiție a coolness-ului. Supernatural rămâne cel mai bine vândut album al unui artist hispanic, iar Santana a intrat în Guiness Book Of Records cu cea mai mare pauză între două albume ajunse numărul 1. Ultimul number one îl avusese cu 28 de ani în urmă, în 1971.

Am să închei acest episod Rock Story cu câteva cuvinte despre albumul Californication, de la Red Hot Chili Peppers, album care pe 8 iunie a împlinit 23 de ani.

Nu știu cum simțiți voi, dar eu am senzația că parcă s-a lansat acum câțiva ani. 5, poate 10, dar nu 23. Nu-mi vine să cred că a devenit un clasic. Mi-e ușor să accept albumele clasice moștenite din vremuri pe care nu le-am trăit: Beatles, Elvis, Deep Purple, Creedence. Ăstea sunt clasice. Dar Californication? Red Hot Chili Peppers? Eu îi simt pe băieții ăștia ca pe prietenii mei. Am petrecut cu ei. Adică am petrecut cu muzica lor. 23 de ani? Aproape vârsta asta o aveam când s-a lansat albumul. E cu mine de jumătate de viață și va rămâne până la sfârșit.

În fine, să privim înainte, așa că îți dau întâlnire peste 2 săptămâni.

Acest episod se încheie aici. Dacă îți place Rock Story, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți podcastul, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări zilnice despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

Sunt Geo Iordache și ne auzim peste 2 săptămâni, cu un nou episod.

Ascultă episodul de azi pe Soundcloud, Apple Podcasts, Google Podcasts sau Spotify

spotify.com